Florin Chirculescu, chirurgul romancier care a scris o carte cu Eminescu personaj central: „Ce-ar fi dacă poetul național ar intra în contact cu #rezist? “

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Florin Chirculescu, cel care a găsit formula de a împleti medicina cu scriitura, spune că cele două „au mai degrabă asemănări decât deosebiri“ și că nu există operații simple, la fel cum nu există texte simple.

Florin Chirculescu, unul dintre cei mai apreciați scriitori români FOTO arhiva personală
Florin Chirculescu, unul dintre cei mai apreciați scriitori români FOTO arhiva personală

Apreciat chirurg toracic, Florin Chirculescu (63 de ani) s-a întors, la începutul anilor ’90, la prima sa dragoste, scrisul. Sub pseudonimul Sebastian A. Corn a debutat, a câștigat numeroase premii prestigioase, dar mai ales a rămas în istoria literaturii române drept unul dintre cei mai buni scriitori de SF sau, cum îi place lui să spună, „ficțiune speculativă“.

Abia în 2017 a publicat cu numele real: romanul „Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu“, la Editura Nemira. În toamna anului trecut, Chirculescu publică, tot la Nemira, romanul-fenomen „Solomonarul“, în care ne este prezentată o altă față a lui Mihai Eminescu – cea meticuloasă, exigentă, riguroasă, revoltată de jurnalist.

Romanul, apărut în colecția n’autor, a fost prima în topul celor mai bine vândute cărți ale Editurii Nemira la Târgul de Carte Gaudeamus, din decembrie.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Florin Chirculescu pune semnul egal între literatură și medicină, și spune că poveștile pacienților săi îi influențează enorm scrisul. El vorbește despre ce a stat în spatele deciziei de a trece de la SF la locurile dâmbovițene, dar și de ce a ales să prezinte cititorilor un Eminescu care abia este amintit în cărțile de istorie.

În adolescență vă doreați să deveniți scriitor, însă în cele din urmă ați ales Medicina. Pasiunea pentru scris însă nu v-a părăsit vreodată, iar din 1995 publicați constant romane apreciate. Este scrisul pentru dumneavoastră o revenire la prima iubire?

Florin Chirculescu: N-am „divorțat“ niciodată de scris. În studenție am scris, în stagiatură am scris, ca medic pe vapor am scris. De pildă, în facultate scriam în timpul unor cursuri stupide, când profii ne dictau prostește din cărți. Era o pierdere de timp, căci ce ne spuneau ei puteam să citim acasă, direct de la sursă, așa că eu, unul, nu-i ascultam. În schimb, notam în carnețele idei, versuri, replici, schițe de plot.

Ca să fii scriitor, trebuie să cunoști viața înainte. Dacă nu cunoști viața, o să scrii din impresii“, v-a spus tatăl dumneavoastră când aveați 15-16 ani. Cât de bine cunoașteți viața acum?

Nu știu cât de bine am ajuns s-o cunosc. Ce am învățat e că nu există scurtături, că totul înseamnă efort, fie că faci o operație dificilă, fie că scrii un text complex. În altă ordine de idei, m-am obișnuit cu oamenii, mi-e mai ușor să-i accept, căci nu-mi uit propriile scăderi, greșeli etc. M-am vindecat de idealism, dar nu cred c-am făcut un mare progres; în fond, trebuia să fi ținut cont, din tinerețe, de proverbul că „nu tot ce zboară se mănâncă“.

Cititorii și criticii, mai motivanți decât un premiu

Ați câștigat Premiul pentru Debut European la Euroconul de la Glasgow din 1995, după care Marele Premiu al Editurii Nemira din 1997 pentru romanul „Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine“, tipărit la aceeași editură. Au fost aceste premii doi factori stenici pentru viitoarea dumneavoastră carieră literară?

Orice premiu te motivează. În ce mă privește, însă, cititorii și criticii sunt mai motivanți. N-o să spun niciodată că mă doare în cot de critici, cum n-o să spun nici că vai, cititorii nu mă înțeleg. Scrisul e felul meu de a vorbi cu necunoscuții – chiar mă interesează ce cred ei despre textele mele, ce le-a plăcut, ce nu le-a plăcut. Relația scriitorului cu lumea e biunivocă, nu dictatorială, e un fel de idilă, ba chiar o negociere, fiindcă tu, ca scriitor, vrei să transmiți ceva, cum să nu ții cont de feedback? Ești interesat să afli ce deranjează, ce nu le place celorlalți, ceea ce, pe undeva, e un soi de utilitarism, o relație funcțională între scriitor și cititori.

Până în 2017, ați semnat volumele scrise cu pseudonimul Sebastian A. Corn. Ce v-a făcut ca după 24 de ani de la debutul literar să alegeți să vă semnați cărțile cu numele real?

Primul text semnat cu numele real se numește „Deviațiile“ și a fost scris în 1994, dacă țin bine minte. Acel text și ultimele romane se încadrează nu doar în alt gen literar, dar și în alt cadru topografic, lasă deoparte settingul SF și dau ghes realismulului magic. În plus, aceste texte se desfășoară, preponderent, în România, în București, fac parte din alt areal mental, necesită alt limbaj, alte imagini, altă atmosferă, operează cu locuri comune, recognoscibile. E vorba de o lume din care fac parte nemijlocit, de aceea am început să semnez cu numele real.

„Literatura și chirurgia au mai degrabă asemănări decât deosebiri“

Există similitudini între literatură și chirurgie?

Incredibil de multe, și toate sunt subsumate unei necesități: atât intervențiile chirurgicale, cât și textele trebuie să iasă cât mai bine – nu perfect, fiindcă nu se poate, ci pur și simplu să fie eficace. Mai mult, chirurgia și scrisul implică eforturi similare ca intensitate, durată, abnegație. De fapt, în afara actului în sine, radical diferit între a efectua o operație și a scrie un text, literatura și chirurgia au mai degrabă asemănări decât deosebiri. Un profesor universitar a zis odată, la un raport de gardă, că medicul e „singurul artist care poate vorbi cu opera sa“ – ei, bine, cam asta ar fi una dintre puținele diferențe dintre literatură și chirurgie.

Florin Chirculescu dând autografe FOTO arhiva personală
Florin Chirculescu dând autografe FOTO arhiva personală

Ce vă consumă mai mult: scrisul sau intervențiile chirurgicale foarte dificile?

Nu există operații simple, nu există texte simple. N-ai voie să faci o operație bună pe jumătate decât în cazuri excepționale – „de necesitate“, le spun chirurgii –, situația fiind valabilă și în literatură: cuvintele trebuie să pice la locul lor și numai al lor, ca să ducă fraza înainte, frazele trebuie să pice la locul lor și numai al lor, ca să genereze un paragraf artistic și/sau funcțional, paragrafele au logica lor pentru a crea flux de lectură, la fel cum și gesturile chirurgicale, care decurg unele din altele, „ca într-o simfonie“, ca să citez o vorbă auzită în sala de operații, alcătuiesc o intervenție care îi este de folos pacientului.

Cât de mult vă ajută disciplina medicală ca scriitor?

Habar n-am, știu doar că ambele activități necesită exercițiu, repetiții, oboseală, bașca puțină paranoia, în sensul să nu te crezi niciodată când îți spui că ai făcut o operație OK sau că ai scris un text bun. E mereu loc de mai mult.

Cât de mult v-a ajutat scrisul în comunicarea cu pacienții?

Nu mi-e clar. De fapt, cred că pulsiunea mea de a comunica se manifestă atât în scris, cât și în ușurința de a vorbi cu pacienții. Să mai spun că ador poveștile, chiar și cele dramatice, dureroase? Le pot asculta la nesfârșit, iar bieții pacienți au multe de spus, se deschid imediat în fața medicului. Am senzația că poveștile lor îmi alimentează scrisul în mai mare măsură decât mă ajută scrisul să comunic cu ei.

Sunteți una dintre cele mai puternice voci ale medicilor din România. Cât de dificilă este lupta cu sistemul comparativ cu lupta cu o coală albă?

Coala albă nu fură și nu te minte în față. Oamenii politici, în schimb, o fac non-stop.

„Eminescu era realmente cumplit. Le-ar fi dat clasă jurnaliștilor de astăzi“

Solomonarul, publicat în noiembrie 2022 la Editura Nemira, este un roman despre „un altfel de Eminescu, prins într-o revoluție fără început și sfârșit. Cum s-a născut ideea de a scrie altfel despre Eminescu și cât a durat procesul creativ?

Am citit la un moment dat despre celălalt Eminescu, cel exilat din mentalul public. Personajul nu doar că era teribil de „viu“, dar se și preta la un „gheșeft“ literar. Vorbesc despre jurnalistul Eminescu, despre activistul Eminescu, despre un Eminescu înfuriat de mizeriile din România, de corupție, de ipocrizia politicienilor, de sincopele morale al unor entități grele europene – Cancelaria lui Bismarck și papalitatea fiind doar două dintre țintele lui editoriale. Și a mai fost ceva: problematica abordată de el în articole se suprapune în mare parte cu problematica noastră de azi. Atunci, m-am gândit așa: ce-ar fi dacă poetul național ar intra în contact cu #rezist? Odată găsită speculația de plecare, n-a fost nevoie decât să mă documentez, să fac un plot, să imaginez o rețea de conflicte între personaje și să mă apuc de scris. Gândirea structurii textului a durat câteva luni, scrisul în sine a durat patru ani. Personajele au căpătat textură pe parcurs, credința mea fiind că un personaj devine „viu“ doar după ce reacționează natural la conflictele și pățaniile din text. Una peste alta, „Solomonarul“ mi-a luat cinci ani.

Sursele de arhivă, baza romanului

Cum ați reușit să îl umanizați într-o altă lumină pe Eminescu în „Solomonarul?

Citind cât de mult am putut despre el – mărturii, critici, corespondență (cea cu Veronica Micle a fost foarte utilă), relatări în care Eminescu apărea ca personaj secundar, terțiar, fără aureola de efigie. În plus, am tot privit puținele fotografii pe care le avem cu el, ținând cont de contextul în care au fost făcute, am parcurs considerațiile rudelor sale, ale celor care îl iubeau, dar și ale celor care-l invidiau, care-l detestau. Am folosit multe surse de informație, critice inclusiv, deși aspectele literare nu mă interesau, nu făceau parte din economia textului pe care l-am scris.

Cât de mult v-au motivat similitudinile între jurnalistica dintre 1875-1889 şi cea din zilele noastre în scrierea „Solomonarului“?

Au fost un motor al textului: scrie cartea asta, mă făceau să-mi spun, scrie odată cartea asta! Mai mult, m-a motivat felul în care Eminescu se documenta când scria un articol. Omul era realmente cumplit: făcea trimiteri la date demografice, făcea analiza comparată a sistemelor juridice din țările europene, avea trimiteri istorice, economice, iar asta deși nu avea internet; folosea creionul și hârtia, atât. Cu riscul de a-i supăra pe ziariștii de azi (nu mă refer doar la ai noștri!), Eminescu le dădea clasă prin seriozitatea cu care se documenta. Bine, îl ajuta și faptul că studiase din greu, că avea un spirit de observație remarcabil și că, pe deasupra, cunoscuse viața „la firul ierbii“, nu din ședințe de teambuilding.

E cumva exacerbat cultul pe care românii îl au față de Eminescu?

E cumva exacerbat cultul pe care francezii îl au pentru Victor Hugo sau nemții pentru Goethe? Pe de altă parte, să nu ne mințim: românii citesc mult mai puțin decât alți europeni, așa că e comod să ne raportăm la literatură cu gândul la o efigie despre care nu știm mare lucru.

De la „ficțiune speculativă“ la inspirație mioritică

Cât de mult vă inspiră poveștile locale pe care le aflați constant?

Inițial, mi se părea că poveștile carpato-dâmbovițene nu sunt relevante, poate că de-aia am și scris mult SF, pe care eu, unul, l-aș numi mai degrabă „ficțiune speculativă“. În timp, însă, mi-am dat seama că spectacolul din jur, pe alocuri sinistru, cu decrepitudinea și veseliile lui specifice, merită să fie notat. Ce mai încoace și-ncolo, am simțit că mă bucur să-l redau, am realizat că-mi place să scriu despre români și bucureșteni, că simt o emoție specială când scriu despre ai mei, cu bunele și relele lor.

Cât de mult vă inspiră România ca scriitor?

Spuneam că România a ajuns să preia grosul inspirației mele, mai ales dacă o pun în context. Cum interacționăm cu ceilalți europeni? Dar cu cetățenii altor continente și de alte religii? De ce, nefiind idioți, ci din contră, persistăm în a crea societăți șchioape, cea din ultima vreme fiind patronată de imbecili? Cum de-am ajuns ca de la unul ca Brătianu să ne trezim cu premieri semianalfabeți? De ce ne revoltăm greu? De ce suntem tranzacționali? De ce un român plecat afară face treabă bună, iar la noi dă cu oiștea-n gard? Cum Dumnezeu de-am rezistat ca entitate cultural-lingvistică, în ciuda defectelor noastre? Acum, de pildă, ce facem cu povestea asta cu Schengen? Doar ne mutăm conturile de la băncile austriece sau ne apucăm și de rezolvări sistemice? Nu că aș da dreptate Austriei, argumentele lor par redactate de clone politice românești, semn că politicienii s-au deteriorat peste tot, dar pot să uit că statul român bate pasul pe loc? Și, tot apropo de Schengen: cum naiba de unii influenceri locali se bucură că noi, românii, prin urmare și ei implicit, am înregistrat un eșec? De unde atâta masochism național? E natural sau alimentat? Și-atunci, cum să nu mă inspire România?

Cultură



Partenerii noștri

image
canal33.ro
Ultimele știri
Cele mai citite