CRONICĂ Despre „Jaful secolului”, în romanul „Tascha” de Mira Feticu, scriitoare olandeză de origine română

În noaptea de 15 octombrie 2012, la Muzeul de Artă din Rotterdam, are loc „jaful secolului”: trei români fură şapte tablouri în valoare de 18 milioane de euro. În momentul în care se află că mama lui Dogaru, Olga, arde tablourile în soba locuinţei sale din Carcaliu, „jaful secolului” devine „crimă culturală”, iar trei ani mai târziu, subiectul romanului „Tascha” de Mira Feticu, scriitoare de origine română, stabilită în Olanda.

„Tascha” reconstituie o parte din ancheta dedicată acestui caz,din perspectiva prietenei lui Radu Dogaru, al cărei nume îl poartă şi cartea.

Aproape întreaga acţiune se desfăşoară pe pământ românesc, cu precădere în Carcaliu, judeţul Tulcea. Tascha, care în Olanda fusese scoasă la produs de către Dogaru, este adusă de către doi poliţişti olandezi pentru a indica încă o dată locul în care susţine că a îngropat tablourile furate, alături de mama lui Dogaru, în speranţa că cea din urmă minţise în declaraţie şi că operele de artă nu au fost într-adevăr arse. 

Protagonista din romanul Mirei Feticu îşi are schiţa în personajul real Natalia (Nataşa) Timofei căreia scriitoarea îi imprimă o psihologie a omului care se trezeşte, a omului care devine, sub efectul colaborării cu poliţiştii, mai lucidă şi, în mod paradoxal, mai liberă. 

Şuvoiul de întrebări al poliţiştilor, călătoriile pe ruta Amsterdam- Carcaliu, sentimentul de oprobriu public al celor din satul natal, imaginea mentală a tatălui care este bolnav, toate înghesuite în persoana firavă a Taschei, sunt înfrânte, ea conturându-se în cele din urmă ca individ care îşi aparţine, descătuşată de obsesia pentru Dogaru. 

Într-o oarecare măsură, romanul conturează portretul unei categorii de femei, a celor abuzate şi exploatate, a unor femei a căror unică motivaţie rămân iluziile.

Faptul că, în acest context, Feticu deplasează accentul de pe „crima culturală” pe această prostituată, salvează romanul din a fi o banală relatare a jafului sau o reinterpretare a acestuia căci la nivelul acţiunii, „Tascha” nu suscită prea mult interesul. Acesta este meritul central al romanului: dacă o întreagă Europă a deplâns doar crima culturală, Mira Feticu îndreaptă reflectorul şi pe drama umană, pe cea a Taschei, a omului prins la mijloc, cel în postura de complice a cărui singură vină este dragostea faţă de omul nepotrivit, într-un context şi mai nepotrivit. Tascha se aruncă în lume alături de Radu Dogaru, iar el o aruncă în stradă când îşi pierde răbdarea. 

„La două noaptea a coborât casa scării şi afară s-a ascuns în parcarea din faţa blocului, între biciclete aruncate una peste alta şi o maşină. Îi părea rău că se epilase peste tot, frigul intră mai uşor. Se aşezase în genunchi în spatele bicicletelor, îşi strângea mâinile pe corpul înfăşurat în halat subţire [...] Auzise paşi şi înălţându-şi puţin genunchii văzu două siluete întunecate care încercau uşile maşinilor de pe partea cealată a străzii. Simţea că-şi vomită inima.”

Romanul a fost foarte bine primit de publicul olandez, însă cel mai probabil mai ales datorită originii scriitoarei care a putut oferi o viziune de interior a societăţii din care proveneau hoţii căci, prin ochii Taschei, cititorul pătrunde în Carcaliu şi în trecutul protagonistei. 

Deşi dialogurile par de multe ori forţate, cele pe care le poartă poliţiştii şi ţăranii curg firesc şi neîntrerupt. 

Romanul schioapătă mai ales la capitolul comic. Scriitoarea are tentative de umor, dar se opreşte la acest stadiu. Întâlnirile dintre poliţiştii olandezi şi cei români ar fi putut fi exploatate mai bine dacă s-ar fi insistat mai mult pe discrepanţele dintre ei, căci elementele necesare existau: poliţişti români şi poliţişti olandezi, în Carcaliu, săpând în cimitirul satului după tablouri care nu mai există. 

Feticu îi oferă cititorului un umor firav, care abia pâlpâie, însă care are potenţial. Ea prezintă mirarea olandezilor în faţa meselor copioase româneşti, pe Nicu, poliţistul care notează interogatoriul pe hârtie, deşi are calculatorul lângă el sau teama Adrianei, o expertă în artă, implicată şi ea în anchetă, care îşi face griji că din cauza acestui jaf, nu va mai putea exista un schimb de experienţă cu Muzeul de Artă Boijmans.  

Într-un interviu pentru Adevărul Live, scriitoarea mărturisea că  îi place să vorbească despre bube, despre lucruri pe care oamenii vor să le uite, lucru care s-ar putea să indice că intenţia scriitoarei nu a fost să vizeze vreun fel de umor. Ea a mai adăugat că romanul nu se constituie ca o satiră, ci mai degrabă ca un recviem pentru ceea ce au frumos românii, lucru în legătură cu care nu sunt sigură că reuşeşte.

Deşi clişeice, scenele în care Tascha îşi imaginează cum va fi viaţa alături de tatăl său când poliţiştii nu vor mai avea nevoie de ea, reprezintă punctul în care romanul iese din monotonia cazului propriu-zis. În aceste scene, este concentrat sentimentul de amărăciune al românului care, „aruncat în lume”( în sens sartrian), într-o comună din Dobrogea, speră la un trai decent datorită noilor timpuri. 

„Nu zisese tata: <<Acuma, că a venit Revoluţia, acuma o să trăim bine>>? <<Acuma, nu mai murim. Şi tu fată>>, o ciupise tata de obraz, <<o să ai o viaţă minunată, că te-ai născut după revoluţie!>> Şi-aşa crescuse, cu sentimentul că totul o să fie minunat. O să aibă de toate şi n-o să-i fie frică de nimic, cum le-a fost alor ei toată viaţa frică de...omul negru!”

Un alt aspect reliefat de cartea Mirei Feticu este felul în care hoţul român Dogaru, om cu o gândire simplă, îşi găseşte scuza în faţa anchetatorilor în faptul că nu a omorât pe nimeni. Deşi nu respectă moştenirea culturală europeană, atitudinea sa vădind că tevatura pentru tablouri i se pare „mult zgomot pentru nimic”, Dogaru cere o judecată după normele europene. 

Romanul se încheie într-o cheie optimistă, însă nu realistă. Deşi cazul rămâne deschis, Tascha este eliberată şi, aflată în Amsterdam, îşi face planuri de muncă, calculând cât va trebui să muncească pentru a reveni în România, la tatăl său. Înainte de a părăsi Olanda însă, îşi spune că va merge la muzeu, mai mult ca să îi facă în ciudă lui Radu, acum închis, pentru că acesta îi spusese la un moment dat că „nu are faţă de muzeu”, mergând acolo cu o anumită Andreea. Aici este punctul în care lui Feticu îi iese gluma şi în care felul copilăros al Taschei este poate, cel mai vizibil:

„De ce pe Andreea o luau cu ei şi pe ea nu? Ce avea Andreea şi n-avea ea? Că Andreea la profilul ei pe Facebook a scris <<facultatea de comunicare>> şi ea <<şcoala vieţii şi cea mai importantă>>?”

Fraza cu care se sfârşeşte romanul apare la această intersecţie a speranţei cu lipsa de realism a protagonistei. Tascha speră că viitorul o să îi surâdă, dar condiţiile sale nu sunt încurajatoare: este singură în Amsterdam şi nu ştie nimic despre starea tatălui său.

„Încă un pic şi viaţa va începe.”