Constantin Popescu jr, regizor: „Filmul meu nu este unul istoric“

0
0

„Portretul luptătorului la tinereţe“, peliculă inspirată de gruparea de partizani a lui Ion Gavrilă Ogoranu, intră de astăzi în cinematografele din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Bacău. O propunere ambiţioasă, filmul lui Constantin Popescu jr încearcă să redea o pagină importantă a istoriei recente – rezistenţa anticomunistă din munţii Făgăraş – cu mijloacele cinematografice moderne.

„Adevărul": Ce te-a motivat în alegerea subiectului pentru filmul tău de debut în lungmetraj? De ce această opţiune?

Constantin Popescu jr: Am început să citesc despre rezistenţa anticomunistă din România prin 2003. Decizia de a face un film despre aceste poveşti am luat-o după ce am început să citesc cărţi de memorialistică şi documente din arhive publicate până la data respectivă. M-au impresionat poveştile acestor oameni, multe dintre ele necunoscute sau cunoscute prea puţin, cel puţin de către mine.

Citiţi şi: Filmul odiseii lui Ogoranu

Cât de grea a fost turnarea filmului? Povesteşte-mi câteva întâmplări semnificative de la filmări.

Filmările s-au desfăşurat timp de un an, cu întreruperi din pricina programului actorilor sau din raţiuni de producţie, dar şi pentru că am încercat să filmăm în toate anotimpurile şi asta presupune un program de filmare lung şi fragmentat. Întâmplări semnificative au fost multe, îmi este foarte dificil să enumăr acum doar câteva. Important mi s-a părut, pe toată perioada filmărilor, disponibilitatea de care au dat dovadă actorii, dorinţa de a face acest film, în condiţii dificile.

O întâmplare demnă de menţionat ni s-a întâmplat într-un sat de lângă Braşov, unde nişte localnici, aflând că ne aflăm acolo pentru a face un film despre o grupare de partizani, ne-au oferit haine autentice, cămăşi, în special, păstrate cu grijă de-a lungul anilor, care au aparţinut, la un moment dat, unor luptători ucişi în cele din urmă în confruntări cu securitatea.

Cum l-ai ales pe Constantin Diţă pentru rolul lui Ion Gavrilă Ogoranu? Nu te-ai temut de inevitabila comparaţie cu modelul din realitate? Cum au intrat tinerii actori în pielea unor personaje de care totul îi despărţea: naşterea şi formaţia în epoci istorice diferite, experienţa de viaţă etc.? Cât de mult ai lucrat cu ei?

Pe Costi l-am cunoscut după ce l-am văzut în filmele lui Cornel Porumboiu. L-am ales, dincolo de talent, seriozitate, stăpânirea de sine şi dorinţa de a interpreta acest rol, tocmai pentru că mi s-a părut că există şi o anumită asemănare fizică între Costi şi Ion Gavrilă Ogoranu. Am căutat, acolo unde s-a putut, această asemănare. Am încercat, pe alocuri, acest lucru şi în privinţa celorlalţi actori din grup. Pentru că era vorba despre un grup relativ numeros şi mai ales din pricina faptului că timpul nu ne-a permis o pregătire pe măsura dorinţelor mele şi poate aşa cum ar fi trebuit, am discutat cu actorii şi am convenit ca fiecare să împrumute câte ceva din propria personalitate personajului pe care îl interpreta, dincolo de măsura în care acest lucru se obişnuieşte oricum atunci când un actor îşi pregăteşte rolul.

Şi asta cred că a ajutat povestea şi a oferit un plus de autenticitate încercării noastre de a vorbi despre acei ani şi despre acei oameni. Fiecare a încercat să înţeleagă cât de bine a putut vremurile respective şi chinul pe care l-au îndurat, de atâtea ori, acei băieţi. Chiar dacă nu au trăit astfel de vremuri, fiecare a încercat să-şi portretizeze cât mai bine personajul, în urma discuţiilor pe care le-am purtat cu ei şi în urma lecturilor pe care, în unele cazuri, le-am recomandat. În orice caz, toţi actorii au citit cât le-a permis timpul de mult despre perioada respectivă şi s-au pregătit pentru rol cu seriozitate.

Cât şi cum te-ai documentat pentru acest film şi cum ai folosit acest travaliu la scrierea scenariului?

Am citit cam un an şi jumătate, părăsind foarte rar oraşul şi numai atunci când era într-adevăr nevoie. Mi-am limitat vizitele şi întâlnirile. Apoi, folosindu-mi fişele şi însemnările făcute, am lucrat mai mult de un an la scenariu. Mi-a fost greu să îmi închipui cu exactitate viaţa partizanilor. M-am folosit însă de descrierile din cărţile de memorii şi am încercat să imprim, în măsura în care acest lucru era posibil, cât mai multe dintre senzaţiile cu care am rămas după lecturi în acţiunile, în secvenţele din scenariu.

Ai încercat cumva, stilistic vorbind, să realizezi un film „istoric" cu mijloacele artistice ale cinema-ului contemporan, fie el minimalist sau nu? Se vede schimbarea de ton în felul în care povesteşti întâmplările, altfel documentate şi reale.

Nu am încercat să fac un film istoric. Am vrut doar să redau povestea acestor oameni şi îmi doresc să continuu să o fac, povestind, dacă voi reuşi să duc la bun sfârşit acest proiect, şi ce s-a întâmplat cu alţii dintre cei implicaţi activ în rezistenţa armată anticomunistă din România anilor '50. Desigur, însă, am încercat să regizez un film oarecum cu mijloacele ceva mai noi de exprimare ale cinema-ului de astăzi, încercând, totodată, dincolo de simplitatea autenticităţii, dincolo de momentele fruste, povestite fără înflorituri, să păstrez un aer al epocii în film. Rămâne de văzut dacă am reuşit sau nu.

Consideri că ai reuşit să eviţi complet „influenţa" negativă a filmelor istorice pe care le-am văzut cu toţii până în 1989, majoritatea dintre acestea având ca eroi tocmai pe cei din tabăra cealaltă: comunişti ilegalişti sau lucrători în Securitate?

În nici un caz nu mi-am dorit să fac un film cu oameni care trag acum de la dreapta spre stânga, spre deosebire de cei din filmele de dinainte de 1990, care ar fi tras de la stânga spre dreapta. Nu mi-am dorit - şi sunt convins că în mare parte am reuşit - să fac un astfel de film, cu alt fel de protagonişti decât cei portretizaţi în câteva filme înainte de 1990. Nu am vrut să vorbesc despre bestii sau eroi, în filmul meu, ci despre oameni, aşa cum cred că am putea găsi în jurul nostru. Sau cel puţin mi-ar plăcea să cred că am putea găsi astfel de oameni şi astăzi. Cu siguranţă că ei există, dar duc existenţe retrase, decente, departe de gălăgia inutilă care ne înconjoară. Poate că astfel de oameni nu ies la iveală decât atunci când este într-adevăr nevoie de ei.

Pe de o parte, se poate spune că ai încercat să-i umanizezi pe aceşti eroi, prezentându-i ca pe nişte oameni în carne şi oase, nu ca pe nişte fraze din cărţi, pe de altă parte nu eviţi totuşi anumite discursuri auto-explicative ale lui Ogoranu - mai ales spre sfârşitul filmului - sau inserturile lămuritoare de la final. Nu ţi se pare că, în felul acesta, a fost afectat conceptul şi construcţia filmului?

Nu mi-am dorit, repet, un concept sau o construcţie anume, ci m-a interesat ca povestea să ajungă la cât mai mulţi oameni. Nu am urmat o „reţetă" lucrând la acest film. M-au interesat nişte informaţii. Inserturile lămuritoare de la final le găsesc utile, chiar dacă poate că nu se regăsesc în construcţia filmului. Nu sunt, poate, neapărat unele dintre cele mai bune decizii ale mele, dar se întâmplă de multe ori să nu mai poţi schimba multe în film, decât întârziind foarte mult producţia şi alte departamente implicate, astfel încât, ca regizor, trebuie să trăieşti cât mai împăcat cu putinţă cu deciziile luate, fie că îţi convine sau nu. Există cazuri când te poţi lupta şi este bine să fii împăcat cu hotărârile luate, desigur, pentru că cinematografia nu o poţi face după ureche.

Dar nu este posibil întotdeauna. Având în vedere că nu mai gândisem, fără să mai menţionez că nu mai regizasem un astfel de film înainte de „Portretul luptătorului...", am luat câteva decizii care nu s-au dovedit a fi dintre cele mai înţelepte, dar cred că au fost inevitabile şi pe undeva cred că mi-au fost de ajutor. Am învăţat multe lucrând la acest film. Cât despre discursurile explicative ale personajului, ele se regăsesc în memorii, drept pentru care fac parte din personaj asemeni costumelor sau armelor. Unele dintre ele le-am scris pentru simplul motiv că mi-am închipuit sentimente care l-au încercat de-a lungul anilor sau pentru că asta am subînţeles, citind printre rândurile cărţilor de memorii ale unora dintre aceşti oameni. Aşa că nu mi se pare că filmul suferă din pricina asta.

Ce aşteptări ai de la apropiata lansare a filmului pe marile ecrane? Cui se adresează de fapt filmul tău, pentru cine l-ai făcut? Defineşte-ţi spectatorul-ţintă.

Mi-e greu să răspund la această întrebare. Nu am un spectator-ţintă. Îmi doresc să spun ceva şi mă adresez oricui doreşte şi/sau are răbdarea să mă asculte. Mă aştept ca poveştile acestor oameni să stârnească interes, măcar în rândul celor mai tineri, cinefili şi cineaşti deopotrivă. Exemplele demne ale multora dintre cei despre care vorbesc şi despre care am să vorbesc în filmele mele cred că merită cel puţin aduse în discuţie şi dezbătute.

Ce înseamnă pentru tine recentul premiu pentru regie câştigat la Festivalul de la Bratislava? Eşti de acord cu motivaţia juriului, oarecum extra-artistică pentru un premiu de regie?

Un premiu e un prilej de bucurie pentru mine, de fiecare dată. În privinţa motivaţiei juriului, nu cred că se cade să comentez aşa ceva. E opinia unor oameni şi, chiar dacă nu aş fi de acord cu ea, n-aş comenta-o public. Cât priveşte însă observaţia ta, nu sunt cu totul de acord cu ea. Motivaţia se referă, cred, la modalităţile pe care le-am folosit pentru a povesti ceea ce am povestit. Şi ele sunt atât tehnice, cât şi artistice. Fără să mă hazardez în a analiza mai mult decât am făcut-o deja, îmi închipui că despre asta a fost vorba.

În ce stadiu se află pregătirile pentru următoarele două filme ale trilogiei „Aproape linişte"? Te-ai gândit la interpreta Elizabetei Rizea? Dar pentru fraţii Arnăuţoiu?

Lucrez încă la scenarii. O să mai dureze până când am să îmi termin documentarea, probabil undeva în jur de un an. M-am gândit, desigur, la interpreţi pentru rolurile principale, dar deocamdată prefer să nu menţionez numele lor, deoarece trebuie să îmi finalizez castingul şi abia apoi voi şti cu cine voi colabora. Confirmarea unui nume ar fi nedelicată din partea mea. Abia după probe şi casting voi decide cine mi se pare mai potrivit pentru fiecare rol în parte.

Eşti autorul unora dintre cele mai senzaţionale scurtmetraje din „noul val": „Apartamentul", „Canton", „Apă", foarte diferite, de altfel, între ele. Cum a decurs trecerea de la scurtmetraj la lungmetraj?

Trecerea de la scurtmetraj la lungmetraj este oarecum firească, în ciuda faptului că reprezintă modalităţi de exprimare diferite. Pentru ambele este nevoie de rigoare, doar că lungmetrajul îţi permite, de multe ori, alt ritm decât scurtmetrajul. Desigur, există mult mai multe diferenţe, dincolo de faptul că, evident, ambele sunt de fapt doar modalităţi asemănătoare de a spune o poveste.

Eşti un cineast autodidact, spre deosebire de colegii tăi. Cum ai ajuns la cinema şi ţi-ai dorit să faci propriile tale filme?

Dorinţa de a face film mi-am manifestat-o încă din copilărie. Poate şi pentru că părinţii mei mi-au transmis dragostea lor pentru cinema. Nu pot preciza cu certitudine un moment anume în care am decis că asta îmi doresc să pot face în viaţă. Ştiu doar că atmosfera în casa mea, atât în perioada copilăriei cât şi în cea a adolescenţei, a fost una foarte cinematografică, mai ales datorită meseriei tatălui meu, de producător executiv. Am învăţat multe de la părinţii mei, care m-au sprijinit necondiţionat. Faptul că au crezut în mine m-a ajutat fundamental.

În aceeaşi idee, care sunt cineaştii, de la noi şi de aiurea, care-ţi plac şi care te-au influenţat?

Îmi plac mulţi cineaşti români. Ar fi, cred, o impoliteţe, însă, din partea mea să enumăr numai câţiva şi să-i omit pe alţii. Am, ca fiecare dintre noi, probabil, simpatiile mele, dar prefer să le păstrez pentru mine. În privinţa cineaştilor din alte cinematografii, mi-au plăcut întotdeauna Terrence Malick, Stanley Kubrick, George Roy Hill şi François Truffaut.

Cum te raportezi şi te simţi faţă de colegii tăi de generaţie - Puiu, Mungiu, Porumboiu, Muntean -, deja consacraţi? Care-ar fi specificul tău? Încerci să faci un tip de film diferit faţă de cel impus de aceştia? Ar putea fi şi o explicaţie pentru tematica acestui prim lungmetraj?

Îi cunosc, îmi plac filmele lor, în măsuri diferite, bineînţeles, mă consult, uneori, cu unii dintre ei, le cer sfaturi, aşa cum câteodată şi ei îmi cer câte o părere. Suntem, însă, diferiţi şi ăsta cred că este şi farmecul cinematografiei, atât de la noi, cât şi de oriunde. Nu mi-am propus, însă, programatic, să fac filme altfel decât ei. Ne exprimăm, pur şi simplu, diferit, câteodată cel puţin. Ar fi plictisitor, îmi închipui, să facem toţi acelaşi film. Nu ştiu în ce fel specificul meu, aşa cum îl numiţi, dacă există, poate fi determinat cu minuţiozitate. Cred că, în mod esenţial, vorbim despre aceleaşi lucruri şi ne exprimăm pe noi, ca oameni şi ca regizori, pe ecran, în fiecare dintre poveştile noastre, dar fiecare o face cu mijloace proprii, conform sensibilităţii fiecăruia şi a modului în care vedem lumea. Aşa că asta ar fi o posibilă explicaţie cu privire la modul în care am decis să regizez acest film, nu neapărat la tematica pe care am decis s-o abordez. Nu toate filmele mele vor semăna cu acesta.

Când va fi lansat şi „Principii de viaţă", al doilea lungmetraj al tău? Cum a fost, ca cineast, trecerea de la lucrul la o dramă istorică puternică la cel la o dramă intimistă, „de cameră", o „felie de viaţă". Ce crezi că-i mai greu de redat pe ecran, până la urmă: marile conflicte istorice (fie ele privite şi la nivel micro, „la firul ierbii") sau „marile" tulburări din mintea şi din familia unui bărbat?

Nu ştiu când va fi lansat „Principii de viaţă", îmi închipui că undeva în primăvara anului viitor. Decizia îi aparţine producătorului filmului, Ada Solomon. Filmul mai are de participat la festivaluri, aşa că o să mai dureze puţin. O dramă intimistă este, întotdeauna, dificil de realizat. Însă există diferenţe foarte mari între abordări. Subtilităţile unui film care abordează o astfel de temă, ca cea din „Principii de viaţă", sunt atât de diferite între ele (şi diferite de abordările dintr-un film cum este primul meu lungmetraj, de pildă), încât nici nu aş şti de unde să încep o enumerare.

Ritmul este diferit, interpretările sunt diferite, textul (maniera de adresare direct publicului), obiectivele folosite, modul în care se desfăşoară acţiunea, plot-point-urile, intriga, regizorii sunt diferiţi ş.a.m.d. Aceste abordări sunt dificile, fiecare în felul ei, aşa că mi-e greu să le caracterizez doar din punct de vedere al dificultăţii ocupate pe o scală valorică, doar ca pe poziţii diferite. Oricare ar fi tema, un film rămâne un film. Va fi la fel de greu de realizat ca orice altă ocazie prin care (sau cu ajutorul căreia) încerci să comunici cu ceilalţi. Pentru că, inevitabil, de fiecare dată, vorbeşti despre tine într-o măsură importantă. Şi asta este, de cele mai multe ori, dureros.

„Nu am vrut să vorbesc despre bestii sau eroi, în filmul meu, ci despre oameni"
- Constantin Popescu jr, regizor

Prima parte a unei trilogii

„Portretul luptătorului la tinereţe" este primul episod din proiectata trilogie „Aproape linişte", care va continua cu povestea Elisabetei Rizea şi cu cea a fraţilor Toma şi Petre Arnăuţoiu. Născut în 1973, tânărul regizor este autor al unor scurtmetraje memorabile: „Apartamentul" (2004, premiu la Veneţia), „Canton" (2004, pe un scenariu de Cristian Mungiu), „Apă" (2007, după D.R. Popescu), „Faţa galbenă care râde" (2008), precum şi al segmentului „Legenda miliţianului lacom" din „Amintiri din epoca de aur 1". Cel de-al doilea lungmetraj al său, „Principii de viaţă", a fost prezentat la San Sebastian şi va avea premiera în România anul viitor.

Cultură


Ultimele știri
Cele mai citite

Partenerii noștri