„Destin“, o poveste despre dragoste și despre deziluzie, cea mai recentă apariție Humanitas Fiction | FRAGMENT

Destinul personajelor și cel al țării în care trăiesc se întrepătrund măiestrit și deseori dur în noul roman al scriitoarei Zeruya Shalev, una dintre cele mai puternice voci ale literaturii israeliene actuale. „Adevărul“ vă oferă în premieră un fragment din roman „Destin“, care poate fi găsit în librăriile din toată țara, dar și pe libhumanitas.ro.

Scriitoarea israeliană Zeruya-Shalev FOTO: Jonathan-Bloom

Atara, căsătorită cu Alex – aflați amândoi la al doilea mariaj –, simte cu îngrijorare cum iubirea dintre ei se schimbă, cum soțul ei se îndepărtează tot mai mult. Se teme și pentru fiul lor, Eden, soldat în trupele de elită israeliene, care se întoarce acasă după ultima operațiune și pare cuprins de gândurile cele mai sumbre. Iar răspunderea pentru echilibrul fiicei sale din prima căsătorie, Abigail, ia deseori forma codependenței. Poate pentru a-și înțelege mai bine familia în care s-a născut, sau pe cealaltă, din prezent, Atara vrea să descifreze un tabu al copilăriei sale, de aceea o caută cu înfrigurare pe prima soție a tatălui ei, Rachel, luptătoare alături de acesta, înainte de fondarea statului Israel, în mișcările subterane ce i-au avut drept țintă pe britanici. Din ruinele vieților asemănătoare peste timp ale celor două femei, Atara și Rachel, Zeruya Shalev creează în Destin o mare poveste despre dragoste și deziluzie.

Declinând suferința doliului la feminin, Zeruya Shalev face o adevărată vivisecție a durerii provocate de abandon, neacceptare, lipsă de integrare, alegeri și, în cele din urmă, de moarte. Romanciera cartografiază cu o acuratețe fără cusur psihicul femeii care se confruntă cu pierderea și surprinde subtilitățile aproape imperceptibile ale transformărilor care au loc odată cu punerea în mișcare a proceselor de separare și, implicit, de vindecare. Contextualizând toate aceste frământări și conectându-le cu dificultatea de a face față unui mediu adesea ostil, Zeruya Shalev aduce laolaltă realitatea interioară și pe cea exterioară, atât de dificil de pus uneori împreună și de armonizat. Însoțindu-și personajele în miezul suferinței lor, scriitoarea israeliană creează un monument multifațetat al femininului, surprins în splendoarea complexității sale.

– Fragment –

Atara pornește aerul condiționat și îl șterge cu un prosop umed pe frunte, pe obraji, și pe buzele uscate, în timp ce-și simte transpirația de pe coapse înghețând în aerul care se răcorește cu repeziciune, dar pare că temperatura lui crește, deoarece corpul îi tremură puțin, sau poate că îi e pur și simplu frig, așa că oprește aparatul de aer condiționat, desface pătura și o întinde peste el. Unde e paracetamolul? În urmă cu numai câteva zile a văzut o cutie nou-nouță chiar aici, pe blatul de bucătărie, măcar de-ar găsi în loc de paracetamol termometrul, dar în cele din urmă trebuie să se mulțumească cu o pilulă prăfuită de pe fundul genții, așa că se apropie de el și-l ia cu binișorul:

— Ridică-te puțin, Sunny, ia pastila asta, apoi te întorci la somn, arzi tot.

Îi strecoară o mână sub ceafa fierbinte și îl ridică spre ea, îi împinge pastila între buze și încearcă să-l facă să soarbă din limonada rămasă, dar el se încruntă, capul îi cade în față, iar gura i se deschide cu un geamăt, și, odată cu pastila, din gâtul lui țâșnește un lichid închis la culoare, emanând o duhoare puternică și murdărind pătura cu care e acoperit.

Atara fuge la bucătărie, de unde ia în grabă oala pregătită pentru ciorbă și o pune sub bărbia lui, ținându-l de capul căzut într-o parte.

— E bine, Sunny, asta e bine, șoptește ea, scoate totul, te vei simți mult mai bine după aceea.

El varsă voma amară în oală, cuprins de spasme din ce în ce mai domoale.

— Ce-i asta? mormăie el. De unde a mai venit și asta?

— Important e că a ieșit, mereu te simți mai bine după ce vomiți, îl asigură ea din nou, ștergându-i fața cu prosopul umed și ajutându-l să se ridice în șezut, după care golește oala în toaleta de la intrare.

I se pare că vede în oală câteva boabe de orez, iar pentru o clipă murmură de una singură în fața chiuvetei, e bine, Atara, e bine, scoate totul, în curând te vei simți mai bine, dar chiuveta rămâne goală, iar ea bea puțină apă de la robinet, după care își spală fața iar, și iar, și iar.

El pare că se simte într-adevăr mai bine, obrajii îi sunt mai îmbujorați, iar privirea, mai luminoasă, deși fruntea îi arde în continuare.

— Ai idee unde e termometrul? întreabă ea. Nu-l găsesc.

— De ce cauți mereu câte ceva? bâiguie el. N-am nevoie de termometru, n-am nevoie de nimic, vreau doar să dorm.

— Iar eu vreau doar să știu ce se întâmplă cu tine, zice ea.

— Nu știu, am o senzație ciudată în tot corpul, murmură el.

— Te doare ceva? întreabă Atara. Îmi fac griji, Sunny, poate ar trebui să mergem totuși la spital?

El clatină din cap, cu ochii închiși.

— Nu mă mai întorc acolo, chiar și aici îmi e frig. Unde e pătura?

— S-a murdărit, zice ea, îți aduc alta, între timp, încearcă să bei ceva, spune ea în timp ce așază lângă el un pahar cu apă și adună pătura murdară și îmbibată de vomă, îndesând-o în mașina de spălat fără s-o clătească înainte, apoi ia o plapumă de iarnă din dormitorul gol al lui Yoav, transformat în debara.

Ce-a fost în capul ei? Pătura se va strica în mașina de spălat. Ar fi trebuit să aștepte până duminică, s-o trimită la curățătorie. Ce se întâmplă cu ea astăzi? Nu se poate concentra, gândurile i se destramă, ascunzându-se asemenea ciorilor printre crengile copacilor. Dar asta nu are nici o importanță acum, trebuie doar să facă în așa fel încât să-i scadă febra, așa că se întoarce în salon și îi telefonează vecinei, cum de nu s-a gândit la asta mai devreme?

— Ai cumva niște sirop de Oftalgin, Hadas?

— Stai o secundă, să caut, zice vecina. Ce s-a întâmplat? întreabă ea.

— Alex, trebuie să-i dau ceva să-i scadă febra, de preferat un sirop, fiindcă a vomat pastila.

— Văd că mai am doar sirop pentru copii, spune Hadas. Vrei să-ți aduc? Ar trebui să funcționeze.

— Funcționează și la infantili? se aude ea întrebând pe un ton ironic, nereușind să se abțină, iar vecina ei râde.

— Tu ai spus-o, dulceață, vin imediat, și îți mai cumpăr puțin mai târziu, după ce o duc pe Shavit la o petrecere de absolvire.

Și e deja la ușă, radiind o strălucire văratică aproape obraznică, etalându-și părul de un blond auriu și brațele bronzate.

— Ce cald e la voi, remarcă ea. De ce nu pornești aerul condiționat?

— Pentru că îi e îngrozitor de frig, răspunde Atara, arătând cu degetul spre Alex, care a adormit deja între timp, acoperit cu plapuma fiului lui, respirând superficial și gemând ușor din când în când, iar Hadas se apropie cu prudență de canapea, strâmbând din nas.

— Nu arată deloc bine, Atara, de cât timp e așa? Poate n-ar fi rău să-l duci la urgență.

— A fost deja la urgență, dar l-au trimis acasă, se grăbește să-i spună, iar vecina ei își strânge buzele nemulțumită.

— L-au trimis acasă în starea asta? Cu siguranță medicul de gardă nu mai dormise de o săptămână! Cum s-ar presupune că ar putea să se îngrijească de noi? Eu n-aș fi acceptat să plec de acolo.

— N-am fost cu ei, o informează Atara rușinată. Eden l-a dus.

— Eden? Dar ce înțelege Eden? La vârsta lor, aleargă până cad din picioare, zice Hadas. Nu că eu aș înțelege mai multe, dar mi se pare foarte bolnav.

Soarele după-amiezii îi colorează părul într-o nuanță fosforescentă în timp ce-l privește, iar el pare că emană o lumină periculoasă.

— Hei, Alexander, deschide gura, îi ordonă, în timp ce-i zgâlțâie ușurel umărul, iar în clipa în care el se supune cu ochii pe jumătate închiși, îi toarnă pe gât lichidul rozaliu, de nuanța ojei de pe unghiile ei, cu mișcări ferme. Acum înghite.

— Nu mai e nimeni ca tine, Hadas, zice Atara, care a admirat dintotdeauna hotărârea vecinei ei mai tinere, care își conducea casa cu o mână fermă și pe care o ascultau fără să cârtească toți membrii familiei ei. Îmi cumperi și mie niște Oftalgin, când te întorci? îi reamintește, dar vecina ezită.

— Dacă are nevoie de ceva mai puternic? Poate are nevoie de o perfuzie? Mi se pare foarte deshidratat. Du-l la urgență, Atara.

— I-am propus asta mai devreme, dar a refuzat, răspunde ea cu un oftat. Au așteptat acolo ore întregi ieri și i-a fost foarte frig.

— Dar cine-l întreabă pe el? pufnește vecina. Haide, adu-i niște haine curate și un pulover. Eden e acasă? Cheamă-l să ne ajute.

— De când ești așa isterică? bombăne Atara în șoaptă, dar se supune, urcă la mansardă și își schimbă rochia, se pieptănă în sfârșit și-și pune puțin fard pe obraji, strânge câteva haine și obiecte de igienă personală pentru Alex, pe care le pune într-o geantă cumpărată ultima dată când a participat la o conferință și pe care n-a mai folosit-o niciodată de atunci. Ia și pentru ea un pulover și o carte, încărcătorul de telefon și periuța de dinți, după care se trezește din nou în fața ușii lui Eden, ce ciclu bizar, o dată la câteva ore pătrunde în camera lui întunecată, asemenea unui luptător brav.

De data asta se trezește imediat, aprinde lumina și întoarce spre ea o față încordată, iar Atara se grăbește să spună:

— Eden, Hadas e la parter, îl repezim pe tata până la urgență.

De ce o fi folosit expresia asta? Dar Eden nu pare să bage de seamă.

— De ce? Ce s-a întâmplat? întreabă.

— Are febră, a vomitat și vreau să fie ținut sub observație, zice ea.

Se dă iar jos din pat și ridică obloanele, dar în lumina strălucitoare, de culoarea lămâii, îi este mai greu să-l vadă decât în beznă, așa că întoarce privirea, simțind că o înțeapă ochii.

— De ce ești așa isterică? mugește el. N-a trecut decât o zi de când am fost cu el acolo și l-au trimis acasă. Cred că nici măcar nu s-a schimbat medicul de gardă! De ce să-l mai fâțâi atât?

— Dar poate că starea lui s-a înrăutățit, zice ea, îmi e foarte greu să-mi dau seama. Hadas e convinsă că trebuie internat.

— Ce știe doctorița Hadas? întrebă el înfuriat. Vrei să aștepți iar ore întregi acolo, doar ca să-l trimită în cele din urmă din nou acasă?

Pare că absența ei de acasă de seara trecută i-a știrbit cumva autoritatea, iar ea își simte corpul inundat de o tensiune bine-cunoscută, sfâșiată din nou între nevoile contradictorii pe care le-a cântărit întreaga viață. Alex o trage de una din mâini, Abigail de cealaltă, iar Eden o trage de picioare, și ea încearcă să împace pe toată lumea, clătinându-se în toate direcțiile. Nu este nicidecum un dans grațios, ci o mișcare convulsivă pe care nu o poate opri, convulsiile de care este cuprinsă familia ei.

— OK, așteptăm să se trezească, zice ea. Și coboară odată, nici tu n-ai mâncat nimic azi. Nu mai înțeleg ce se petrece în casa asta!

El e deja cufundat în telefonul mobil. Oare și acolo caută informații despre rata de sinucidere în rândul soldaților?

— Cobor imediat, bâiguie el. Trebuie să termin ceva înainte.

Ea se sperie din nou, să termine ce? Fiecare cuvânt banal capătă deodată o semnificație amenințătoare.

Dar poate că ceea ce a văzut în dimineața asta nu are nici o însemnătate, se gândește în timp ce coboară scara, un simplu articol și nimic mai mult, fiindcă el pare cât se poate de bine, chiar dacă doarme prea mult și nu e prea prietenos.

— Așteaptă o clipă, mai am puțină treabă aici, o aude ea pe vecină mustrându-și fiica la telefon. O să întârzii puțin, nu e nici o nenorocire.

— E în regulă, Hadasi, fugi la ea. Dacă starea lui nu se îmbunătățește, îl ducem la spital eu și Eden, puțin mai târziu.

— De ce să aștepți? Hai să ne ocupăm de asta noi două, o îndeamnă vecina. Găsesc imediat o soluție pentru Shavit.

— Nu, nu, i-am promis lui Eden că-l aștept, coboară imediat, zice Atara.

Telefonul sună din nou.

— Mama, a ajuns deja toată lumea! miorlăie copila, iar Atara spune:

— Fugi la ea, e în regulă, te țin la curent, zice în timp ce aproape o scoate afară pe ușă.

După ce ușa cea grea de la intrare se închide, iar casa se golește de prezența străină a vecinei, Atara respiră ușurată, ca și cum Hadas i-ar fi luat cu ea la petrecerea de absolvire și toate grijile. Cu o ușurare ciudată, se apropie de Alex, cu geanta de călătorie atârnându-i pe unul din brațe, și îl găsește adormit din nou, respirând greu, cu genunchii îndoiți, lipiți unul de celălalt și pătura căzută pe covor, ca și cum i-ar fi făcut loc, așa că Atara se așază pe canapea, la picioarele lui, și îi mângâie gambele. Pare că febra s-a diminuat, tălpile îi sunt chiar reci. Epuizată, se lasă pe spate, își ridică picioarele pe măsuța de sticlă și îi privește ușurată fața liniștită, pe care se ivesc fire de păr palide.

Chiar sub ochii ei, soarele se cufundă în mare cu mișcări imperiale, iar camera capătă nuanțe de un auriu însângerat. O frumusețe nesfârșită împodobește ferestrele salonului, făcându-le casa să semene cu un templu antic. A văzut atât de multe apusuri prin ferestrele astea, dar cel de acum i se pare cel mai fermecător dintre toate, cel mai îmbietor, pentru că de data asta peisajul n-o mai privește pur și simplu. Simte că, într-un fel profund misterios, o implică și pe ea, apusuri și răsărituri, răsărituri și apusuri.

— Trebuie să vezi asta, Sunny, zice ea în șoaptă, lipindu-și bărbia de genunchii lui ridicați, iar spre surprinderea ei ochii lui se deschid imediat, ca și cum abia ar fi așteptat să-i vorbească, mari și strălucitori, absorbind în ei umbrele aurii, până când, în cele din urmă, pare că soarele apune chiar înăuntrul lor.

De multă vreme nu i-a mai văzut privirea atât de blândă și de liniștită, de mult n-a mai privit-o astfel, iar buzele lui ușor crăpate îi zâmbesc, după care Alex îi spune pe un ton gutural:

— Mă bucur atât de mult că m-ai trezit.

— Și eu mă bucur atât de mult că începi să-ți revii, spune ea, mângâindu-i unul din brațe. Mi-am făcut griji pentru tine.

O ultimă fâșie de lumină se întinde de-a lungul orizontului, creând o iluzie optică, lăsând impresia că dincolo de mare se află uscatul, o plajă îndepărtată și scânteietoare de nisipuri aurii. Cât de mult s-a schimbat peisajul acela familiar, are impresia că, fără să fi ieșit măcar din casă, au călătorit într-un loc și într-un timp diferite. Oare și el observă asta? Dar el o privește doar pe ea, și privirea lui e caldă și luminoasă.

— Bea puțină apă, iubitul meu, îl roagă ea, apropiind cana de el. Poate și mănânci ceva?

Dar el îi răspunde încet, cu o dulce uluire:

— Ai atât de frumos grijă de mine, Atari, tu chiar mă iubești.

Ea izbucnește în râs, surprinsă, atât de mult s-a obișnuit cu criticile și comentariile lui.

— Sigur că te iubesc, ce credeai?

După care adaugă imediat:

— Iartă-mă pentru că n-am ajuns la urgență, Sunny, trebuia s-o văd pe Rahel. E foarte important tot ce am aflat de la ea, mai ales pentru Eden. Sau poate mă înșel, bine ar fi să mă înșel, dar vorbim despre asta când îți revii.

Își imaginează deja cum vor sta amândoi în grădină, pe înserat, cu un pepene rece în față și o carafă cu limonadă, cu coroanele pinilor bătrâni și înalți fremătându-le deasupra capetelor, iar ea îi va povesti despre cealaltă Atara, cea care a fost ucisă a doua zi după ce a împlinit vârsta de douăzeci de ani. Poate că asta se va întâmpla chiar mâine, și nu e nici un alt lucru pe care să-l aștepte cu atâta nerăbdare, pentru că viața lor împreună i se pare deodată asemănătoare cu munca în mină, sufocantă și întunecată în cea mai mare parte a timpului, dându-le voie însă din când în când să descopere diamante dintre cele mai uimitoare.

— Unde e Eden? întreabă el. Am un răspuns pentru el.

— Un răspuns la ce? întreabă ea surprinsă.

— La o întrebare pe care mi-a pus-o ieri, la urgență, răspunde el.