Mircea Cărtărescu: „Ceauşescu a fost un mic satrap local, Putin e un ţar cu arme nucleare“ INTERVIU EXCLUSIV
0
Mircea Cărtărescu, unul dintre cei mai importanţi scriitori români ai secolului XXI, spune că oameni precum Putin sau Ceauşescu erau numiţi în Antichitate „duşmani ai neamului omenesc“ şi că, pe timp de război, artiştii ar trebui să iasă în faţă şi să nu fie portavocea regimului de la Kremlin, cum a fost cazul unor artişti ruşi.
Pentru scriitorul Mircea Cărtărescu, ultimii doi ani de pandemie au însemnat cea mai grea perioadă din viaţa lui, „cu momente de-a dreptul irespirabile“. Această perioadă l-a făcut să scrie „Nu striga niciodată ajutor“, un volum de poezii „sărace, lipsite de expresivitate, pur şi simplu o colecţie de ţipete de durere“. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, scriitorul vorbeşte despre literatura de calitate, cea echivalentă „unei îndrăgostiri“, care a suferit şi ea în ultima perioadă, dar şi despre cărţile şi personajele lui cele mai dragi.
De asemenea, Mircea Cărtărescu povesteşte despre experienţa avută în luna martie a acestui an, când a fost invitat, alături de laureatul Premiului Nobel, Mario Vargas Llosa, să deschidă prima ediţie a Festival Literario de América y Europa „Escribidores“, organizat la Malaga. Legat de războiul din Ucraina, scriitorul spune că este impresionat de cum s-au mobilizat românii să-şi ajute semenii aflaţi în necaz şi că artiştii ar trebui să ia poziţie împotriva conflictului, dat fiind faptul că „sunt modele, influenţează viaţa, ideile şi comportamentul foarte multor oameni“.
Să vorbeşti cu Mircea Cărtărescu este deopotrivă o experienţă de viaţă, un regal şi o plăcere. Un erudit rasat, Mircea Cărtărescu este şi un interlocutor foarte agreabil. Un interlocutor la care frazele prozaice sunt inexistente şi la care replicile memorabile abundă.
„Weekend Adevărul“: Ce şanse mai are literatura într-o Românie din ce în ce mai mult focalizată către pâine, circ şi superficial?
Mircea Cărtărescu: Literatura s-a prăbuşit şi ea în epoca pandemiei, la noi şi aiurea. O tradiţie de trei mii de ani de gândire şi acţiune estetică, filozofică, existenţială, de opere de geniu şi de experimente îndrăzneţe nu mai înseamnă nimic azi, când, prin catastrofa educaţiei şi asaltul noilor tehnologii, totul a devenit anistoric şi aplatizat. Literatura „adevărată“, cea în care recunoaştem seva albastră ce trece prin scrierile lui Homer, Dante, Shakespeare, Dostoievski, Rilke, Sylvia Plath, Joyce, Kafka, Virginia Woolf, Musil, Pynchon, Marquez, Vargas Llosa şi mii de alte autoare şi autori care au scris din convingere artistică profundă, a devenit prea complexă pentru cei mai mulţi oameni, obişnuiţi cu cele câteva rânduri de pe Facebook şi cu pozele de pe Instagram. Astăzi literatura „înaltă“, ca tot ce e „înalt“, a devenit o nişă într-o mare de scrieri utilitare, adecvate publicului-ţintă asemenea automobilelor, frigiderelor şi maşinilor de spălat. N-am nimic împotriva acestor scrieri, sunt eu însumi un mare fan SF, şi un roman poliţist bun mă bucură ca pe oricine. Dar un roman sau un poem adevărate sunt altceva: experienţe care te pot schimba şi îmbogăţi, şi probe a ceea ce poate face un om „luînd din pisc noroi“, cum scria Arghezi, ca să-şi făurească marea fantomă a minţii şi inimii sale. Îţi poţi trece timpul – şi poţi eventual învăţa despre cum să trăieşti – cu o carte comercială, dar o carte cu adevărat bună este o întâlnire esenţială în viaţa ta, echivalentul unei îndrăgostiri.
- De ce cititul este cumva „cool“ în România numai în medii destul de restrânse?
Însuşi termenul „cool“ defineşte o subcultură, aşa că argumentul e circular (atenţie: nu fac aici nici o judecată de valoare!) Literatura poate fi cool, dar nu neapărat. Literatura pe care o citesc şi apreciez eu are puţini cititori, dar asta e firesc, n-a avut niciodată mai mulţi. Din păcate, sunt, într-adevăr, tot mai puţini, pentru că stratul celor cu educaţie temeinică s-a subţiat foarte tare în România. Sărăcia e încă o cauză: cărţile par scumpe în librării, şi chiar sunt în termeni relativi, raportat la puterea de cumpărare a prea multor oameni. Dar cel mai important factor este concurenţa literaturii de consum, a mediilor, a industriei filmelor şi jocurilor video, a reţelelor de socializare. Într-un fel, ţinând seama de această strivitoare concurenţă, e un miracol că încă se mai publică scrieri adevărate.
- Cât de dificil vă este să înotaţi de peste patru decenii „în acidul sulfuric al lumii literare de la noi“? Aţi simţit vreodată că vă „scufundaţi“?
Mi-e greu între confraţi. Dar acum nu mai pun la inimă tot acest rău de care ştiu că nu voi scăpa niciodată. Prefer să-mi văd de treabă. Uitarea e foarte folositoare uneori. Şi, în plus, am din ce în ce mai mulţi prieteni sinceri între scriitori, mai ales între cei tineri.
Cărţile care fac minuni peste hotare
- Cărţile pe care le-aţi scris au fost traduse peste hotare în peste 25 de limbi. În care dintre ţările în care v-au fost traduse cărţile aţi simţit cel mai bine cititorii atunci când v-aţi întâlnit cu ei?
A depins foarte tare de editori. Când editorii mei au crezut în mine, au făcut minuni, ca în Spania, Germania şi, mai de curând, în Franţa şi Italia. Numai în spaniolă, până azi, succesul de critică a fost dublat şi de cel comercial: „Impedimenta“ a vândut zeci de mii de exemplare din cărţile mele în Spania şi în America Latină. Dar, în ultimii ani, şi în celelalte ţări, cărţile mele au fost pe primele locuri în clasamentele anuale – „Solenoid“ chiar pe locul întâi în câteva ţări – şi s-au vândut decent.
Cărţile lui Mircea Cărtărescu au fost traduse în zeci de limbi FOTO: AFP
- Care a fost cel mai interesant feedback primit de la un cititor străin al cărţilor dumneavoastră?
Când am vorbit, la Bogota, la un mare colegiu, având în faţă 400 de tineri, s-a format apoi o coadă uriaşă la autografe. M-am pomenit deodată faţă-n faţă cu un tânăr bărbos, cu un rucsac în spinare, care mi-a dat „Solenoidul“ să-l semnez, spunându-mi: „Această carte mi-a schimbat cu desăvârşire viaţa“. Aşa ceva eu n-am auzit în România. Acel tânăr dintr-o ţară îndepărtată m-a făcut să cred că n-am scris timp de 45 de ani degeaba.
Rădăcini literare
- În urmă cu mai bine de un deceniu spuneaţi într-un interviu: „O carte nu are sens să fie scrisă dacă nu schimbă ceva în cititor“. Care a fost cartea citită care v-a schimbat cel mai mult?
O mulţime. Mă gândesc acum la „Doctor Faustus“ al lui Thomas Mann – la 18 ani mă credeam Adrian Leverkuhn, muzicianul tragic din roman –, la „Ulysses“ al lui James Joyce, la toate scrierile lui Kafka. N-am vorbit până acum de autorii români, dar vă asigur că una dintre rădăcinile mele e solid înfiptă în tradiţia românească, în modernismul şi avangarda poetică, în Eminescu, Arghezi şi Nichita Stănescu, în romanul nostru modern, de la Blecher la Mircea Horia Simionescu. Îl iubesc mult şi pe Camil Petrescu – „Patul lui Procust“ e neegalat ca experiment literar până azi. Dintre cei de azi, Ioana Pârvulescu, Ştefan Agopian, Ioan Es. Pop, Matei Vişniec, Tatiana Ţibuleac, Radu Vancu, Dan Coman şi, dacă-mi permiteţi, Ioana Nicolaie, între mulţi alţii, mi se par prezenţe solide şi deja realizate.
- Care este personajul din cărţile dumneavoastră de care vă este cel mai dor?
Mendebilul din povestirea cu acelaşi titlu şi Svetlana din „REM“ sunt personajele – persoanele, mai curând, pentru mine – pe care le iubesc cel mai mult. În „Levantul“ şi-n romanele mele mari – în sens de voluminoase – sunt numeroase alte personaje, dar, vorba lui Cat Stevens, „The first cut is the deepest“.
- De ce consideraţi că Eminescu este mereu în pericolul de-a ajunge o iubire obligatorie?
Eminescu este şi va rămâne un caz. Cineva, cândva, i-a făcut marele rău de a-l decreta scriitor naţional. El nu merita soarta asta, pentru care potrivit era Alecsandri, care l-a transformat în personaj obligatoriu şi central în toate carele de triumf şi tablourile vivante ale naţionalismului nostru, atât de dreapta, cât şi de stânga. Poezia şi proza lui sunt un monument de literatură adevărată, dar publicistica sa e, în lumina valorilor umane de azi, de multe ori detestabilă. E un mare noroc că, în general, ideile sale politice şi sociale nu au pătruns în poezia sa ca s-o altereze. Dând deoparte noxele ideologice din publicistică, opera sa e colosală şi m-a influenţat estetic pentru totdeauna.
„Nici n-aş putea spune că pandemia m-a schimbat, ci aproape că m-a omorât“
- După 35 de ani de pauză, în plină pandemie, aţi scris din nou poezii şi aţi publicat un volum. Cât de mult v-a schimbat pandemia literar şi personal?
Nici n-aş putea spune că pandemia m-a schimbat – de fapt, aproape că m-a omorât. M-a distrus emoţional într-un grad în care nu credeam că e cu putinţă să se-ntâmple. Privind în urmă, de la începutul lui 2020 am trăit poate cea mai dificilă perioadă din viaţa mea, cu momente de-a dreptul irespirabile, care-şi întind subtila, subterana plasă de păianjen, până azi, în mintea şi-n inima mea. Nu sunt nici pe departe singurul lovit atât de puternic: cred că nici un om de pe această planetă nu a scăpat de sentimentul de depresie, singurătate şi dispariţie a sensului vieţii pe care eu le-am simţit în această vreme. Ameninţările cele mari de azi, războiul, conflictele ideologice radicalizate, resurecţia fascismului, ascensiunea liderilor autoritari, sunt şi ele în mare parte produse ale pandemiei globalizate sau amestecuri cu miasmele ei. În toamna lui 2020, după experienţa închiderii în casă şi a bolii, am scris „Nu striga niciodată ajutor“, o carte de 100 de poeme sărace, lipsite de expresivitate, pur şi simplu o colecţie de ţipete de durere. În „Brazil“, anti-utopia lui Terry Gilliam, o stenografă nota placidă urletele unui om torturat. Nu altceva am făcut eu în poemele din volum. Cartea aceasta umilă şi cenuşie n-are nici o importanţă estetică, dar ea va spune ceva fiecărui om care-a trecut vreodată prin infern.
- Aţi declarat la un moment dat: „Eu am învăţat să trăiesc la 50 de ani“. Care e cel mai dificil lucru în a reînvăţa ce înseamnă viaţa pe Pământ?
Dificile sunt dragostea, toleranţa, compasiunea, înţelepciunea. Mai uşor de atins e contemplarea lucrurilor pestriţe pentru care Gerard Manley Hopkins a scris un poem minunat, „Glory be to God for dappled things“. Când eram tânăr, credeam sincer că literatura e însuşi sensul vieţii şi cea mai înaltă formă de fericire permisă fiinţei omeneşti. Astăzi cred că mai importantă e o inimă netulburată.
- Mai este România „ţara din care trebuie să pleci“, aşa cum spuneaţi acum trei ani?
Nu toţi m-au gratulat pentru această frază, dar s-ar putea ca lucrul acesta să devină foarte evident în următorii ani. Nu e bine ce se-ntâmplă în ţara noastră. E una dintre cele mai tulburi perioade, una dintre cele ce nasc monştri. Curând, s-ar putea ca mulţi dintre noi să trebuiască să plecăm – şi nu din motive economice, ca până acum. E un miros urât în aer, ceva rău prevestitor, cu negura şi densitatea coşmarului.
„Am fost de multe ori fericit“
- De câte ori aţi identificat fericirea până acum?
Aici nu difer de niciun om, am fost de multe ori fericit, în literatură mai întâi, apoi şi în viaţă. Salinger spunea că, pe când fericirea e solidă, bucuria e lichidă. Într-adevăr, simţi fericirea, în scurtele ei clipe, ca pe un cristal interior ce radiază din toate puterile. Vreau să le mulţumesc aici, în acest paragraf, fiinţelor de lângă mine, care mă fac nespus de fericit, familia şi prietenii mei.
- Care a fost cea mai teribilă întâlnire cu dumneavoastră înşivă pe care aţi avut-o?
În „Travesti“, care e chiar romanul întâlnirii mele cu mine însumi. Acolo am pătruns în camera interzisă, singura, în palatele din basme, în care e oprită intrarea. Doar acolo trăieşte jumătatea obscură a ta, fruct al igrasiei şi al întunericului.
Cum se măsoară timpul într-o singură respiraţie
- În ce relaţie mai sunteţi cu viitorul? Iubire, ură, teamă?
Voi avea anul acesta 66 de ani, aşa încât despre viitorul meu se mai poate vorbi doar în limita a vreo două decenii. Uneori nu-mi vine să cred cu ce viteză dementă, şi tot mai accelerată în ultimul timp, trece viaţa. Până acum câţiva ani nu mă gândeam niciodată la vârsta mea. Nici acum nu mă gândesc cu adevărat. Dar uneori mi se strânge inima: doar atât a fost? Şi doar atât a rămas?
- De câte ori nu v-a ajuns tot cerul pentru o singură respiraţie?
Oh, pe vremuri, scriind la „Orbitor“ prin diverse mansarde din Bucureşti, Amsterdam, Budapesta sau Berlin, simţeam realmente că ating cerul cu palma. Buricele degetelor îmi erau azurii de la puful acela ca de pe aripa fluturilor. Şi unele poeme le-am scris tot aşa, ca după doze puternice de DMT. Eu sunt un autor dependent total de inspiraţie, spre deosebire de aproape toţi scriitorii de azi. Nu scriu un rând dacă nu simt că pot concentra-n el toată fiinţa mea şi tot spiritul literaturii, aşa cum o înţeleg eu. Atât „Orbitor“, cât şi „Solenoid“, cele mai masive romane ale mele, le-am scris de mână, fără întrerupere sau ştersături, ca după dictare. Sau ca şi cum aş fi răzuit un strat alb sub care rândurile cărţii erau deja scrise. Nu cunosc alt scriitor care să lucreze aşa. În ultimul timp scriu însă mai mult pe computer, pentru că forţa tinereţii se schimbă încetul în altfel de abordare, mai dependentă de elaborare conştientă şi de documentare. Romanul la care scriu acum nu mai e un foarte lung poem, ca toate cele dinainte, ci a coborât pe Pământ, încercând să îmbrăţişeze cât mai mult din suprafaţa acestuia.
- Cum a fost întâlnirea dumneavoastră cu Mario Vargas Llosa la Malaga şi ce v-a spus marele scriitor peruvian despre războiul din Ucraina?
A fost o întâlnire fantastică, pe scenă, în faţa a 400 de spectatori, între mine şi eroul tinereţii mele, probabil cel mai mare scriitor în viaţă al lumii, Mario Vargas Llosa. Mi-am învins şi timiditatea, şi admiraţia, şi am purtat un dialog deschis, intens, foarte gustat de public, care a aplaudat de multe ori la scenă deschisă. Am spus despre cele ce se petrec acum în Ucraina: „Nu am cuvinte să-mi arăt recunoştinţa şi admiraţia pentru poporul ucrainean. Acest popor nu luptă numai împotriva tancurilor ruseşti, ci luptă pentru fiecare dintre noi, şi nu doar pentru fiecare dintre noi, ci pentru fiecare fir de iarbă de pe Planetă, pentru peştii din ape şi pentru păsările din cer. Luptă împotriva unei puteri care nu înţelege viaţa şi care ameninţă să o radă definitiv de pe faţa Pământului“. Am discutat apoi despre felul în care scriem, despre cenzură, despre influenţa lui Flaubert asupra romanului modern, despre scrierile lui Vargas Llosa şi pe multe alte subiecte. Acum 40 de ani, când îi citeam romanele cu pasiune, n-aş fi crezut că voi avea vreodată ocazia să-l cunosc pe autorul „Conversaţiei la Catedrala“ şi să stau de vorbă cu el în public.
- Pandemia şi acum războiul. Cât de mult v-a marcat ca scriitor această succesiune de evenimente globale fără precedent?
Teribil de mult, ca pe fiecare, probabil. Ultimii doi ani ne-au schimbat vieţile tuturor, ne-au împins în depresie, în schimbări dramatice ale felului de-a trăi şi de-a gândi, în perspectiva asupra viitorului. Acum, cu atrocităţile de necrezut săvârşite în Ucraina, demne de Evul Mediu, şi cu ameninţarea nucleară din partea unui stat terorist, fireşte că incertitudinea şi disperarea sunt şi mai mari. Dar m-am bucurat mult că oamenii de la noi şi le-au învins totuşi şi că au dat dovadă de enorm de multă solidaritate şi empatie cu poporul ucrainean şi cu cei ce s-au refugiat în România, fugind de un război barbar dus împotriva civililor.
„Artiştii sunt fiinţe politice“
- Războiul din Ucraina, ca alte războaie, are repercusiuni şi asupra artiştilor. Vedem cum mulţi artişti ruşi sunt daţi afară. De ce trebuie să îi afecteze războiul şi pe artişti?
Artiştii sunt modele, ei influenţează viaţa, ideile şi comportamentul foarte multor oameni. Un artist în slujba puterilor dictatoriale, totalitare, maligne face enorm de mult rău, acreditând, justificând şi răspândind minciuna oficială. Artiştii nu sunt păsări măiestre închise în turnuri de fildeş, ci fiinţe politice de la care aşteptăm demnitate, moralitate, bună-credinţă. Mulţi artişti ruşi au protestat cu un curaj demn de laudă împotriva războiului lui Putin, dar alţii l-au justificat, fiind portavocile regimului de la Kremlin timp de două decenii. Aceştia sunt acum, fireşte, blamaţi de întreaga lume. Nu e vorba aici de marea cultură rusă, de Tolstoi şi Dostoievski, de Ceaikovski şi Tarkovski, cum nu e vorba nici de poporul rus luat în întregimea lui, ci doar de cei care au sprijinit o dictatură odioasă.
Mircea Cărtărescu a luat atitudine şi împotriva războiului din Ucraina FOTO: EPA-EFE
- Credeţi că sunt similitudini între Vladimir Putin şi Nicolae Ceauşescu şi, de asemenea, între cenzurile lor impuse artiştilor?
Sunt asemănări şi deosebiri. Ceauşescu a fost un mic satrap local care şi-a terorizat propriul popor, pe când Putin e un ţar cu arme nucleare. Ambii sunt exemple ale felului cum oameni foarte rudimentari ajung în fruntea popoarelor şi concentrează întreaga putere în mâinile unui singur om. Romanii îi numeau pe astfel de oameni, precum Nero sau Caligula, „duşmani ai neamului omenesc“. Cenzura este o trăsătură a regimurilor autoritare sau totalitare, care acceptă un singur discurs, şi anume cel oficial. De asemenea, este o trăsătură şi a instituţiilor ce cred că deţin adevărul absolut, precum diversele religii. Atât Ceauşescu, cât şi Putin au rescris istoria şi au falsificat realitatea, făcând din negru alb şi din alb negru. Dar ce se întâmplă acum cu falsificarea faptelor reale de către ruşi pare o contrautopie orwelliană. Acum eşti privit ţintă în ochi şi minţit în faţă; acum focoasele nucleare ţin loc de adevăr.
- Sunt eroismul ucrainenilor şi unitatea lumii cheile înfrângerii lui Vladimir Putin?
Nimeni nu ştie cum se vor termina toate acestea. Să sperăm că da, să sperăm că binele, adevărul şi raţiunea vor triumfa. Dar rămâne loc, din păcate, şi pentru un final cu haos şi distrugere. Un lucru e limpede: cine cedează azi va fi următoarea victimă mâine.
Vă mai recomandăm şi:
„Nostalgia” lui Mircea Cărtărescu, lansată în Marea Britanie printr-o serie de evenimente
Se încarcă comentariile...
