REPORTAJ FOTO Povara moștenirii lui Brâncuși: Ansamblul de la Târgu Jiu, ignorat și deteriorat
0Creat în urmă cu fix 85 de ani, iniţial cu scopul de a aduce un omagiu eroilor căzuţi în timpul Marelui Război, Ansamblul Monumental de la Târgu Jiu este, de fapt, o minune. Împins de dor şi de dorinţa de a face ceva pentru ţară, Constantin Brâncuşi a venit de la Paris şi a revoluţionat arta. „Coloana fără Sfârșit“ este cunoscută în întreaga lume – Mircea Eliade numind-o „axis mundi“. Mai mult, ea este meridianul Greenwich al artei moderne. Ignoranța, nepăsarea și incultura au lăsat să se pună praful pe cea mai de preț moștenire a artistului român. Cocoșul va cânta a treia oară și România trebuie să înțeleagă că are o datorie față de Brâncuși, cel mai de seamă ambasador al ei.
Plecat la Paris încă dinaintea Marelui Război, Constantin Brâncuși a luat în săcăteul lui dorul – de țară, de tradiție, de folclor. În operele lui, semnele românești prindeau contur modern sub grija palmelor sale. Cu toate că din atelierul de la Paris au plecat în toată lumea opere de-ale sale, România era săracă.
Brâncuși însă tot cu gândul acasă: din 1930, el plănuia să ridice o Coloană fără sfârșit în București, așa cum o meșterise el din lemn, la Paris. Iată că în 1937, artistul primește o invitație chiar la el, în Oltenia, la Târgu Jiu, nu departe de locul natal, Hobița. Liga Naţională a Femeilor Gorjene, a cărei președintă era Arethia Tătărescu, i-a scris, prin artista Milița Petrașcu, dorința de a sculpta în piatră și metal sacrificiul românilor căzuți pe câmpul Primului Război Mondial. Brâncuși, cu inima deschisă, a răspuns: „Dragă Madame Patrașcu, Am primit scrisoarea Dtră cu multă plăcere și m-a bucurat foarte mult. Vă rog să mă iertaţi că vă răspund atât de târziu. Fiindcă în loc de răspuns vreau să vă fac o surpriză cu venirea mea însăși. Mi-era așa dor să revăd câmpiile noastre albe cu zăpadă pe care nu le-am văzut din copilărie. Și în același timp vroiam să văd dacă s-ar putea să fac o expoziţie la București. Însă, în ultimul moment m-am îmbolnăvit și o sumă de încurcături m-au împiedicat în urmă să viu. Acum sunt hotărât să viu în luna lui mai și nu vă pot spune cât de fericit aș fi să pot face ceva la noi în Ţară. Vă mulţumesc și de asemenea doamnei Tătărascu pentru privilegiul ce vrea să-mi dea. În prezent, toate lucrurile începute de atâta vreme sunt spre sfârșit și eu sunt ca un ucenic în ajunul de a deveni calfă. Așa că propunerea nu putea să cadă mai bine. În așteptarea de a vă vedea, vă trimit mult drag, de asemenea lui Pătrașcu și Cocoanei Mari. Brâncuși/ Vă trimit catalogul din urma expoziţiei de la New York. B“.
De la suflet la Infinit
Din relatările Arethiei Tătărescu, Brâncuși vine în România în iunie 1937, cu intenţia de a realiza o singură lucrare. Astfel, într-o ședinţă a Comitetului Ligii în satul Poiana, el a prezentat o fotografie și a spus: „Am hotărât la Paris ca monumentul să fie o coloană fără sfârșit. Iat-o!“. Aceeași memorialistă menţionează că tot în iunie-iulie 1937 Brâncuși a hotărât și realizarea unui Portal de piatră și a unei străzi drepte: „Proiectul definitiv al Coloanei nesfârșite nu este gata... când el se hotărî să execute un monument – un Portal de piatră. Tot atunci el decide ca acest portal să fie legat de coloană printr-o stradă ideal dreaptă care să poarte numele de «Calea Sufletelor Eroilor»“.
După ce Arethia Tătărescu a obținut locul de la Primărie, Brâncuși și-a suflecat mânecile și s-a apucat de treabă: dacă lumea a fost creată în șase zile, Infinitul a fost creat în patru luni. Din august și până în noiembrie 1937, romburile care au format scara la cer au fost gata, iar alămirea lor s-a făcut vara următoare, pentru a oferi strălucirea pe care și-o dorea artistul. La rând a urmat „Poarta Sărutului“, care a fost asamblată din blocuri de travertin de Banpotoc în octombrie 1937. „Masa Tăcerii“ și „târcoalele“, cum numea Brâncuși cele două alei, au fost date gata până la finalul anului, doar unele finisări fiind realizate în 1938. Cu mic, cu mare, toată suflarea din Târgu Jiu s-a adunat pe 27 octombrie 1938 la inaugurarea și sfințirea ansamblului. Doar însăși inima lui, Brâncuși, lipsea, fiind deja la Paris.
Românii și arta, „fluierând a veșnică pagubă“
Ansamblul de la Târgu Jiu a fost creat parcă și ca o premoniție – dacă alte lucrări au mai multe variante, României i-a lăsat singura scară la cer. În 1951, când comuniștii deja preluaseră puterea în România, Brâncuși simțea că sfârșitul vieții sale se apropie. Așa că și-a exprimat dorința de a oferi statului român o parte din lucrările sale. Era 7 martie și testamentul i-a fost refuzat de Academia Română, în frunte cu Mihail Sadoveanu. Cel mai tranșant a fost George Călinescu: „Brâncuşi nu poate fi considerat un creator în sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esenţiale şi caracteristice acestei arte“.
Șase ani mai târziu, Costache Boiangiul, cum i se zicea în tinerețe, murea la Paris, iar operele sale aveau să rămână pe veci în lumina atelierului său. Acum, la peste jumătate de secol distanță, gândim cu inima strânsă, precum a făcut-o Marin Sorescu în „Insomnii“: „Noi vom rămâne pe vecie neconsolaţi, pentru că Brâncuși ne-a părăsit de două ori: o dată când a luat-o spre Apus, să-și caute norocul, pe care, de fapt, îl purta în desagă – și a doua oară, acum, nu prea demult, când a fost chemat să execute niște lucrări în Cer. Poate e chiar deasupra noastră – instalat în atelierul lui și trebăluind de zor. Căci trebuie să existe în continuare pentru noi un Brâncuși al săracilor, care face pietre de râu și le dă drumul mai ales pe râurile de munte, și din ele, abia dacă mai netezite puţin cu podul palmei, scoate domnișoare și muze adormite și cocoși măeștri fluierând a veșnică pagubă“.
Dosarul Ansamblului de la Târgu Jiu încă stă pe masa UNESCO. Acasă, ceasul al XII-lea a sunat de mult, iar moștenirea lui Brâncuși pare o povară prea grea pentru români. La Târgu Jiu, parcul care găzduiește „Poarta Sărutului“ și „Masa Tăcerii“ este impersonal și sec, ca o mâncare fără sare, neprimitor pentru vizitatori – parcările nu există și indicatoarele sunt decolorate – și neprietenos cu localnicii – bănci șubrede, alei crăpate și ghirlande de cabluri. Calea Eroilor poartă blazonul nepăsării și al trecerii timpului. „Poarta“ este zgâriată și murdară, iar de la bază, o verziciune vâscoasă începe să se urce pe ea. „Târcoalele“ și „Masa“ sunt una cu găurile și crăpăturile. Dacă nu ar exista polițiștii locali care să fluiere (da, cu fluierul) după oameni să nu se așeze, nimeni nu ar avea de unde să știe ce-i cu acele sculpturi – nicio atenționare, nicio explicație.
În partea opusă, drumul către „Coloana fără Sfârșit“ pare... fără sfârșit. Case postbelice, cu amprenta istoriei bine imprimată, clădiri comuniste, cu geamuri prăfuite, locuințe moderne, ridicate fără aprobarea arhitecturii locale – iar peisajul este completat de o cale ferată. Neclintită, în tăcere, așezată pe o mică movilă, „Coloana fără Sfârșit“ rămâne esența artei lui Brâncuși, un „axis mundi“, o coloană vertebrală a României în vremuri când prea greu este să se găsească una.
Se încarcă comentariile...
