Constantin Brâncuși, 150 de ani de la naștere: „N-am pierdut legătura și nu mi-am scos rădăcinile pentru a umbla năuc pe glob. M-am salvat ca om“
0În urmă cu 150 de ani, într-un sat din ținutul culelor, Infinitul a primit un nume: Constantin Brâncuși. În această lume a vitezei, în care orbecăim după repere – morale, profesionale, sentimentale –, viața lui este exemplul de care avem nevoie: curajul de a fi tu însuți indiferent de vremuri. A fost cioban, boiangiu, băcan, cârciumar, elev şi mentor, a trăit 81 de ani și cele două războaie mondiale și încă a rămas de nedescifrat întregii lumi.
Povestea lui Constantin Brâncuși începe pe vremea când România încă nu își câștigase independența, dar avea la conducere un prinț străin, Carol I. Era iarna lui 1876 și Radu Brâncuși, împreună cu câțiva de-ai casei, au așteptat să se oprească ninsoarea pentru a ajunge la Registratura Stării Civile pentru a scoate certificatul de naștere al celui mai recent membru al familiei. Au spus scurt că s-a născut „alaltăieri“ și, astfel, se scria negru pe alb: pe 19 februarie 1876 s-a născut în satul Hobiţa, comuna Peștișani, judeţul Gorj, Constantin Brâncuși.
La drum către viață, cu secăteul
Și-a împărțit anii școlii primare între cărți și mersul cu oile – la școală îl trimisese mama lui, Maria, cu dorința de a se face preot, iar la stână mergea de nevoie, dar și de drag. Iată cum formarea academică, dar și descoperirea naturii – ce mai târziu avea să îi fie inspirație – le-a împletit de mic. Pe când avea nouă ani, Costache – cum îl numeau familia și prietenii – și cei șapte frați rămân fără tată. Mânat de lipsa banilor, dar inspirat de poveștile fratelui mai mare, Constantin își pune pe umăr secăteul și pleacă aproape, la Târgu Jiu, unde se angajează ca boiangiu (vopsitor). Apoi, lucrează timp de o iarnă în Slatina și, în final, ajunge la Craiova, unde se angajează la „Restaurant Fraţii Spirtaru“, fix în zona gării.
„Închideam la unu noaptea, odată cu ultimul tren spre București, de la zero cincizeci, și trebuia să fim în picioare la patru și jumătate pentru Severinul mixt – de marfă și călători. Am fi găsit noi de la 1 la 4 somnul cel bun, dacă iarna ne-ar fi lăsat în pace îndeosebi birjarii din staţie, care ne băteau obloanele cu codirișca biciuștii, cerându-ne să deschidem ca să se încălzească cu puţină ţuică și cu vin fiert, pentru dezmorţire din gerul care se lăsa dimineaţa. Și băteau! Și băteau!... de s-ar fi deșteptat și morţii, morţi de-a binelea, darmite bieţii de noi, morţi doar de oboseală“ – așa au fost doi ani pentru Costache la cârciuma de la gară.
„Ţinând capul sus...“
Vorba din popor spune că „dacă schimbi locul, schimbi norocul“. Tânărul Brâncuși plecă cu recomandare de la frații Spirtaru la băcănia lui Ion Zamfirescu, undeva mai în centru. Acolo, din una în alta, primește o provocare de la noii săi prieteni: să facă de la zero o vioară. O iarnă i-a luat să dea gata instrumentul muzical care a ajuns în mâinile lăutarului Mihalache. Sunetul i-a vrăjit pe toți cei care se adunase în băcănia lui Zamfirescu – printre care și Greceanu, perier și consilier judeţean. Acesta i-a făcut imediat propunerea lui Brâncuși de a accepta să urmeze studiile Școlii de Arte și Meserii. Și astfel, talentul și munca i-au schimbat viața când nu se aștepta.
Era 1 septembrie 1894 și acum deja majorul Brâncuși începea studiile. Aproape că se împlinea termenul de plecare în armată când actele de bursier-intern al Școlii de Arte și Meserii au fost semnate. Aici începe cu adevărat viaţa sculptorului Constantin Brâncuși; momentul zero când talentul său începea să fie remarcat. Școala îi asigura tot avea nevoie, ba mai mult, primea și 200 de lei pe an, tot de la binefăcătorul său. Pe lângă faptul că era un tânăr liniștit și chibzuit, Costache își iubea nespus mama – prima bursă a păstrat-o pentru ca de Crăciun să își poată chema muica la Craiova.
Lecţia numărul 1: muncește. Lecţia numărul 2: muncește și mai mult. Pe acestea două, Brâncuși le-a învăţat din copilărie și nu le-a uitat până în ziua când a murit. La Școala de Arte și Meserii le-a aplicat din plin, cu pasiune: „Am învăţat cu tragere de inimă, reușind să-mi apropii cunoștinţe temeinice, scăpând de învăţătura din auzite și având la îndemână cărţi, scule și oameni destoinici ca să mă înveţe, trebuindu-mi multă vreme să mă dezvăţ de trasul ferăstrăului pe care nu învăţasem să-l acord cu ritmia respirului, precum și mânuirea bardei și a dălţii, ţinând capul sus și lărgind pieptul“.
Munca i-a fost răsplătită: Brâncuși termina cei cinci ani de studiu în doar patru. Mai mult de atât, un meșter al lemnului, acum deja bătrânul tapiţer Ratz, îi întreţinea lui Brâncuși dorul călătorului cu poveștile sale de la Viena. Nu mult i-a trebuit lui Costache și luă calea Vienei. Era vacanţa mare dinaintea ultimului an de școală, cu banii de drum și desaga cu merinde, el plecă cu vaporul în capitala Austriei. Aici a lucrat în atelierul lui Herr Roth care producea mobilier din abanos pentru firma Thonet. A muncit și s-a minunat: la Viena a aflat ce este arta. În plină epocă modernă, Brâncuși este atras de trecutul foarte îndepărtat și vizitează muzeul de artă antică și pe cel de mineralogie. Întâlnirea cu istoria artei l-a copleșit: „am ieșit ostenit, cu oasele capului înmuiate, ameţit, cu mintea zăpăcită și ca făcută zdreanţă; după câteva ore și numai când gardienii de pază m-au împins afară pentru că ora închiderii sunase“.
Que sera sera
Bogăția artistică a Occidentului apropiat l-a fascinat pe Brâncuși, dar nu l-a vrăjit. S-a întors în țară și a absolvit Școala de Arte și Meserii. Știa că o diplomă, obținută pe merit, îl va duce departe, iar următorul pas firesc era capitala României. În 1898 a intrat primul la Școala de Arte Frumoase cu o replică realizată pe loc a unui mulaj – personajul homeric Laokoon. Și aici, Brâncuși a muncit și a visat – avându-i ca profesori pe Tzigara Samurcaș, Grigore Tocilescu și, mai ales, doctorul Dimitrie Gerota, el și-a pus talentul pe un fundament bine zidit al teoriei. După patru ani, își termină studiile și știe că e momentul să învețe Zborul.
Perioada din 1902 până în 1904 a însemnat un drum împotriva vântului – toate probele lui Harap Alb născute în orășelul muntos Caudium. A pornit către Paris, luând la pas Viena, München, Salzburg, Basel și apoi Lunéville – fără un chior în buzunar, cu multe munci grele, dar și mai multe vizite la muzee. În Lunéville, undeva prin nord-estul Franței, l-a prins o ploaie teribilă și a făcut pneumonie – nu era prima dată când se îmbolnăvea. „N-aveam unde dormi pe vreme rea. Am întâlnit un vagabond care m-a îndrumat la o casă de adăpost pentru lucrătorii care mergeau dintr-un oraș într-altul să-și caute de lucru. Și acolo mi-au dat și mie un mic ajutor, așa că am ajuns la Basel, unde mi-am vândut restul de haine. În Alsacia m-a prins pe câmp o ploaie torenţială și apoi am zăcut bolnav... un prieten m-a îngrijit... Tot drumul acesta pe jos, prin Bavaria, Elveţia, Alsacia, l-am făcut ușor. Mergeam cântând. Știam că ceea ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla...“.
În 1904, odată ajuns în capitala Franței, spera să fi lăsat în urmă și boala, și sărăcia. Dar cum necazurile se țin de om ca scaiul, speranța i-a fost zadarnică un timp. La vie en rose a întârziat să apară. Brâncuși ajunsese la Paris când era în floare La Belle Époque, dar pentru român, 1904 a fost anul încercărilor – nu putea crea, ci abia putea supravieţui. Trecerea fiecărei zile era o adevărată victorie. „La Paris am dus-o greu la început. Uneori mă ţineam de pereţi să nu cad. De foame, de boală. Îmi atârnasem deasupra patului pancarte pe care îmi scrisesem sfaturile ce mi le dam singur în clipe de îndoială“.
Piatră de hotar
Norocul a început să i se schimbe abia în 1905, când, susţinut din ţară de ministrul Culturii și Instrucţiunii Publice, dar și din Franţa de către ministrul plenipotenţiar al României la Paris, Brâncuși a putut da examenul de admitere la Școala de Arte Frumoase din Paris. Acolo, în mijlocul academismului din Montmartre, intrase la clasa sculptorului Antonin Mercié.
Brâncuși începe să se remarce printre studenţii de la Belle Arte, dar și printre românii deja ajunși acolo. După un an, studentul venit tocmai din Hobiţa era lăudat chiar de pictorul Léon Bonnat, directorul Școlii din Paris. Au urmat anii când talentul tânărului artist a fost validat de întreaga lume academică. La Salonul de Toamnă din 1906, marele Rodin rămâne impresionat. Pentru Brâncuși, însă, nimic nu mai era suficient de bun.
De la Academie învăţase tot ce era de învăţat, dar ca să fie ucenicul cuiva, fie și al celui mai titrat artist al vremii, nu dorea. Românul știa că ce-i al lui e pus deoparte. Așa că, în 1907, părăsește Școala de Arte Frumoase, pas pe care și-l argumentează: „Avansam cu mare greutate. L-am întrebat atunci pe profesorul meu ce trebuie să fac. După ce am primit câteva sfaturi, m-am apucat din nou de lucru. Munceam mult, fără să ajung totuși să-mi desăvârșesc lucrarea [...] pe măsură ce întrebările mele se înmulţeau, răspunsurile sale deveneau din ce în ce mai laconice. Cadavrul modelului. [...] La ce bun să lucrezi după model? N-ajungi decât să sculptezi cadavre“. Și odată plecat din mediul academic, Brâncuși începea să creeze... zborul, și nu păsări, după cum el sublinia la bătrânețe.
La Paris, Constantin Brâncuși a trăit 55 de ani, dintre care 41 în atelierul din Impasse Ronsin, în arondismentul 15. În primii 40 de ani ai secolului XX, capitala Franţei devenise marea iubire a artiștilor – toţi moderniștii își părăseau ţara natală pentru Paris. Picasso plecase din Spania, Chagall din Rusia, Modigliani din Italia, Brâncuși din România. Un oraș totuși mic pentru atâţia artiști! „La Paris am fost prieten cu Matisse, cu Erik Satie, cu Modigliani și, în special, cu Guillaume Apollinaire, a cărui moarte a fost un dezastru pentru arta modernă. Era un camarad minunat. Te simţeai cot la cot cu el“, își aducea aminte artistul român. Brâncuși a trăit în vremea când adevăratele vedete erau artiștii, iar arta, de orice fel, era singurul aer al omenirii. Brâncuși, așadar, a fost un om al epocii sale – nu i-au lipsit costumul și pălăria de fetru atunci când era prezent, destul de des, la evenimentele mondene, „șiret și zâmbitor, dar și foarte serios în felul său. Cu barba-i ondulată și privirea vioaie, dădea impresia unui mare cuceritor“, după cum îl descria dadaistul Henri-Pierre Roche.
Brâncuși, universalul
Despre Brâncuși ar trebui să se știe, în primul rând, că este un geniu, dar mai ales că este un artist complet. În atelierul său găseai dovezi ale iubirii sale pentru muzică: Încercări de partituri, viniluri, instrumente muzicale făcute de mâna lui. Totuşi, să nu uităm faptul că Brâncuși a trăit și în epoca jazzului, şi pe vremea când Parisul era dominat de vocea lui Edith Piaf. Brâncuși a cochetat și cu fotografia – tot lumina era cea pe care o căuta constant. În această nouă artă i-a fost mentor prietenul său, Man Ray.
Din timpul Primului Război Mondial învățase că totul poate dispare într-o clipă, astfel că și-a dorit ca operele sale să rămână măcar imprimate – piatra acoperă hârtia, ca în jocul copilăriei. Câteodată, își instala camera cu burduf pentru a imortaliza momente sau oameni de suflet: „Într-o seară, Duchamp și cu mine luam cina cu el – o cină intimă înainte de plecarea lui Duchamp în Statele Unite. Pentru a sărbători acest eveniment, Brâncuși a instalat aparatul de fotografiat cu intenţia de a ne surprinde pe peliculă pe toţi trei. Ne-am așezat pe un trunchi de copac, Brâncuși ţinând comutatorul legat printr-un tub lung de obturatorul aparatului care se afla în faţa noastră. Era un instantaneu simpatic și eram mândru că figuram și eu acolo, sperând că într-o zi va fi publicat. (...) Când i-am spus că voi introduce un portret de-al lui într-un album pe care mă pregăteam să-l public, mi-a interzis s-o fac. Singurul portret autentic, spunea el, va fi o imagine aleasă de el însuși dintr-un film care se va face despre el“, povestea Man Ray.
Rădăcini în stare de putrefacție
Părintele sculpturii moderne, așa cum a rămas oficial în istoria artei, spunea clar: „Am fost și eu de mic copil la procopseală în lume. N-am pierdut legătura și nu mi-am scos rădăcinile pentru a umbla năuc pe glob. A profitat și arta mea. M-am salvat ca om“.
Nici la 150 de ani de la nașterea lui, românii par că nu au învățat nimic de la Brâncuși, nimic despre Brâncuși – nu pot sau nu vor. În urmă cu trei ani, când Timișoara a fost Capitală Culturală Europeană, Muzeul de Artă din capitala Banatului a găzduit cea mai mare expoziție dedicată artistului român. Peste 100 de exponate au fost prezentate publicului, ca un puzzle cronologic, pentru a-l introduce publicului român pe artistul internațional. Opere ale celui care a dăltuit Zborul și Infinitul au fost prinse într-o colivie de întuneric. Nimic nu te ducea cu gândul la bucuria pe care artistul a încercat să o redea până când și orbilor: „Zborul, ce fericire!“, este una dintre puținele scrieri lăsate de Brâncuși.
Trei ani mai târziu, pe 19 februarie, de ziua marelui artist, găsim muzeele României goale, lipsite de păsări, de domnișoare, de muze sau de danaide. Puținele opere brâncușiene pe care le avem au fost trimise în străinătate pentru a completa expoziții mai consistente dedicate aniversării lui Constantin Brâncuși, ca de exemplu la Roma sau Berlin – niște decizii împachetate în haina diplomației culturale.
Într-o sală mică, lăturalnică, a Muzeului Național de Artă a României, cu o intrare aproape insesizabilă din apropierea Bisericii Kretzulescu, stau înșirate mai multe panouri imprimate cu fotografii. Așezate într-o lumină galbenă, privitorul se chiorăște de-a dreptul să înțeleagă măreția – nu este. Câteva citate neatribuite și nedatate întrerup șirul galben al pozelor. Strategic, politizat și grotesc, un perete mare este dedicat episodului dezbătut în perioada postdecembristă: a refuzat sau nu Academia Română din vremea comunistă donația întregii opere din partea lui Brâncuși? Ei spun că nu – în apărarea trecutului, în apărarea prezentului și nicidecum cu vreo legătură cu aniversarea brâncușiană.
Aproape toate instituțiile – de la minister, muzee și până la școli și centre culturale – îl sărbătoresc pe Constantin Brâncuși. Vorbesc despre arta marelui sculptor român în dreptul unor slide-uri sau al unor fotografii scoase la imprimantă și prinse cu bolduri într-un panou. De la mic la mare, de la artiști la profesori, de la politicieni la cercetători fac conferințe și dezbateri și vorbesc despre artă, despre Brâncuși – despre cel care a fugit de academism, despre cel care a văzut de un infinit de ori arta în mediul ei natural, în muzee. Cine știe dacă vreodată românii vor putea scăpa de „povara“ măreției lui Brâncuși și-i vor înțelege cu adevărat simplitatea celui care le-a lăsat cel mai de preț dar: Infinitul.
Iar unii dintre noi ne vom consola cu gândul lăsat scris de Marin Sorescu în „Insomnii“: „Trebuie să existe în continuare pentru noi un Brâncuși al săracilor, care face pietre de râu și le dă drumul mai ales pe râurile de munte, și din ele, abia dacă mai netezite puțin cu podul palmei, scoate domnișoare și muze adormite și cocoși măeștri fluierând a veșnică pagubă“.
Se încarcă comentariile...
