Florin Codre, sculptorul care l-a readus pe Carol I în Piaţa Palatului: „Am vrut să comunic cu românii, dar ei nu au vrut să stea de vorbă cu mine”

A început să sculpteze peste hotare înainte de 1980, dar crede că s-ar putea să fie singurul artist român care n-a cerut azil politic: „N-am cerut azil pentru că n-am cerut niciodată, nimănui, nimic. Eu nu cer. N-am cerut nici altă cetăţenie pentru că a o face este, din punctul meu de vedere, echivalent cu a cere să ţi se schimbe mama”.

Nu s-a plâns nicicând că a fost persecutat de regimul trecut, ci, dimpotrivă, s-a declarat a fi unul dintre liderii artei abstracte autohtone căruia statul comunist i-a cumpărat lucrările de artă. Deşi în străinătate nu-i vorbeşte de rău, în interviurile acordate în ţară, nu pierde ocazia să amendeze mancurtizarea occidentală a conaţionalilor săi, care îi va arunca inevitabil într-o derută identitară, minciuna instituţionalizată, lipsa de bărbăţie, haosul organizatoric din administraţie, birocraţia mutilantă, statul agonic, dezagregarea socială, complotul românesc îndreptat împotriva românilor şi faptul că, de un sfert de secol, nu există politică culturală în România. 

Adevărul: Să începem discuţia cu relaţia dintre întreaga dumneavoastră biografie şi un animal: calul. O copilărie petrecută între trăsuri, căruţe şi zecile de cai ai tatălui, fost poliţist devenit cărăuş. În anii ’70, după terminarea facultăţii, vă cumpăraţi primul cal propriu. Sunteţi unul dintre iniţiatorii cascadoriei călare din România. O bună parte dintre sculpturile dumneavoastră monumentale sunt ecvestre. Astăzi, la vârsta de 70 de ani, creşteţi cai de rasă, în Franţa şi în România.  Nu cu multă vreme în urmă, declaraţi în presă: „Calul este încă acea bucăţică din natură, natural adevărată, cu care mă confrunt zilnic. Fără el, probabil, m-aş pierde, m-aş aliena definitiv”. Sau „Mă ocup de artă, iar creşterea calului este o operaţiune total artistică”. Sau : „Toate complexele de neputinţă ale individului se rezolvă în momentul în care încalecă. Când stăpâneşte un animal de 600 de kg, orice impotent se simte în stare”. 

Aşadar, putem vorbi despre calul-mijloc de supravieţuire, calul-muză, calul-model, calul-actor, calul-sportiv, calul-business, calul-prieten, calul-artă, calul-terapie. Însă pentru dumneavoastră pare a fi mult mai mult decât toate acestea: calul nu este un simplu patruped, ci o persoană generică, multiplicată la infinit, care v-a însoţit pretutindeni, precum destinul. Ce aţi făcut cu primul cal pe care vi l-aţi cumpărat?

Florin Codre: Încă de tânăr, de foarte tânăr, am încercat să „produc” calul de sport românesc. Pe vremea aceea, caii de la stat nu puteau fi vânduţi particularilor, aşa că am cumpărat, aşa cum aţi amintit, o iapă lipiţancă de la un ţăran care locuia pe lângă o herghelie în zona Făgăraşului. Am luat apoi iapa de căpăstru şi am mers cu ea, pe jos, cam 50 de kilometri să o duc la montă, la Homorod.

FOTO Arhivă Personală

De ce pe jos?

Florin Codre: Pentru că iapa era micuţă, iar eu eram o namilă de om. Mi-a fost milă s-o încalec...

„Am pierdut sau am renunţat la respectul faţă de noi înşine”

Se spune că nu e bine să visezi cai, fiindcă înseamnă că te vei căi. Dumneavoastră visaţi cai? Aţi visat vreodată „cai verzi pe pereţi?” 

Florin Cobre: Puteţi să le spuneţi şi „cai verzi pe pereţi” , dacă prin asta înţelegeţi un vis întrupat într-un proiect de viaţă. Eu mi-am trasat obiectivele încă din tinereţe. Şi în artă, şi în creşterea calului. Apoi, întreaga viaţa, n-am făcut decât să urmăresc acele obiective. Asta fac şi acum. Trăiesc şi lucrez după un plan, iar planul mi l-am făcut demult. Am întâlnit în viaţă oameni de mare calibru, care m-ar fi putut deturna de la proiectele mele, dar am izbutit să-mi văd de cale. Puteam fi foarte bogat de tânăr – am avut oportunităţi în acest sens, dar asta ar fi însemnat să mă abat de la „agenda mea de lucru”. Pe de altă parte, am crezut despre mine că sunt un mare artist. La fel cred şi acum. Între această credinţă şi oportunităţile despre care vorbeam, am ales credinţa. Şi nu regret. Am ştiut, de tânăr, că trebuie să fac artă şi trebuie să mă ocup de cai. Şi asta am făcut, asta fac şi asta voi face până la capăt.

Pare-se că noi, românii, avem o predispoziţie genetică de a rata lucrurile mari, dar ne descurcăm perfect în mărunţişuri, în zilnicării. Aţi ajuns până într-acolo încât aţi inventat o nouă rasă de cai: „Calul de sport românesc”, care participă şi câştigă deja competiţii internaţionale. Şi pe care, culmea!, tocmai românii refuză să-l adopte. Spuneaţi că, dacă aţi oferi gratis 50 de cai Hergheliei Naţionale, vi s-ar întoarce spatele. Atitudinea românilor faţă de propunerea dumneavoastră este prostie pură sau, fără să cădem în conspiraţionism, o rea voinţă cinică şi planificată?  Cine şi de ce nu vrea  „Calul de sport românesc” în România?

Florin Codre: Pe mine mă revoltă delăsarea totală a neamului nostru, lepădarea de tot ce este autentic al nostru. Mă revoltă când văd, de pildă, cum toată lumea înghite hamburgeri în loc să mănânce mititei. Snobeala, la români, e boală grea. Eu ştiu unde putem noi fi mai tari decât Occidentul, dar prestigiul unui individ şi al unei naţii nu se cumpără, se câştigă. Ar trebui să fie o luptă aici, o competiţie. Autoritate dobândeşti atunci când te impui prin ceva. Nu ne mai putem impune cu economia, dar încă ne putem câştiga prestigiul şi autoritatea prin valorile individuale.

În 1990 noi aveam o foarte bună bază genetică pentru cai, aveam herghelii şi aveam şi structurile necesare pentru a creşte cai de sport de mare valoare. Structurile le avem şi acum, dar se pare că nu avem niciun interes. Interesul românesc este focalizat astăzi pe lucrurile sau operaţiunile care produc foarte mulţi bani de azi pe mâine. Am pierdut sau am renunţat la tenacitatea de construi şi de a respecta un program. De fapt, am pierdut sau am renunţat la respectul faţă de noi înşine.

Cu ceva ani în urmă eu am oferit pentru montă Hergheliei Naţionale  pe cel mai bun armăsar al meu, Tam-Tam. L-am oferit gratuit, ca să facă şi ei mânji de valoare. Ei bine, am fost refuzat! Creşterea calului nu se poate face fără o pasiune reală şi fără a ţinti performanţa. La nivel instituţional, caii sunt crescuţi în România ca să fie daţi de mâncare, iarna, la urşi, sau pentru carne de consum. 

Pentru Tam-Tam am avut oferte între 300.000 şi 500.000 de euro, dar nu l-am dat. Armăsarul acesta a câştigat importante premii internaţionale, mai multe ediţii Grand Prix International Volvo (sărituri) şi a fost încălecat de cei mai mari călăreţi ai lumii, printre care celebrul Roger-Yves Bost.

Un alt armăsar al meu, Agresor, a fost calificat la Finala Cupei Mondiale de la Las Vegas, ceea ce reprezintă cea mai mare performanţă a calului românesc de la al doilea război mondial încoace. 

Industria calului poate genera sume astronomice. Un cal excepţional poate valora de la câteva milioane la câteva zeci de milioane de euro. Dar astfel de cai nu apar din întâmplare, nu te trezeşti peste noapte cu ei în grajd. Pentru a-i obţine, e nevoie de pasiune, de multă muncă de selecţie pe mai multe generaţii de cabaline. E nevoie de un proiect şi de multă voinţă. Şi de pricepere, şi de răbdare. Or noi nu avem nici proiect, nici voinţă, nici pricepere şi nici răbdare. Şi nici nu suntem interesaţi când cineva se oferă să ne pună la dispoziţie proiectul, voinţa, priceperea şi răbdarea sa. Afirm fără ezitare că, în situaţia în care eu aş fi condus hergheliile româneşti după 1990, la ora actuală am fi avut sute de cai care ar fi valorat, fiecare, cel puţin un milion de euro.

Şi acum ce avem?

Florin Codre: Nimic. Absolut nimic. Nici în prezent şi nu vom avea nici în viitor.

Dar dumneavoastră ce aveţi?

Florin Codre: La cai vă referiţi?

Da, la cai.

Florin Codre: Acum am 60 de cai. Cândva, am avut şi 250. Diferenţa de cai se regăseşte în investiţiile pe care le fac în cei 60 pe care i-am păstrat. Costă enorm să creşti, să îngrijeşti şi să antrenezi un cal. Eu nu am moştenit mii de hectare de pământ, nicio infrastructură dedicată creşterii calului. Tot ce am mi-am construit singur, la o scară mult mai mică, şi tot am reuşit să am rezultate de prestigiu internaţional. În România, hergheliile de stat au în proprietate 7-8.000 de hectare de pământ şi n-au produs nici măcar un campion. Şi nici n-or să producă. 

Mă întrebaţi ce am? Am ceea ce am obţinut în mai bine de 20 de ani de muncă şi de investiţii. Ultimii cai pe care i-am avut în România i-am adus în Franţa, în Normandia. Am satisfacţia că aceşti cai sunt la fel de buni ca şi cei mai buni cai din lume. Opt dintre caii mei sunt de-a dreptul formidabili şi peste trei-patru ani vom vorbi despre mari campioni româneşti. Vă garantez că, în câţiva ani, opt cai de-ai mei vor valora cât toţi caii din hergheliile româneşti luaţi laolaltă. 

FOTO Arhivă Personală

„M-am autocravaşat pentru marea performanţă”

Statuia ecvestră a lui Avram Iancu, de la Târgu Mureş, statuia ecvestră a lui Carol I, din Călăraşi, statuia ecvestră a lui Carol I (foto dreapta - sursă Arhivă Personală), din Bucureşti. Statuia lui Tudor Vladimirescu, la Tabăra de la Măgura. Proiectul statuii ecvestre a Regelui Ferdinand, care ar putea fi amplasată probabil în Piaţa Victoriei. Monumentul Marii Uniri, de la Arad, cel cu scandalul, la care vom reveni. Proiectul  Podului Apolodor, de la Podul Băneasa, peste Lacul Herăstrău, până în Piaţa Charles de Gaulle, unde a fost statuia lui Stalin, ca un omagiu adus ecumenismului declarat la Bucureşti de Papa Ioan Paul al II-lea. Spuneţi că nu sunteţi un artist propriu-zis, ci „...Sunt mai degrabă un tip care gândeşte, care construieşte, care proiectează. Realizez proiecte, fie că e sculptură, creşterea calului sau film”. După ce aţi plecat din ţară, le-aţi propus din prima „capitaliştilor” artă monumentală şi ei s-au grăbit să o achiziţioneze? Aţi vorbit puţin sau deloc despre sculpturile dumneavoastră din afara graniţelor României. Cum aţi început să munciţi peste hotare, ce lucrări aţi realizat, cine şi cu cât le-au cumpărat, pe unde se află ele acum, ce cote aveţi pe piaţa de artă din Vest? 

Florin Codre: Una este să-ţi doreşti să fii un mare artist, iar alta este să fii. Ai nevoie şi de confirmări, altfel eşti tot mare, dar un mare paranoic. Eu am avut parte şi de aceste atât de necesare confirmări: am participat de mai multe ori la Bienala de la Veneţia, iar în două rânduri am participat în „Pavilionul Internaţional”, unde eşti invitat personal de Bienală, nu eşti trimis de ţara ta. 

Am fost invitat să realizez o lucrare de mari dimensiuni pentru Palatul Vescovile din Rieti, Italia, am lucrări importante în colecţia de artă Trussardi, bronzuri şi marmure, care mi-au fost achiziţionate la preţuri importante. Am lucrări în colecţia Bettino Craxi, am fost foarte bine primit şi comentat de mari critici de artă ai Italiei - Achille Bonito Oliva, Giulio Carlo Argan. Am expus împreună cu mari artişti ai lumii, cu Lucio Fontana, cu Arnaldo Pomodoro, cu Umberto Mastroianni.

În 1981 am avut o mare expoziţie la Giardini di via Palestro, la Milano, cu 30-40 de lucrări...

Acestea toate şi încă multe altele sunt confirmări ale propriei credinţe în pregnanţa artei mele. 

Sculptura, ca şi creşterea calului, nu este pentru mine o chestiune de bani. Nu eu mi-am dorit arta şi creşterea calului, sunt încredinţat că ele m-au dorit pe mine. Atât în sculptură cât şi în creşterea calului banii nu sosesc decât odată cu performanţa, atunci când devii cel mai bun dintre cei mai buni. Eu toată viaţa m-am concurat pe mine însumi, iar pentru o clipă de satisfacţie am trudit din greu ani şi ani. Poate că sunt un idealist, poate un romantic...

Suferinţele şi sacrificiile mele nu mi le-a „decontat” nimeni, niciodată. M-am autochinuit, m-am autocravaşat pentru marea performanţă. Nu pentru ca să vadă lumea ce fac eu, ci pentru a ieşi învingător din lupta cu mine însumi...

Ambele mele preocupări, şi arta, şi creşterea calului, îmi aduc bani. Nu puţini, în schimb rar. Cele mai lungi perioade ale mele sunt cele fără bani, nu cele cu bani.

Aţi ajuns sculptor datorită vocaţiei sau din întâmplare? 

Florin Codre: Este vorba şi de vocaţie şi de întâmplare, în acelaşi timp. Uitaţi cum a fost: eu am intrat la Arte plastice la secţia de pictură monumentală şi asta am şi făcut, până în anul al treilea, când am fost exmatriculat. Un coleg de an îmi dăduse cu o cărămidă în cap, pe la spate, drept pentru care, după ce omul mi-a spart cărămida în cap, l-am cam bătut. Bătaia mea a contat mai mult decât cărămida lui, aşa că eu am fost exmatriculat, iar el nu a păţit nimic. Anul următor, m-am reînscris, dar la sculptură, la clasa maestrului Boris Caragea. Nu m-am reînscris la fosta mea secţie, ca să nu fiu nevoit să mă întâlnesc cu agresorul meu, pentru că l-aş fi bătut din nou. Aşa am ajuns la sculptură.

„Deşi românii m-au luat la mişto, Şobolanii roşii este, din nefericire, un film foarte actual”  

Sunteţi regizorul peliculei „Şobolanii roşii”, primul film românesc de ficţiune de după 1989, realizat dintr-o iniţiativă privată. Pe banii cui, domnule Codre? A fost un succes? A fost amortizată investiţia? Este un film autobiografic? Este un manifest? Aţi crezut  că „românii au nevoie de un film care să le explice ce s-a întâmplat cu ei”. Vi se pare că, în hărmălaia asta generalizată, au recepţionat mesajul pe care l-aţi propus şi acesta i-a aruncat pe gânduri? Trebuie să recunoaşteţi că trăim într-o lume în care toţi au ceva de spus, dar nimeni nu ascultă. Cu atât mai puţin un adevăr, propus artistic sau chiar un adevăr documentar, care se referă la o proximitate dilematică şi dureroasă.  Credeţi că românii mai au interes sau chef să fie nişte atenţi, responsabili, recunoscători şi generoşi receptori de artă?

Florin Codre: Eu am fost nelipsit de la cinematecă de la 15 ani. Ştiu film mai bine şi mai mult decât mulţi dintre regizorii români. Am făcut şi cascadorie în filme, dar stăteam cu scenariul în mână lângă operator şi lângă regizor, nu făceam doar tumbe pe-acolo. La 50 de ani, ştiam că pot să fac un film de autor şi l-am făcut. Eu l-am scris, eu l-am regizat, eu l-am finanţat. A fost un gest de atitudine civică, dacă vreţi. Este un fel de film autobiografic al poporului român, ca să spun aşa. Am vrut să le arăt românilor, prin intermediul unui film, câtă revoluţie şi câtă diversiune s-au produs în România. Am vrut să comunic cu românii, dar românii nu au vrut să stea de vorbă cu mine. 

Am vrut să fac un film cât mai explicit, n-am vrut să mă dau „artist”, să fac un film de artă. Puteam să fac un film de artă de să crape ecranul, dar eu am vrut să fac unul „simplu”, explicit.

„Şobolanii roşii” este, din nefericire, un film foarte actual. Actualitatea lui a fost demonstrată istoric. Când eu le arătam românilor că puterea este tot unde a fost, râdeau de mine. După 1989, schimbările din România sunt doar formale. De la totalitarismul lui Ceauşescu am ajuns la un totalitarism individual. În tot românul sălăşluiesc acum câte cinci dictatori. Iar legea a devenit un instrument politic şi economic. Înainte,  politica făcea legi, acum legea face politica. 

„Ciubucarii statului român m-au furat cât au putut”

Câteva chestiuni interesante, pe care aş dori să le punem pe tapet şi să le comentăm. Aţi plecat din România înainte de 1980, când era aproape imposibil, dar mărturisiţi că s-ar putea să fiţi singurul artist român care n-a cerut azil politic. Niciodată, afară, nu i-aţi vorbit de rău pe români. În loc să deveniţi cosmopolit, ca toţi ceilalţi, iubiţi ţara asta, la care, din când în când, vă întoarceţi ca să-i faceţi monumente istorice. 

Florin Codre: În 1990 eram, cum se spune, „pe cai mari” în Italia şi în Franţa. 

Am renunţat la toată lumea asta ca să mă întorc în România. Şi românii m-au luat la mişto. M-am întors de parcă aş fi dat curs unei chemări către faliment. Ciubucarii statului român m-au furat cât au putut. Am făcut trei herghelii în România: la SEMTEST – Băneasa, la Brodina – în Bucovina şi la Bonţida – Cluj. La SEMTEST, de pildă, am investit peste 200.000 de euro şi statul a găsit de cuviinţă să vândă proprietatea, pentru 38.000 de euro, unui italian. Statul român nu a încasat niciodată aceşti bani, iar italianul cu pricina s-a dovedit a fi un mafiot şi a fost săltat din România de carabinieri şi băgat la puşcărie în Italia. 

De la simbol naţional, la „maidan politic” 

Nu ştiu cum vor evolua lucrurile până la apariţia acestui interviu, dar, fiindcă azi scandalul e în toi, trebuie să abordăm şi această chestiune. În general lucrurile sunt cunoscute din presă. Pentru 10 milioane de lei, în 2007, vi se atribuie ridicarea Monumentului Marii Uniri, pe un lac din centrul municipiului Arad. Primul termen de inaugurare: 1 decembrie 2009. Comandaţi lucrarea în China, dar acolo se sparge o piesă, firma dumneavoastră intră în insolvenţă şi nu mai găsiţi 100.000 de euro, cu care s-o aduceţi în ţară, lucrurile sunt neclare. Alt termen de inaugurare: 1 decembrie 2013, dar nici acesta nu e respectat. Ministerul Culturii vă cheamă în instanţă şi vă cere fie să aduceţi neîntârziat lucrarea, fie să daţi banii înapoi şi să plătiţi penalităţi. Anul următor, câştigaţi procesul. MC face apel împotriva deciziei, şi acţiunea se mută la Curtea de apel Bucureşti. Reprezentanţii Asociaţiei pentru ridicarea Monumentului Marii Uniri toacă din buze, Primăria Aradului e în spume după ce a fost nevoită să returneze la buget 3,6 milioane de lei, prevăzuţi pentru realizarea infrastructurii monumentului, toată lumea e disperată că nu puteţi fi contactat. Mai nou, Curtea de Conturi a României i-a sesizat pe procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie în acest caz, iar aceştia cercetează acum  cum s-au cheltuit banii Ministerului Culturii. Curtea de Conturi a estimat prejudiciul total, cu tot cu penalităţi adică, la 22 de milioane de lei. Deci, pe la vreo 5 milioane de euro. Dumneavoastră trimiteţi o scrisoare deschisă pe adresa MC, prin care anunţaţi că monumentul a fost îmbarcat din China încă de la începutul lunii iunie şi că se află în drum spre România, unde va ajunge pe la jumătatea lunii august. Îi atrageţi atenţia ministrului că vă tratează ca pe un „prestator de servicii” şi îi atrageţi atenţia că nu faceţi „borduri”, ci artă. Şi acuzaţi public:„...tocmai acum se inflamează atacurile isterice asupra mea, ba, mai mult, chiar strădania concertat-patologică de discreditare a întregii mele cariere”. Puteţi să explicaţi limpede şi cronologic toată această nebunie? 

Florin Codre: Nu voi comenta ce s-a scris în presă, vă voi spune, în schimb, cum stau, în adevăr, lucrurile. La data de 14 august a.c., după acea „scrisoare deschisă” despre care pomeniţi, am trimis o Notificare ca răspuns la Somaţia pe care am primit-o de la Ministerul Culturii, somaţie semnată de domnul Kelemen Hunor. 

Până astăzi, nu am primit niciun răspuns de la Minister, nu am primit nici măcar confirmarea de primire a Notificării mele. 

Aparent, în momentul de faţă, între mine şi Ministerul Culturii ar exista un conflict. Din punctul meu de vedere, nu numai că nu suntem în conflict, dar suntem pe cale şi foarte aproape să realizăm, împreună, un lucru care se va constitui într-un reper al identităţii noastre naţionale – amplasarea şi dezvelirea Monumentului Marii Uniri la Arad. 

Există însă o neînţelegere. După perfectarea contractului pentru Monumentul Marii Uniri de la Arad, toţi miniştrii care s-au succedat la conducerea Ministerului Culturii mi-au impus semnarea unor Acte adiţionale care prevedeau, fără excepţie, un singur lucru: amânarea termenelor de plată. Astfel, din amânare în amânare, sumele pe care eram în drept să le încasez deveneau tot mai mici, asta deoarece contractul fusese încheiat în lei, iar eu aveam de efectuat plăţi în valută pentru execuţia lucrării. Am calculat că numai din diferenţa de curs am pierdut circa 25-30% din suma iniţial prevăzută în contract. Pe de altă parte, întârzierile de plată îmi dublau sau chiar îmi triplau costurile în şantier. Drept urmare, suma de 10 milioane de lei prevăzută în contract s-a „contractat” într-atât încât am fost nevoit să-mi vând casa pentru a putea achita costurile şantierului, ale ambalării şi transportului monumentului în ţară. 

Din păcate, toată această încleştare şi tot surmenajul la care am fost supus în ultimii şase ani m-au adus în situaţia nefericită de a fi, în ultimul an, monitorizat, spitalizat şi, în final, supus unei intervenţii chirurgicale pe cord. Acum sunt în convalescenţă, dar sunt fericit să vă spun ca întreg monumentul, ambalat şi transportat din China în şase containere, care conţin 150 de tone de marmură sculptată, a ajuns în ţară, în Portul Constanţa. 

Florin Codre, în China,alături de modulele Monumentului Marii Uniri FOTO Arhivă Personală

Conform contractului încheiat cu Ministerul Culturii, am adus Monumentul acasă, de la zeci de mii de kilometri. De la Constanţa la Arad, unde urmează a fi amplasat, mai sunt doar câteva sute de kilometri. Din nefericire, starea sănătăţii nu-mi permite să procur în acest moment banii necesari pentru a parcurge şi această ultimă distanţă. 

Pentru a ieşi din acest impas, am cerut sprijinul Ministerului Culturii şi am sugerat să procedăm aşa cum s-a mai procedat în cazul altor lucrări de for public (cum ar fi Monumentul Holocaustului, construit concomitent cu lucrarea mea şi care nu a avut niciun accident de finanţare) şi anume să încheiem un Act adiţional, prin care să se prevadă o sumă care să acopere vama, transportul de la Constanţa la Arad şi amplasarea Monumentului: adică 400.000 de lei. 

Din păcate, nici în acest moment starea sănătăţii nu-mi permite să procur suma necesară pentru operaţiunile înainte menţionate. Adaug şi faptul că suma  pe care am propus-o pentru  Actul adiţional este de zece ori mai mică decât suma pe care am cheltuit-o, din resurse proprii (vânzându-mi casa, aşa cum am amintit) pentru finalizarea Monumentului, ambalarea şi aducerea lui la Constanţa.

Încheierea Actului adiţional pe care l-am sugerat nu iese din logica unei lucrări şi a unei operaţiuni de anvergura pe care a presupus-o Monumentul Marii Uniri. La momentul zero, costurile unui proiect de asemenea amploare artistică şi logistică pot fi doar estimate, nu pot fi, în niciun caz, evaluate cu precizie. 

Totodată sunt conştient de faptul că toate problemele de finanţare a Monumentului au fost generate de efectele crizei financiare pe care o traversăm încă din 2008. 

Mi-am exprimat speranţa că înţelepciunea şi bunele intenţii ale factorilor de decizie se vor ridica la înălţimea ideii şi a semnificaţiilor acestui Monument, în pofida contextului economico-financiar declanşat în 2008 şi în pofida situaţiilor de forţă majoră apărute şi pe care le-am evocat mai înainte. Cred că sunt în acord Ministerul Culturii atunci când afirm că omagierea memoriei celor care au înfăptuit Marea Unire şi a întregului popor român ar trebui să transceandă mărunta (la scară istorică) problemă financiară şi atunci când îmi exprim voinţa de a nu ceda, cu niciun chip, în faţa speculatorilor politicii mărunte, care şi-ar dori transformarea acestui simbol naţional într-un maidan politic.

Am scris o scrisoare şi domnului primar al Aradului, în care spuneam că, în contextul luptelor mari pe mize mici, care devorează societatea românească, contez pe înţelepciunea sa pentru a salva sacralitatea simbolisticii acestui monument şi pentru a-l feri de pângărirea lui în maidanul politic. Am propus încă o soluţie la problema cu care ne confruntăm: ca Primăria Aradului să suporte contravaloarea operaţiunilor de transport şi de montare a monumentului şi să emită apoi facturi, la concurenţă cu sumele cheltuite, pe numele meu, urmând ca eu să returnez Primăriei Arad, integral, sumele ce-mi vor fi facturate, de îndată ce starea sănătăţii îmi va permite să procur fondurile necesare. 

I-am scris domnului primar al Aradului, încredinţat fiind că suferă la fel de mult ca şi mine la gândul că ceea ce ar trebui să fie un simbol şi un reper al identităţii noastre naţionale zace ferecat în nişte containere, aşa cum însuşi idealul unităţii naţionale a fost ferecat, vreme de veacuri, în „containerele” de rea-voinţă şi de aroganţă ale marilor imperii.

Voi mai zăbovi puţin asupra unui subiect al întrebării dumneavoastră. Anume asupra subiectului penalităţilor. Asta este măsura calităţii şi a pertinenţei personajelor care locuiesc „Ministerul Culturii” – de la ministru la consilieri, la departamentul juridic. Oamenii ăstia nu ştiu să facă diferenţa între o lucrare de artă şi nişte borduri. Artistul este, pentru ei, un „prestator de servicii”. E totuna dacă tragi cu vopsea albă linii pe asfalt, ca să separi benzile de circulaţie, sau dacă „tragi” cu pensula la un tablou. Sunt tratat ca un delincvent. Pentru că ei, cei mai înainte menţionaţi cu funcţiile lor, îi urăsc pe artişti. Se vor lămuri, însă, lucrurile. Se vor lămuri în instanţă sau altcumva. Noi suntem cu un secol în urmă. Şi pe Brâncuşi l-au tratat la vama americană ca pe un traficant de metale când a trimis acolo o „Pasăre” de bronz. L-au pus să plătească vamă, ca şi cum ar fi fost un instalator care transporta o ţeavă. Lucrurile s-au dumirit, însă… 

„Artiştii sunt memoria unui popor”

Vă întreb citând  textul unei reclame TV: pentru dumneavoastră „viitorul sună bine”?

Florin Codre: Viitorul…  Îmi doresc să rezolv problema delicată a conservării operei mele. Îmi doresc să protejez şi să expun ceea ce opera mea are de comunicat în timp, astfel încât ecoul ei să dăinuie atât în România cât şi în lume. 

Din păcate, par a fi singurul preocupat de acest aspect, iar propunerile mele de înfiinţare a unor fundaţii de artă şi de conservare şi promovare a valorilor pe care le-a dat spaţiul românesc se lovesc de reacţia ostilă a autorităţilor. În felul acesta, mari artişti ca Paul Neagu, George Apostu, Mircea Spătaru, Paul Vasilescu, de pildă, se pierd. Opera lor se dispersează şi se pierde în uitare. Eu cred că un popor care-şi uită artiştii va fi el însuşi dat uitării.

Prin opera lor, artiştii sunt memoria unui popor.

Când elita culturală se va suprapune elitei financiare (ce timidă speranţă!...), atunci cred că se vor găsi sponsori autohtoni interesaţi de arta românească şi de memoria ei. 

NOTĂ

Dialogul cu sculptorul Florin Codre a avut loc în a doua jumătate a lunii septembrie. Înainte de publicarea acestuia, am luat din nou legătura cu interlocutorul nostru pentru a verifica dacă au intervenit modificări în ceea ce priveşte chestiunea referitoare la Monumentul Marii Uniri. Sculptorul ne-a declarat că nu a primit niciun răspuns la propunerile sale nici de la Ministerul Culturii, nici de la Primăria Arad. Aşadar, a luat legătura cu administraţia şantierului din China (unde au fost realizate părţile componente ale monumentului) şi a solicitat să fie trimise documente însoţitoare ale „mărfii” pe numele său (amintim că destinatarul iniţial din actele ce însoţeau containerele era primăria Municipiului Arad).

Astfel, Florin Codre va prelua containerele din portul Constanţa şi le va transporta într-o locaţie unde le va ţine „în custodie”, până când autorităţile de la Arad vor pregăti, conform proiectului artistului, locul unde urmează a fi amplasat Monumentul. 

„Odiseea acestei lucrări mi-a arătat şi încă îmi arată că noi, românii, suntem ca un soi de pulbere incapabilă să se coaguleze. Suntem ca un fel de ciment care nu se leagă, oricătă apă şi ce-i mai trebuie i-ai adăuga. Suntem ca un praf pe care alţii se iscălesc cu degetul...” - a adăugat Florin Codre.