EXCLUSIV Tahar Ben Jelloun, laureat al Premiului Goncourt: „Consider cărțile mele ca fiind pietre care vor ajunge o casă bună de visat“

Tahar Ben Jelloun, unul dintre cei mai faimoși scriitori de limbă franceză de pe glob, a acordat un interviu în exclusivitate pentru ”Weekend Adevărul”. Este primul interviu pe care celebrul scriitor îl acordă unei publicații din România.

Scriitorul Tahar Ben Jelloun FOTO Editura Gallimard/Francesca Mantovani

Pasionat de filosofie, dar și de pictură, Tahar Ben Jelloun (79 de ani) rămâne totuși dedicat scrisului – fie el de romane, fie de lucrări de specialitate, axate pe rasism și discriminarea femeilor, fie articole pentru diferite publicații celebre. Despre toate acestea, scriitorul a vorbit pentru „Weekend Adevărul“, prima publicație din România căreia îi acordă un interviu. Pornind de la fundația lui, atât marocană, cât și franceză, și ajungând la cel mai recent roman al său, „Mierea și amarul“, a cărui traducere a apărut la Editura Nemira, scriitorul ne dezvăluie straturile lumii sale, dar și temerile sale, în special de a nu-și trăda pasiunea pentru scris.

Iar interviul exclusiv acordat de Tahar Ben Jelloun pentru ”Weekend Adevărul” a fost un adevărat regal plin de replici dense și intense.

„Weekend Adevărul“: Între Maroc și Franța, ați cunoscut 1.001 de vieți: filosof, poet, profesor, opozant politic, jurnalist, psihoterapeut, scriitor, jurat literar – o carieră impresionantă. Pe care dintre aceste vieți o iubiți cel mai mult?

Tahar Ben Jelloun: Nu am avut mai multe vieți, însă pot spune că de la început curiozitatea m-a ajutat enorm ca să merg dincolo de literatură. La început am făcut jurnalism ca să am o sursă de venit. Apoi am prins mult gustul presei și am colaborat constant cu diferite ziare și site-uri. În acest moment am o cronică ce apare în fiecare luni pe site-ul marocan 360.ma, scriu de două sau trei ori pe lună în publicația italiană „La Repubblica“ din 1989, iar în Franța scriu pentru ziarul „Le Point“. Restul activităților mele a venit pur și simplu natural. Și iubesc toate aceste domenii la care ați făcut referire în întrebarea dumneavoastră. La ora actuală, pictura a devenit activitatea mea profesională care este la fel de importantă ca literatura pentru mine.

Între Orient și Occident

V-ați născut la Fès, ați crescut în Maroc și v-ați mutat în Franța. Cum v-au influențat scrisul cele două culturi?

Să trăiești cu două culturi, două limbi, două lumi imaginare este o bogăție pe care o doresc oricărui creator. Este minunat să treci de la una la alta și chiar să le amesteci. Motiv pentru care mă simt fericit și foarte bine în pielea mea.

Cum v-a fasonat opera parcursul dumneavoastră multicultural?

Munca mea a fost puternic influențată de către cele două lumi. Când scriu – și o fac doar în franceză –, cuvinte arabe ies la iveală și nu le găsesc corespondentul în limba franceză. Lucrurile se aranjează a doua zi. Sunt cartezian și în același timp oriental. Merg de la rigoarea carteziană până la suprarealismul anumitor comportamente pe care le avem în Maroc.

Dincolo de chip

„Scriitorul nu este cineva care se izolează și care închide ușile și ferestrele. (...) E cineva care trăiește în realitate. Eu sunt cetățean, scriitor și cetățean“ ați declarat la un moment dat. Cum ați descrie relația dumneavoastră cu realitatea?

Raportul meu cu realitatea este cel al unui observator exigent și curios. Un scriitor este un martor al epocii sale. Scriitorul ascultă și este atent la tot ceea ce se întâmplă, la tot ceea ce îl înconjoară. E evident că în ultimele luni am fost foarte preocupat de ceea ce s-a întâmplat în Israel și apoi în Gaza. Am analizat cum ororile din 7 octombrie – pe care le-am denunțat fără ezitare – au fost urmate de represalii disproporționate, de crime de război și împotriva umanității, de masacre împotriva unor oameni inocenți sub pretextul căutării responsabililor atacurilor din 7 octombrie. Mai bine de 40.000 de morți, dintre care aproximativ 12.000 de copii nu i-au fost de ajuns premierului israelian pentru a-și potoli setea de răzbunare. Iar un scriitor nu poate rămâne indiferent la această catastrofă. Scriitorul depune mărturie – scrie, vorbește, urlă. Am publicat în Italia un mic volum intitulat „L’Urlo“ (trad. – „Urletul“) unde îmi spun oroarea față de tot ceea ce s-a întâmplat.

Când ați început aventura scrisului, v-ați făcut din ea o profesiune de credință și v-ați spus: „Scriu pentru a nu mai avea chip“. Ceea ce vă interesează este opera, nu imaginea dumneavoastră. Cum ați reușit să evitați narcisismul în cărțile dumneavoastră?

Când am scris acea frază aveam vreo 20 de ani și până atunci scrisesem doar câteva mici poeme fără importanță. Însă îmi asum această profesiune de credință: ceea ce e important nu e chipul, ci ceea ce ascunde chipul, nu este imaginea, ci opera. În acea perioadă tocmai descoperisem cartea lui Guy Debord „La société de spectacle“ (trad. – „Societatea de spectacol“), iar apoi operele lui Roland Barthes și Beckett. Apoi, a fost acea întâlnire memorabilă avută cu Jean Genet în 1974, grație căreia am învățat cum să fiu umil, exigent și să lucrez cu rigurozitate.

În cartea „Noaptea sacră“ este o frază care îmi place foarte mult: „Putem să uităm un chip, dar nu putem deloc să ne ștergem din memorie căldura unei emoții, dulceața unui gest, sunetul unei voci tandre“. Care este emoția cea mai puternică din memoria dumneavoastră?

Emoția cea mai puternică? Au fost multe emoții puternice în viața mea până acum. Aș menționa întâlnirea cu Jean Genet în 1974, Premiul Goncourt câștigat în 1987, precum și multe alte emoții legate de lecturi – „Don Quijote“, „1.001 de nopți“, „Pedro Paramo“ de Juan Rulfo – sau de filme – „Voyage à Tokyo“ –, descoperirea lui Matisse și a lui Giacometti etc.

Clasicii, mereu la modă

„Realizez că fiecare carte, scurtă sau lungă, roman sau eseu, este o piatră ce se pune peste alte pietre până când, la un moment dat, formează o casă de cuvinte și de îndoieli“, ați scris în introducerea făcută operelor dumneavoastră la Editura Quarto. Cum arată casa dumneavoastră cu cuvinte și îndoieli?

Detest oamenii care au certitudini. Eu am îndoieli și critici. Nu sunt niciodată mulțumit de ceea ce fac. Îmi este teamă să nu fiu la înălțime, îmi este teamă să nu dezamăgesc. Îmi este teamă să nu îmi trădez cumva pasiunea mea pentru scris și pentru prietenie. Consider cărțile mele ca fiind tot atâtea pietre care, sper, vor ajunge la un moment dat să reprezinte o casă tocmai bună de trăit și de visat.

Cum priviți literatura acum comparativ cu modul în care o priveați la începutul carierei literare?

Am admirat tot timpul clasicii. Pentru mine, nu există ceva mai modern decât „Don Quijote“ al lui Cervantes. Am avut șansa să nu cad în capcana „noului roman“, un epifenomen pe care nimeni nu îl mai citește. Am privit mereu literatura cu curiozitate. Iar această abordare nu s-a schimbat nici acum. De când sunt membru al Academiei Goncourt (2008), citesc enorm de multe romane. Văd și urmăresc evoluția literaturii franceze și francofone. Iar interesul meu este același față de literatură și sunt foarte atent în ceea ce privește scriitorii din America Latină.

„În Maroc, sexualitatea este practicată cu condiția să fii discret“

„Mierea și amarul“, cel mai recent roman al dumneavoastră, publicat în România la Editura Nemira, este deopotrivă superb și bulversant. Un roman ce pune în lumină și faptul că sexualitatea continuă să fie un subiect tabu în societatea marocană, ca și relațiile extraconjugale. De ce în secolul XXI mai sunt destule țări unde sexualitatea este încă subiect tabu? Ce e de făcut?

Am scris „Mierea și amarul“ deoarece am fost martorul dramei unei familii pe care o cunoșteam. Un criminal pedofil a atacat o tânără de 15 ani. Traumă, tăcere, rușine, vinovăție și apoi sinucidere. Astăzi, cuvântul s-a eliberat, dar vor fi mereu victime care vor muri cu secretul lor, care vor păstra tăcerea după ce au fost victimele unui viol. În Maroc, sexualitatea este mai mult sau mai puțin tabu, ca în majoritatea țărilor musulmane. În realitate, sexualitatea este practicată cu condiția să fii discret. Trebuie spus că romanul și luările de poziție ale intelectualilor în mass-media, în special ale femeilor din societatea civilă, fac să evolueze moravurile, însă nu și legislația. Două articole din lege interzic relațiile sexuale înainte de căsătorie și homosexualitatea. Sunt articole de lege anacronice și care nu corespund realității. Iar militanții cer constant abrogarea acestor două articole.

Drama Samiei, personajul principal din roman, este drama tuturor fetelor tinere zdrobite de agresiunile sexuale, dar și de tăcere și de convențiile unei societăți ce nu recunoaște deloc individul ca parte integrantă. De ce încă mai sunt destule țări în Evul Mediu ca mentalitate în ceea ce privește drepturile femeilor?

Marocul pregătește un nou Moudawana, un nou cod al familiei. Acest nou cod va fi dedicat în special condiției femeii și drepturilor sale. Iar islamiștii, fiind la curent cu ceea ce se pregătește, își manifestă constant dezacordul față de drepturile acordate femeilor. Islamiștii sunt furioși și fideli caracteristicii lor conservatoare și retrograde. Lucrurile se schimbă și mentalitățile încearcă să urmărească evoluția societății. Nu este totul perfect, însă regele Mohammed al VI-lea a contribuit enorm la această schimbare ce redă femeilor drepturile și demnitatea. Drama Samiei nu este una izolată, însă asociațiile pentru drepturile și respectarea femeilor continuă să se lupte împotriva agresiunilor și crimelor. Uneori, justiția are reacție, alteori, justiția dă dovadă de laxism. Marocul este pe cale să devină o țară unde aceste crime și agresiuni sexuale împotriva femeilor vor fi pedepsite.

CV

Doctor în psihiatrie socială

Nume: Tahar Ben Jelloun

Data și locul nașterii: 1 decembrie 1944, Fès, Maroc

Studiile și cariera:

A studiat Filosofie la Universitatea „Mohammed V“ din Rabat, unde a scris primele sale poezii. Apoi a fost profesor de Filosofie.

În 1971 pleacă în Franța, unde studiază Psihologia. Patru ani mai târziu, obține un doctorat în psihiatrie socială.

În 1972 începe să publice pentru „Le Monde“.

În 1985 a publicat romanul „L'Enfant de sable“ („Copilul de nisip“) care îl face celebru.

Doi ani mai târziu primește prestigiosul premiu Goncourt pentru „La Nuit sacrée“ („Noaptea sacră“), devenind primul scriitor maghrebian căruia i s-a acordat această distincție.

El a scris mai multe lucrări pedagogice, cum ar fi „Rasismul explicat fiicei mele“ şi „Islamul explicat copiilor“, și este solicitat în mod regulat pentru intervenții în școli și universități marocane și europene.

Fondează la Milano Editura La nave di Teseo, împreună cu Umberto Eco.

Locuiește în: Paris, Franța