Cristi Puiu: „Lucrurile în politică şi în cultură par mai degrabă sumbre”
0
Celebru pentru pelicula „Moartea domnului Lăzărescu”, care a luat Marele Premiu “Un Certain regard” la Cannes în 2005, regizorul Cristi Puiu a vorbit, în exclusivitate, pentru Adevarul.ro, despre dictatele guvernanţilor din ultima lună şi despre faptul că „a trebuit să ne pliem pe ce au hotărât ei”.
După ce Curtea Constituţională a decis, săptămâna trecută, că Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 27 din 2012, privind trecerea Institutului Cultural Român (ICR) din subordinea Preşedinţiei în cea a Senatului, este constituţională, preşedintele Horia-Roman Patapievici şi vicepreşedinţii Mircea Mihăieş şi Tania Radu au demisionat de la conducerea institutului.
Biroul Permanent al Senatului trebuie să se întrunească şi să numească noua conducere a ICR în plenul Senatului. Nu s-a luat încă o decizie în acest sens. Secretarii ICR au drept de semnătură până la numirea următoarei conduceri.
Printre personalităţile prezente la conferinţa de presă în care conducerea Institutului Cultural Român (ICR) şi-a dat demisia s-a numărat şi regizorul Cristi Puiu, care a criticat deciziile politice din ultima perioadă.
Adevarul.ro: Conducerea ICR tocmai a demisionat. Care este opinia dumneavoastră cu privire la viitorul institutului?
Cristi Puiu: Este tentant jocul acesta de a sibila, de a face previziuni. Nu ştiu ce o să se întâmple. Bunul-simţ mă împiedică să fac previziuni. Însă eu sunt un om foarte optimist si cred că, în final, politicienii vor judeca şi vor evalua cu înţelepciune. Sper ca directorul viitor să fie un om de cultură şi un manager cel puţin la fel de bun ca Patapievici. Sper că lucrurile se vor petrece aşa. Nu vreau să mă gândesc la varianta cealaltă, în care directorul cultural român va fi un om politic. Asta ar fi foarte grav. Eu, însă, sunt optimist. Şi, totuşi, Patapievici a ridicat ştacheta destul de sus. Cel care urmează la conducere trebuie să fie cu adevărat un profesionist în politicile culturale.
Pe de altă parte, dacă mă gândesc la opiniile politicienilor despre cultură, e extrem de complicat şi devine aproape absurd să crezi că lucrurile vor sta mai bine, pentru că discursurile lor sunt impregnate de naţionalism, de păşunism.
Altfel spus, cultura nu se numără printre priorităţile lor.
La fiecare rectificare de buget, se taie de la cultură, de la educaţie, de la sănătate. Cultura nu prea ne interesează, însă în momentul în care un institut ca acesta ajunge să adune în jurul său oameni susceptibili că ar putea influenţa opiniile maselor, devine riscant, iar atunci ne interesează. Ce s-a întâmplat în ultima lună a fost o serie de dictate ale guvernanţilor. Noi, poporul, a trebuit să ne pliem pe ceea ce au hotărât ei. Dacă e să ne raportăm la ce spun politicenii actuali, lucrurile par mai degrabă sumbre.
Ce credeţi că se va întâmpla?
Dacă e să mă ascultaţi pe mine, să vă raportaţi la ce spun eu şi la instinctele mele, eu cred că lucrurile vor sta bine, că vor intra pe un făgaş normal. Asta cred, că aparţinem unui popor definit de bun-simţ, chiar dacă el este pe cale de dispariţie. Dacă vom avea curajul de a ne asculta propriul bun-simţ, lucrurile vor sta bine. Pentru că este vizibil, nu e nevoie de pregătire superioară în politică.
„Nu se poate să avem un premier care a plagiat”
Cum priviţi plagiatul prim-ministrului Victor Ponta?
Nu se poate să avem un premier care a plagiat, nu se poate! Când mă uit la chestia asta, nu-mi vine să cred. Ce o să urmeze mai departe? Vă spun eu ce o să urmeze: mi-e frică de faptul că toată perioada petrecută de România sub comunism nu o să însemne absolut nimic şi că, în curând, peste doi sau trei ani, vom avea din nou un Năstase premier sau preşedinte. Aceasta este realitatea. Nu există niciun fel de respect pentru celălalt. Iar acest „celălalt” nu este un altfel de „tu”; acest „celălalt” este un om care nu gândeşte ca tine, care nu vede lucrurile ca tine. Iar asta e o realitate pentru ambele tabere (n.r. - USL şi PDL). La nivel politic este un haos incredibil, pentru că nu există conceptul de „celălalt”. Individul a devenit un fel de instrument; de fapt, nici nu mai contează el, ca individ, contează doar ca statistică, ca parte dintr-un procent. Tot circul ăsta legat de referendum se învârte în jurul rezultatului. Care mai de care trage de rezultat pentru a se legitima.
Cum vă raportaţi la decizia suspendării lui Traian Băsescu?
Cât despre Băsescu, în ciuda faptului că a fost scuipat, înjurat, iar asta pe bună dreptate, pentru că a făcut greşeli cu duiumul, el a avut discursul cel mai echilibrat legat de referendum. El a spus: „N-am câştigat eu, n-au câştigat ei”. Despre asta e vorba, pentru că nu se punea în discutie, de fapt, vreo competitie sau vreun câştig. Ponta nu are niste susţinători reali. Oamenii au văzut în el un partener în lupta cu inamicul comun, un salvator. În ultimii, să zicem nu opt ani, dar în ultimii şase ani, Băsescu a fost sistematic vopsit în negru, de dimineaţa până seara, de unele posturi de televiziune cu audienţă. În momentul în care oamenii au aflat cine este responsabil de tăierea salariilor, de tăierea pensiilor, au zis „hai să-l nimicim!”. Nu este numai el vinovat, bineînţeles, dar e uşor să arăţi cu degetul spre un ţap ispăşitor.
În poziţia actuală, guvernul putea foarte bine să ia decizii de unul singur, fără să-l suspende pe Băsescu. N-aveau de ce. Mă gândesc serios – asta e ori prostie, ori e ceva ce mie îmi scapă.
De ce activitatea unui institut cultural ar trebui să aibă vreo miză politică, aşa cum s-a spus?
În cazul Institutului Cultural Român, unde era urgenţa? Puteau lansa o discuţie publică, o dezbatere despre felul în care ICR îşi desfăşoară activitatea, dacă rămâne sau nu în subordinea preşedintelui. În fine, erau multe posibilităţi de discutat.
Direcţia pe care oamenii politici au încercat să o impună Institutului Cultural Român, de a cânta toţi în acelaşi cor, e una puternic de stânga şi se suprapune cu ceea ce spunea Ceauşescu – unitatea din jurul partidului. Asta, imi pare rău, dar nici măcar o glumă nu e. N-ai voie să spui aşa ceva. În momentul în care s-a instalat domnul Diaconu la putere ca ministru al Culturii, a inceput să „iasă bob din domnia Sa”. Dincolo de rolurile de ţăran pe care le-a jucat, răsare un Tănase Scatiu, un Liviu Păturică, Andronache Tuzluc, înţelegeţi ce spun? Se întâmplă asta, din păcate.
“Românii nu ştiau că există ICR”
Veţi mai colabora cu ICR pe viitor?
Eu am fost doar de patru-cinci ori plecat, momente în care ICR mi-a asigurat transportul şi parteneriatele cu festivalurile de film în ţările în care se derulau. În plus, institutul a organizat chiar la sediul de aici (n.r. - sediul principal) proiecţii ale unor filme care nu ar fi putut fi proiectate în altă parte. Cam aici se oprea întâlnirea dintre mine şi ICR. Nu sunt eu persoana potrivită să răspundă, pentru că mie nu-mi place să plec de acasă. Ca să vă dau o cifră, în intervalul 2005-2006, am fost invitaţi cu filmul „Moartea domnului Lăzărescu” la 120 de festivaluri internaţionale de pe toate continentele. M-am dus doar la cinci. Nu vreau să plec de-acasă, ăsta-i adevărul.
Consideraţi că viitoarea conducere a ICR va reuşi să inspire la fel de multă încredere precum vechea conducere?
Asta este mai greu, pentru că am nevoie de un timp de refacere. Ce s-a întâmplat acum a fost o lovitură, un pumn în gură, şi am nevoie de timp să mă refac, la fel ca toţi ceilalţi, presupun. Singurul fel în care am ajunge să ne refacem va fi neapărat în relaţie directă cu acţiunile viitoarei conduceri şi cu felul în care se va achita de acest rol important, şi anume de a salva ICR.
De această acomodare va avea nevoie toată societatea culturală, de fapt.
Desigur, unii vor avea nevoie de mai mult timp, alţii de mai puţin. Iar alţii se vor bucura de marea lor reuşită. Cred că din perspectiva asta, domnul Ponta poate să se bucure, domnul Haşotti poate să plece liniştit în vacanţă. Au reuşit. Nu-i felicit pentru reuşita asta, pentru nu-i decât decât în mintea lor. În toată povestea asta, perdantă iese cultura română, şi cu asta-basta. Acum, fel de fel de personaje o să arunce diverse speculaţii, dar nu o să dureze mult. Ştiţi de ce? Pentru că povestea cu referendumul e mult mai importantă. Apoi, în trei luni vin alegerile. La revedere! Am uitat deja de ICR.
Cât de cunoscut este Institutul Cultural Român de masa mare a polulaţiei?
De altfel, românii nici nu ştiau că există un astfel de institut. Cei care ştiau sunt cei care operează în zona culturală, fie că sunt artişti, jurnalişti, profesori, studenţi. Marea masă a populaţiei din România n-are absolut nicio treabă cu acest domeniu. Singura lor problemă este legată de salarii, de întreţinut familia, iar asta e cât se poate de legitim. În plus, nu există fonduri pentru cultură. Regizorul Cristian Mungiu a vrut să facă o caravană prin ţară cu filmul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”. Care a fost problema? Nu avem săli de cinema în ţară. La fel, cărţile ajung foarte greu la oameni, foarte puţini dintre ei citesc. Nu există nici interes, nici bani pentru cultură. Tot ceea ce ştiu oamenii despre ICR, află de la domnul Ponta, care iese şi spune că activitatea din ICR nu este cinstită, şi ei îl cred. Spun „Da, domnule, aşa e, uite hoţii!”.
Cristi Puiu a impus un nou val în cinematografie
Regizorul şi scenaristul contemporan Cristi Puiu s-a născut pe 3 aprilie 1967. El a debutat ca regizor în 2001 cu lung-metrajul „Marfa şi banii”, care a obţinut mai multe premii internaţionale. Criticii au spus că filmul a inaugurat noul val românesc în cinematografie. Al doilea film de lung-metraj, „Moartea domnului Lăzărescu” din 2005, face parte dintr-un proiect de şase povestiri scrise de Cristi Puiu, în 2003. Pentru lung-metrajul de ficţiune „Aurora” din 2010, Cristi Puiu a primit, în 2012, premiul Gopo pentru cea mai bună regie.
Se încarcă comentariile...
