FOCUS PE CULTURĂ: un film despre 1989, un festival de documentare pentru toată familia și săptămâna Nobel, printre recomandările lunii octombrie
0Octombrie abia a început, iar zilele calde alternează cu cele reci și ploaioase, așa că noi vă oferim câte o ieșire din cotidian, indiferent cum ar fi el. La începutul fiecărei luni, în paginile „Weekend Adevărul“, puteți citi câteva dintre bornele culturale pe care le puteți bifa în calendarul vostru – fie că este vorba de o carte, de un film, de un festival sau de un album muzical.
FESTIVAL: Istoria din spatele casei
La Sibiu, ca în fiecare toamnă, Astra Film Festival ne pune față-n față cu istoriile apropiate – interioare sau împărtășite în tăcere cu alții –, cele care, de multe ori, ne scapă printre degete sau ne facem că nu le (mai) vedem. Timp de șapte zile, peste o sută de documentare, pentru toate vârstele, vor umple Sibiul de discuții și introspecții, de analize și amintiri. Selecția pentru secțiunea dedicată României este clară și dureroasă, și are ca numitor comun vulnerabilitatea – de a fi tânăr și de a fi bătrân („Moartea lui Iosif Zagor“), de a avea o altă orientare sexuală („Interzis“) și de a avea copil înainte de a mai fi copil („Alice On & Off“), de a duce pe umeri istoria mare, a supraviețuirii („După cum bate ceasul“), și de a face parte dintr-o generație nouă și total diferită („Vis. Viață“).
Lista este completată de documentarele care aduc istoriile împărtășite, pe care încă le trăim sau încă le uităm, o listă ca un liant care unește țările fostului bloc comunist. Lupta zilnică de a supraviețui – fie cotidianului, fie războiului – este privită ca printr-un caleidoscop, și se transformă: libertatea și siguranța presei într-un regim dictatorial („Câinii latră, caravana trece“), oamenii care au trecut încă vizibila Cortină de Fier, în căutarea unei vieți mai bune („Mirajul Occidentului“, „Tata“), locurile și sunetele care au unit generații („Șantierul naval“, „Leo Records: Doar pentru prietenii noștri“). Sub pălăria secțiunii Voci emergente ale documentarului se strâng povești din întreaga lume, mici piese ale unor civilizații cu care suntem mai mult sau mai puțin familiarizați – de pe Bătrânul Continent până în Asia și Africa și dincolo de Ocean, de peste tot câte puțin, ca să nu uităm cât de bine este să fii diferit și că oricât de mic ai fi, povestea ta e la fel de mare ca a oricărui altcineva.
Astra Film nu îi uită nici pe micii cinefili, pentru ei fiind gândit anume cel mai amplu și mai complex proiect de educație prin film documentar pentru copii din România, atent curatoriat pe trei categorii de vârstă. Ba mai mult, filmele sunt urmate de tot soiul de activități, precum dezbateri, concurs de benzi desenate și ateliere de creație, scriere creativă și film.
Așadar, rezervați-vă locurile pentru documentarele din sălile de cinema, dar și la proiecțiile speciale din New Media Full Dome, acel balon imens, staționat în Piața Mare. La Sibiu, toamna este minunată, însă accesorizată cu documentare, este magică.
ASTRA FILM FESTIVAL, 20-27 octombrie, Sibiu, astrafilm.ro
Superlativul absolut
Ca în fiecare octombrie, de la Stockholm ne sunt transmise numele celor mai cei oameni ai Planetei. Decernat pentru prima oară în 1901, Premiul Nobel este recunoașterea supremă a calităților și contribuției unor persoane în domeniul în care activează, dar și a raportului acestora și al muncii lor la întreaga umanitate. Anul acesta, premiile vor fi decernate pe parcursul unei săptămâni și vor putea fi urmărite live pe nobelprize.org:
• Medicină: 7 octombrie
• Fizică: 8 octombrie
• Chimie: 9 octombrie
• Literatură: 10 octombrie
• Pace: 11 octombrie
• Științe economice: 14 octombrie
FILM: Cerc (niciodată) închis
„De ce e nevoie de încă un film despre Revoluție?“ este întrebarea subliniată de multe voci plictisite și iritate când apare o producție care își are acțiunea în decembrie 1989. Răspunsul este simplu: pentru unii – ca să afle, pentru alții – ca să nu uite. „Anul Nou care n-a fost“ este însă mai mult decât un film despre decembrie 1989. Este un film care, fără să pară încă o repetiție a acelorași scene deja văzute, deja trăite, te face să simți că știi totul despre ce a fost înainte de Kilometrul 0 al democrației. Detaliile vieților sunt atât de natural însăilate încât filmul pare sinteza perfectă a lungului drum de aproape jumătate de secol. Sunt bornele principale și secundare, informații spuse printre dinți, strecurate subtil prin decoruri – un Finding Waldo perfect de arătat tuturor elevilor la ora de istorie. Este un film pentru cei mici și cei mari, căci este doar un mozaic de suprafață al societății care a dat în clocot în decembrie 1989, un punct de plecare pentru a afla mai departe, dincolo de viață și de moarte.
„Anul Nou care n-a fost“, debutul regizorului Bogdan Mureșanu în universul lungmetrajelor, și-a adjudecat patru premii în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Veneția. Și nici nu avea cum altfel. Umorul subtil este împletit cu umorul negru, iar dramatismul epocii este completat perfect de muzică. Cadrele apropiate accelerează și mai mult sentimentele, iar atenția pe care ți-o cer microexpresiile nu obosește. „Anul Nou care n-a fost“ pare că nici nu are personaje secundare – Adrian Văncică, Nicoleta Hâncu, Emilia Dobrin, Iulian Postelnicu, Mihai Călin, Andrei Miercure, Marian Râlea nu păcălesc și își spun poveștile dincolo de replici.
Am spune că știm deja, că le-am văzut și auzit deja pe toate. Replici precum „La Timișoara împușcă oamenii pentru un «huo!»“ sau „De unde știi dacă n-au murit de dor?“ sună parcă altfel. Și, unde mai pui că aflăm că Moș Gerilă chiar a existat și a îndeplinit dorința unui copil: „Dragă Moș Gerilă... pentru tata, să moară nea Nicu, asta își dorește el“.
„Anul Nou care n-a fost“ este precum singura portocală primită în dar, pusă sub brad. Este un film de văzut singur, apoi cu cineva și apoi cu altcineva, și tot așa, până îl vom fi văzut toți de mai multe ori. Și chiar dacă îi știm finalul, este un film necesar: pentru unii, ca să afle, pentru alții, ca să nu uite.
„ANUL NOU CARE N-A FOST“. În cinematografele din toată țara.
TEATRU: Jumătate de veac pentru eternitate
Despre Silviu Purcărete trebuie să se scrie în șoaptă. În cei 50 de ani de când este regizor și în acte, pare că a cuprins întregul mapamond – strat după strat, fiecare spectacol, indiferent de marginea de lume unde a fost aplaudat, a învelit țară după țară. Din Anglia și până-n Rusia, din Portugalia până-n Japonia, și tot ce este între ele, s-a bucurat de creațiile sale, devenind parte din scena sa: bucată cu bucată, lumea a devenit o scenă, iar Purcărete, un Atlas. Un artist al lumii, dar bucureștean get-beget, regizorul spune că se simte mai confortabil în provincie: „Eu mă duc în ateliere mai mici, în șoproane“, spunea regizorul într-un interviu. Asemenea lui Pygmalion sau lui Geppetto, Purcărete a plămădit piese din realități imaginare și le-a adus la viață prin spectacole care îți fac onoarea de a fi contemporan cu ele.
Luna aceasta, Silviu Purcărete se întoarce pentru o săptămână la Craiova, unde Naționalul îi sărbătorește cei 50 de ani de activitate. Vor fi șapte zile pline: spectacole mai noi (precum „Lexiconul amar“, care a avut premiera în vara acestui an la Teatrul „Odeon“ din București) și mai vechi (precum „Povestea prințesei deocheate“, cu premiera la Sibiu, în 2018), proiecția filmului „Undeva la Palilula“, întâlniri cu personalități din lumea culturală alături de care sărbătoritul a lucrat, documentare making-of, dezbateri.
Și când toate se vor fi terminat de aplaudat, oamenii se vor întoarce, cuminți și nerăbdători, cu fața către Sibiu, în așteptarea unei noi reprezentații a „Faustului“, acest axis mundi al teatrului românesc, fără de care am fi atât de săraci.
Teatrul Național „Marin Sorescu“, Craiova, 7-13 octombrie
EVENIMENT: Drumul lung către verde
Atenționările de a avea grijă de mediul înconjurător vin din timpurile când se spunea că „codru-i frate cu românul“. Oamenii învață din ce în ce mai mult – și pe pielea lor – că a ignora natura înseamnă a-și ignora propriul viitor. Oameni care au sfaturi practice și soluții de viitor, la îndemâna tuturor, se vor întâlni, pentru trei zile, în București, la cel mai mare eveniment din Europa Centrală și de Est: Climate Change Summit.
Pentru al treilea an, specialiști, antreprenori și oameni care pur și simplu iubesc natura, atât din România, cât și din străinătate, vor povesti, explica și răspunde tuturor întrebărilor, toate cu speranța că roșul alarmant pe care îl vedem din ce în ce mai des pe harta meteorologică îl putem schimba, treptat, către verde. Bornele mari vor fi reprezentate de conservare și regenerare, de sustenabilitate și reciclare. Se va vorbi, printre altele, despre orașele de azi și de mâine (de exemplu, Julia Okatz este specializată în crearea de medii urbane reziliente și pentru oameni. Munca ei se concentrează pe utilizarea eficientă a spațiului și pe soluțiile de finanțare pentru dezvoltarea durabilă a orașului), despre munții noștri cei măreți și cum le putem proteja ecosistemul (fondatorii Fundației Conservation Carpathia vor vorbi despre conservarea Carpaților Meridionali și transformarea lor într-un parc de clasă mondială), despre igienă (de exemplu, Pauline Grumel, fondatoarea UNISOAP, transformă sectorul de igienă cu inițiativa ei de pionierat de reciclare a săpunului) sau, mai clar: refacerea gheții din Arctica.
Și mai simplu: la Climate Change Summit, oamenii îți vor oferi soluții pentru ca iarna să te dai cu sania și vara să mergi cu căruța – să ai zăpadă și temperaturi normale pentru fiecare sezon.
CLIMATE CHANGE SUMMIT. 15-17 octombrie, climatechangesummit.org
Opera Națională din București și în alte locuri din Capitală și din țară
CARTE: Cea de-a doua primăvară
Cea mai recentă carte a lui Muriel Barbery este scrisă cu migala și detaliul artei vechi chinezești de a picta înăuntrul sticlelor. Suavă și delicată ca o floare de cireș, „O roză singură“ este povestea lui Rose, o franțuzoaică tocmai ajunsă la cea de-a doua tinerețe, care a primit vestea morții tatălui ei pe care nu l-a cunoscut niciodată. Femeia trebuia să traverseze jumătate de lume pentru cunoaștere: a tatălui, a unei noi civilizații, a ei însăși. Ajunsă în Kyoto, în vechea capitală a Japoniei imperiale, Rose urmează itinerarul propus de tatăl ei. Piatră cu piatră, grădină cu grădină, templu cu templu, amărăciunea din suflet îi dispare și este înlocuită cu forma tatălui necunoscut. Detaliile intime, de interior ale lui Rose se împletesc perfect cu cele ale Japoniei – câte îți poate spune un tatami despre om și despre țară? Suficient cât să îți dorești mai mult. Fiecare dintre cele 12 capitole începe cu o mică istorie, o legendă ruptă din vremea samurailor și a gheișelor, atât cât cititorul să știe că următoarele cuvinte sunt păzite de spiritele care încă păzesc Țara Soarelui Răsare – sau măcar de un tennin, denumire care le-a fost dată acolo îngerilor. „Nu există decât iubirea. Iubirea și, apoi, moarte“ – așa își încheie romanul Barbery, autoarea bestsellerului „Eleganța ariciului“.
„O roză singură“, Muriel Barbery. Editura Nemira, nemira.ro
EXPOZIȚIE: Personal
Arsmonitor, prima galerie de artă deschisă în Casa Presei Libere, împlinește un an și sărbătorește cu o expoziție a lui Gili Mocanu, unul dintre cei mai importanți pictori contemporani din România. Cele 17 lucrări, toate uleiuri pe pânză, copleșesc și provoacă în același timp privitorul – pus față-n față cu tablourile, trebuie să descoperi singur înțelesul formelor și culorilor, dimensiunilor și nuanțelor. Curatoriată sub denumirea de „Nu mai plânge, Gili“, expoziția reprezintă și o schimbare în tehnica pictorului, așadar, pentru cei care îi știu deja arta este un eveniment inedit, iar pentru novici este un punct de plecare în cunoașterea operei sale, dar și a artei ultimilor 30 de ani.
„Nu mai plânge, Gili“. Arsmonitor, Casa Presei Libere, București
Până pe 7 noiembrie
Se încarcă comentariile...
