Faţa neştiută a artistului. „Scriitor, marinar, soldat, spion. Aventurile secrete ale lui Ernest Hemingway, 1935–1961“ FRAGMENT

"Adevărul" vă prezintă un fragment din ultima carte a lui Nicholas Reynolds, Scriitor, marinar, soldat, spion. Aventurile secrete ale lui Ernest Hemingway, 1935–1961“, apărută recent la editura Humanitas.

„Admirator al lui Hemingway toată viaţa mea, am simţit ca şi cum aş fi primit din plin o lovitură în stomac când am citit că semnase colaborarea cu NKVD. Cum era posibil? Întotdeauna avusese mulţi prieteni de stânga, dar nu subscrisese niciodată la comunism (sau la vreo altă ideologie). Personajele create de el întruchipau atâtea dintre valorile americane pe care încă le preţuim: adevărul, curajul, independenţa, rezistenţa în momente de presiune, apărarea celor în nevoie. Vocea sa era în mod atât de americană şi de revoluţionară. Schimbase cursul literaturii americane în anii '20. Cu câteva săptămâni înainte de a intra în relaţie cu NKVD, spre sfârşitul anilor '40, publicase unul dintre cele mai importante romane politice ale secolului, Pentru cine bat clopotele. De ce să se alăture un astfel de om acoliţilor lui Stalin?“ — NICHOLAS REYNOLDS

-FRAGMENT-

„Pe 19 august 1935, într‑un moment în care criticii de literatură americani îl făcuseră să se simtă subestimat acasă, Hemingway a primit un pachet de la Moscova, conţinând un exemplar al unei selecţii de povestiri scrise de el, traduse în rusă. Era trimisă de către un remarcabil tânăr traducător şi personalitate literară pe nume Ivan Kaşkin, care contribuise mai mult ca nimeni altul la promovarea operei lui Hemingway în URSS, mai întâi în rândul colegilor săi scriitori şi apoi în rândul cititorilor, printre care şi câţiva membri ai elitei aflate la conducere. Hemingway s‑a bucurat să vadă ediţiile ruseşti şi, „avid de compasiune şi de empatie“, era nerăbdător să citească un eseu inclus în care Kaşkin îl elogiase pe scriitorul american. În scrisoarea însoţitoare (către „Dragă Domnule, sau Dle Hemingway, sau poate Dragă tovarăşe“), Kaşkin îi povestea lui Hemingway cu câtă căldură şi aproape fără nici o critică primiseră cititorii sovietici operele sale: „La noi în ţară nu există nici o urmă de neîncredere cu privire la strălucitele şi senzaţionalele dumneavoastră realizări, nici un zâmbet răutăcios faţă de limitele dumneavoastră“. Hemingway i‑a scris fără întârziere lui Kaşkin ca să‑i mulţumească şi să‑i spună ce „plăcut [este] ca cineva să înţeleagă despre ceea ce scrii“ – spre deosebire de criticii obişnuiţi din New York.

[…]

Un reporter de vază cu cunoştinţe importante putea sluji ca intermediar şi strânge el însuşi informaţii sau putea repera posibili recruţi. Potenţialul său era şi mai mare dacă era bine-cunoscut faptul că nu era comunist. Capacitatea de a călători în afara SUA aducea un plus de valoare. Hemingway întrunea toate calităţile. Pentru NKVD el era un ziarist desăvârşit şi solidar, pe cât era şi ca romancier. Un ofiţer recrutor putea beneficia de informaţiile din dosarul său de la Moscova, care documenta atacul său din 1935 îndreptat împotriva instituţiilor americane din New Masses şi reportajele sale antifasciste/prosovietice din Spania, ca să nu mai menţionăm şi cuvântarea sa exagerat de antifascistă de la Carnegie Hall, din iunie 1937.

Amănuntele se află încă sub cheie la Moscova, însă hotărârea NKVD‑ului de a‑l aborda pe Hemingway a fost aproape sigur luată cândva în intervalul octombrie–decembrie 1940. Aleksandr Vasiliev, un fost ofiţer KGB care a citit despre Hemingway în dosarele KGB‑ului pe la începutul anilor 1990, a presupus că Golos a citit Pentru cine bat clopotele când a fost publicat pentru prima dată. Spre deosebire de stângiştii doctrinari care au atacat cartea, se pare că Golos a privit dincolo de descrierea defectelor Republicii de către Hemingway şi a înţeles potenţialul său pentru spionaj. Probabil că Golos a înţeles că, reafirmându‑şi independenţa, scriitorul devenise o ţintă şi mai atrăgătoare. Apoi mai era şi admiraţia sa faţă de insurgenţii comunişti care duceau lupte de gherilă. E posibil ca NKVD‑ul să fi fost conştient că el apăra Pactul sovieto‑nazist în cartea lui Regler; în recenzia făcută cărţii în toamna anului 1940, Departamentul de Cadre al Cominternului aflat la Moscova a observat că Hemingway scrisese prefaţa. Era încă un înflăcărat antifascist şi, din acest motiv, prosovietic. Era chiar dispus să nu ţină seama de păcatele lui Stalin şi să critice politica externă americană. Astfel, în atât de multe privinţe, Hemingway avea ceea ce doreau sovieticii.

[…]

Asemenea multor spioni, e posibil ca Hemingway să se fi răzgândit după ce a semnat cu o putere străină, fie ea şi una pe care încă o admira. Un psihiatru care i‑a studiat pe spioni a descris acest lucru ca „scena de a doua zi“, una care adesea se instalează câteva luni mai târziu. Se aseamănă cu remuşcarea cumpărătorului: negociezi şi închei o afacere importantă, apoi te întrebi dacă ai cumpărat ce trebuia la preţul corect. Poate că vrei să iei puţină sau mai multă distanţă faţă de vânzător.

La sfârşitul lui 1940, îi fusese relativ uşor lui Hemingway să se convingă că a lucra pentru NKVD era ceea ce trebuia să facă. Furia sa la adresa democraţiilor, în special în legătură cu Spania, şi felul în care simpatiza cu sovieticii i‑au risipit îndoielile. Iar succesul cărţii Pentru cine bat clopotele i‑a dat putere. Însă a deveni spion era totuşi un pas imens, făcut în afara curentului american dominant. Era un pas pe care puţini americani l‑ar fi înţeles sau l‑ar fi uitat. Lui Hemingway îi plăcea să fie omul din interior. A avea o relaţie secretă, a face trafic cu secrete, cel mai autentic „adevăr gol‑goluţ“ care‑i plăcea aşa de mult, îi dădea un sentiment

de superioritate. Dar totul avea un preţ. Nu putea să împărtăşească pe cine sau ce ştia. Aceasta era enorma povară pe care a început probabil să o simtă în 1941.

[…]

Observând publicarea cărţii Across the River and into the Trees, spionii sovietici de la Washington au decupat multe dintre recenziile care‑l înfuriau pe Hemingway şi le‑au trimis la Moscova la începutul lui octombrie 1950 – probabil cu scopul de a actualiza dosarul „Argo“/Hemingway. Dacă au citit cartea, au ratat pasajul despre cât de mult îi plăceau lui Cantwell/Hemingway ruşii. În schimb, au raportat la Moscova că „se spune despre el că a aderat la [tabăra] troţkistă“ şi că „a atacat … Uniunea Sovietică în articolele şi pamfletele sale“.

Nimic din acestea nu era câtuşi de puţin adevărat. De când asasinul NKVD‑ului îl ucisese pe rivalul lui Stalin, Troţki, în Mexic în 1940, troţkiştii mai existau doar în imaginarul colectiv al NKVD‑ului şi chiar cuvântul era o etichetă atotcuprinzătoare pentru duşmanii regimului.

(Acelaşi lucru era adevărat cu privire la cuvântul „comunist“ pentru mulţi americani la vremea respectivă.) Etichetarea lui Hemingway ca troţkist era un mod de a diminua interesul faţă de scriitor pentru totdeauna. Dacă cineva din NKVD s‑a mai gândit la Hemingway după 1950, nimeni nu a consemnat acest lucru. Nu există dovezi că NKVD‑ul avea de gând să reia legătura cu el vreodată sau că s‑a mai întâlnit vreodată cu un alt spion sovietic în persoană. Însă amintirile spionului‑scriitor despre Spania, despre NKVD şi despre FBI nu aveau să dispară niciodată. (Copyright: Editura Humanitas)