"Daca nu pleci nebun de pe scena, n-ai rezolvat nimic"

- Maestre David Ohanesian, va numarati printre artistii lirici care au dat stralucire artei noastre interpretative. De ce un profesionist ca dumneavoastra nu accepta sa creeze alti profesionisti? De

- Maestre David Ohanesian, va numarati printre artistii lirici care au dat stralucire artei noastre interpretative. De ce un profesionist ca dumneavoastra nu accepta sa creeze alti profesionisti? De ce nu dati lectii de canto?
- Pentru ca este o foarte mare raspundere. Meseria noastra nu se inventeaza, meseria noastra se preia. Profesorul este cel care modeleaza vocea, ii da acea rotunjime care o face frumoasa, ii da rezonanta. Dar el este si cel care poate distruge un glas. Exista canoane care trebuie cunoscute in profunzime si respectate ca litera de Evanghelie. Astazi avem prea multi nerealizati, printre tinerii cantareti, si asta numai din cauza profesorilor. Pentru ca s-au tot angajat prieten cu prieten, tata cu fiu, iar rezultatul este ca solistii de azi nu pot tine pasul nici cu noi, cei dinaintea lor, cu atat mai putin sa ne depaseasca. Nu sunt nemultumit, eu m-am realizat, dar sunt nefericit din pricina asta.
Nu ma incumet sa dau lectii de canto, dar voi da intotdeauna sfaturi celor care mi le cer.
- Ati primit, la randu-va, sfaturi, de la tatal dumneavoastra: "sa nu minti, sa nu furi, sa nu-ti bati joc de dragostea fetelor". N-ati nesocotit niciodata aceste povete?
- Niciodata. Mi-a mai spus si sa nu fac politica, dar pe vremea lui Ceausescu erai luat la ochi daca spuneai ca nu faci politica. Oricum, la ce fel de politica am facut eu, nu ma inghiteau tovarasii de la Comitetul Central. Tin minte ca era Constanta Craciun, care venea la vizionari si care, cand ma vedea, parca vedea pe dracu'. Cum sa fi fost in altfel de relatii cu cineva care, inaintea premierei cu "Oedip" din '58 (dupa ce actul IV oricum fusese recompus ca text), a spus: "Mai avem cateva cuvinte de schimbat, si e de-al nostru"?
- Oedip, pe care l-ati jucat de sute de ori, timp de aproape 30 de ani, este rolul vietii pentru David Ohanesian. De ce tocmai acest rol, despre care spuneati ca este unul de infern, cu cea mai grea partitura si tensiune incredibila?
- Cand s-a pus in scena pentru prima oara, singura problema, in ceea ce priveste distributia, era a personajului principal. S-a spus ca partitura lui nu e scrisa pentru voce omeneasca. Pe atunci eram tanar si, ca orice tanar, vroiam sa ma iau de gat cu ceilalti, sa le arat ca eu sunt cel mai bun. Cand m-am uitat la partitura, m-am speriat... Apoi, cand i-am descoperit frumusetea, m-a fermecat. Si am ajuns sa-l cant in asa fel incat celor din sala li se facea parul maciuca... Sa nu credeti ca mie imi era mai usor, pe scena, ma apucau ametelile. Daca iei rolul asta in serios, ajungi la balamuc. Iar daca nu pleci nebun de pe scena, iar ceilalti din sala, n-ai rezolvat nimic.
- Care e miza principala, atunci cand te afli in fata publicului: sa pui in valoare muzica, propria voce? Ce se afla pe primul plan, emotia, tehnica?
- E foarte important cum iti dezvolta regizorul personajul, unde ajungi cu el. Apoi, nu poti sa nu respecti muzica, indiferent daca o faci cu o voce superba. Trebuie sa lupti pentru a face inteles gandul creatorului. Iar daca nu se zguduie zidurile, inseamna ca ai trecut pe-acolo, dar n-ai facut rolul.
- Artist fara orgoliu e un lucru de neconceput. Totusi, unde trebuie sa existe umilinta, in arta dumneavoastra?
- Un proverb italian spune ca numai cei mari pot fi umili. Doar inteleptii. (Acum sa nu faceti vreo legatura cu mine...) Cand esti semidoct, vorbesti numai despre tine, ti se pare ca nimeni n-a mai facut ceva atat de grozav. Daca esti mai bun de atat, gasesti si alte lucruri despre care merita vorbit.
Umilinta exista atunci cand abordezi partitura, trebuie sa te apropii de ea cu smerenie. Sa ai o relatie de supunere totala fata de compozitor. Sigur, mai poti interveni uneori, pentru a castiga din punct de vedere artistic, dramatic.
- Ati debutat in Paiate. In opera functioneaza magia "primei iubiri", a intalnirii cu cel dintai rol?
- Nu, aici lucrurile stau altfel. Daca nu te indragostesti de fiecare rol cu aceeasi patima, nu ai cum sa-l faci. Daca nu pui suficienta pasiune si nu ai tu atat suflet cat iti cere meseria asta, nu vei reusi. Daca esti un ticalos, se vede imediat pe scena.
- Dar atunci cand l-ati interpetat pe perfidul Iago, s-a vazut ca David Ohanesian este, de fapt, un "baiat bun"?
- S-a cam vazut... Iago e cel mai mare ticalos, iar eu - un om mereu vesel. Dar am reusit sa-l fac, apropiindu-ma de partitura si de text.
- In plina cariera, va declarati angoasat in fata timpului care trece. Astazi in ce relatie va aflati cu timpul?
- Si mai "tensionata"... Imi dau seama ca timpul e ca o masina care porneste si prinde viteza din ce in ce mai mare... La Cluj, in primii ani de cariera, aveam o gramada de timp si invatam in permanenta ceva. Era sfanta inconstienta a tineretii, care dispare atunci cand incepi sa vezi lucrurile cu adevarat, sa ai pareri. Daca ai noroc, o va inlocui sfanta constienta a maturitatii.
Pe vremea aceea, invatam un rol in 18 ore. "Sertarele" creierului erau goale, puteam acumula enorm. Dupa ani, cand deja se scosese Oedip din repertoriu, am avut de facut Lucia de Lamermoor. Sertarele erau deja pline, mi-a fost mult mai greu sa invat rolul. Ultimul rol invatat a fost un dezastru: atatea fraze care se aduna, se suprapun, se amesteca...
Eu mi-am folosit timpul la maximum. Totusi, n-as sfatui pe nimeni sa faca la fel ca mine, s-ar nenoroci, n-ar avea rezistenta. Nici mie nu-mi mai vine sa cred ca am facut asa ceva. Azi la Viena, maine acasa, la Bucuresti, peste doua zile la Hamburg. Dar e o viata frumoasa, cand incepi sa infloresti, sa stapanesti aceasta arta. Nu exista satisfactie mai mare decat sa-i vezi pe cei din sala ca nu mai stiu pe ce lume se afla. N-am dat niciodata doi bani pe aplauze, nu mi-au placut. Important era sa fiu eu multumit.