CENTENAR Liviu Ciulei, artistul hărțuit de comuniști, dar care a adus României primul trofeu de la Cannes. Cum a fost constrâns să îi ofere un rol fiicei lui Gheorghiu-Dej
0Pe 7 iulie s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Liviu Ciulei, unul dintre cele mai complexe personalități ale lumii artistice românești. În timpul comunismului a avut de suferit din cauza „originii nesănătoase“ și a fost constrâns să-i ofere un rol fetei lui Gheorghiu-Dej. Totuși, el a dus numele României pe podiumul cinematografiei, câștigând trofeul la Cannes pentru „Pădurea spânzuraților“, și nu a renunțat la cetățenia română nici măcar când ocupa o catedră de profesor la celebra universitate Columbia din New York.
Liviu Ciulei și-a început activitatea cinematografică printr-o partitură negativă: Dumitru Scăpău, fiul de chiabur, în filmul „În sat la noi“ (1951), regizat de Victor Iliu și Jean Georgescu. Au urmat alte roluri de bandiți, în „Nepoții gornistului“ (1953) și „Alarmă în munți“ (1955), regizate de Dinu Negreanu, după care și-a făcut ucenicia, în calitate de regizor secund, la filmul lui Victor Iliu, „La Moara cu noroc“ (1957), înainte de a i se da posibilitatea de a debuta ca regizor, pe un scenariu de Petre Luscalov.
Fata tatei trebuie să fie actriță
Comandat în iulie 1955 şi recepţionat un an mai târziu, scenariul literar „Porţile iadului“ a ajuns pe mâna lui Liviu Ciulei şi datorită lui George Macovescu, cel care era la vremea respectivă director general al Direcţiei Generale a Cinematografiei. Jurist de profesie şi fost ilegalist, Macovescu fusese funcţionar în cadrul Legaţiei României de la Londra şi redactor-şef la „Gazeta Literară“ înainte de a activa în cinematografie, iar ulterior, revenit în diplomaţie, a fost ambasador extraordinar şi plenipotenţiar în Statele Unite ale Americii şi chiar ministru al Afacerilor Externe. Acesta a încurajat profesionalizarea cinematografiei, însă tot în timpul mandatului său a început și fulminanta ascensiune a Licăi Gheorghiu în cea de-a șaptea artă.
Scenariul lui Petre Luscalov trebuia să omagieze viaţa petroliştilor, la împlinirea unui secol de când fusese dată în folosinţă „Fabrica de gaz“ a lui Marin Mehedințeanu, prima rafinărie din România şi din lume. Fiind vorba despre o „comandă socială“, era în mod cert un scenariu mult mai potrivit pentru „tovarăşa Lica“ decât ar fi fost, spre exemplu, „Două lozuri“ sau „Citadela sfărâmată“, dacă e să luăm în considerare alte filme realizate în aceeaşi perioadă. Bineînţeles, fiica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej nu acţiona în mod direct, ci prin intermediul Constanţei Elena Beşcu, care activa la Secţia de Ştiinţă şi Cultură din cadrul Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, aceasta fiind cea care-i contacta pe realizatori pentru a le transmite dorinţele „tovarăşei Lica“. Iar adevărul e că Liviu Ciulei nu avea niciun argument ca să refuze o asemenea cerere.
Epopeea unui debut
Filmările au avut loc în perioada iunie-octombrie 1957, la Berca, Mislea, Telega, Moroieni, Bucureşti (exterioare) şi Buftea (interioare), iar însemnările Ecaterinei Oproiu, fost redactor-şef al revistei „Cinema“, publicate în volumul „Jurnal 1“, ne ajută să întregim tabloul. „Eram cu Liviu în cele mai amicale relaţii. D-asta, când mi-a telefonat şi m-a invitat «să mâncăm duminică seara, la Athénée Palace», m-am mirat. De unde atâta ceremonie? De ce, tocmai la Athénée? Bineînţeles, m-am dus. Bineînţeles, Liviu mă aştepta în hol, lângă măsuţa rotundă care, şi-atunci, suporta o jerbă cât o turlă de biserică. Ne-am dus în sala mare. Masa rezervată. Chelnerii ne-au tras scaunele şi, când am rămas numai noi doi şi tacâmurile de argint, ne-am uitat unul la altul şi mai-mai să ne pufnească râsul. «Ei?» Nu m-a lămurit de ce nu ne-am dus la vreun lacto-bar, dar ăsta-i stilul lui Liviu, care, vorba lui Leni, fotografa, domnul e domn şi-n şanţ. (...) Ei, ce se întâmplă? Ploaia ai adus-o. Acum ce mai vrei să aduci? Liviu n-a gustat tonul săltăreţ. Era preocupat, ba chiar îngrijorat. A sărit peste introducere. «O cunoşti pe B.?» Cum să n-o cunosc? Adică o cunosc, după nume. Toată lumea ştie că B. este tatăl şi mama noastră, pe linie de partid. Vreau să zic pe linia artelor de partid. Ea îl călăuzeşte pe Corneliu Baba cum să ţină penelul. (…) Era prea încordat şi, la ora aia, pentru el, «tova» B. nu era muza picturii. Era locotenentul Licăi Gheorghiu, fata ştiţi voi cui... Şi nu numai locotenent. Era şi confidenta. Principala confidentă! Prin ea îşi transmitea dorinţele. Acum – zice Liviu – «doreşte să joace în film». A aflat că mi s-a dat scenariul de la «Erupţia». Ei – zice Liviu – ce părere ai? La început, m-am trezit că vorbeam singură. Vorbeam, desigur, fără să folosesc nici nume, nici prenume, căci în sala cea mare de la Athénée, 50% dintre urechi erau urechi ciulite. Deci, amestecam vorbele, sugeram, le întovărăşeam de limbajul surdomuţilor. Pe scurt, mă exprimam esopic. Esopic, esopic, dar până la urmă foarte clar: Filmul, Liviule, o să declanşeze o catastrofă. Când o să-l vadă Părintele Purităţii Morale o să se înfurie, o să se indigneze, o să sară-n sus: Cum, fiica mea? Fiica, cu F. mare, târâtă în căruţa cu paiaţe?» După prima explozie – prorocesc eu – o să urmeze a doua explozie. Cine a pus-o acolo? De ce a pus-o? A vrut s-o compromită? Ce-o să spună poporul?... Cam asta cred c-o să se întâmple. «Pe ce te bazezi?», mă întreabă Liviu. Pe ce să mă bazez? Mă bazez pe ce ne spun ei, în fiecare zi. Liviu nu mi-a răspuns. Tăcea cu bărbia-n palmă şi strângea din pleoapele lui cu gene multe, mari, grele. Nu părea de acord cu mine, dar nici în dezacord nu părea. Oricum, am întors-o pe toate părţile, până am rămas singuri în marele restaurant“, dezvăluia Oproiu.
„În sfârşit, a venit şi premiera mult aşteptată. Între timp, mai discutasem cu Liviu. Îl întrebam cum se înţelege cu vedeta. Vedeta era bocnă, dar avea ochii mari şi păr lung, des. D-asta, îmi spunea Liviu, o să merg pe ochi pentru prim-planuri, iar pentru scene o s-o aşez pe-o canapea Louis XVI, fără să i se vadă picioarele. O s-o filmez plan mijlociu. O s-o arăt cum îşi piaptănă părul lung şi des. (Aranjarea coamei – se ştie – a fost principala ei acţiune în «Erupţia») Premiera a fost un mare succes. Pentru eveniment, un scriitor la modă şi-a lăsat romanul-fluviu şi a scris o cronică de film care ultraelogia protagonista. Cronica se termina cu: «Sărutăm dreapta, Domniţă!». În cronica mea din «Contemporanul», protagonistei i se dedicau, între două virgule, doar aceste cuvinte: «cât despre Lica Gheorghiu, ea are câteva prim-planuri fotogenice». Prin urmare, scandalul preconizat de mine nu a avut loc. Dimpotrivă. Marele tată a aplaudat cu mândrie o fiică atât de dotată şi, odată cu el, şi-au rupt palmele şi ceilalţi exponenţi ai clasei uvriere. Bineînţeles, m-am bucurat că Liviu nu mi-a urmat sfatul, dar – pe parcurs – am aflat că n-avea nici cea mai mică şansă să-l urmeze. «Răgazul» care-i fusese acordat ca să hotărască distribuţia fusese o figură de stil“, mai nota Ecaterina Oproiu.
Regizor, arhitect, profesor, pe traseul București - New York
Născut la 7 iulie 1923 în familia inginerului Liviu Ștefan Ciulei (Ciulley), proprietarul unei mari antreprize de construcții în perioada interbelică, Liviu Ioan Ciulei a fost destinat inițial unei cariere de arhitect, însă a părăsit repede liniştea planşetei şi siguranţa betonului pentru tumultul şi capriciile scenei de teatru.
A urmat în paralel cursurile Facultății de Arhitectură (1942-1949) și ale Conservatorului Regal de Muzică și Artă Dramatică din București (1943-1946). N-a primit însă carnetul de absolvent al Conservatorului, întrucât lipsise de la cursul de mișcare scenică, iar diploma de arhitect a obținut-o cu întârziere, abia în 1954, din cauza „originii nesănătoase“. Din același motiv, a fost respins în 1948 la examenul de obținere a atestatului sindical, care i-ar fi permis să exercite profesia de regizor, deși urmase cursurile organizate de Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică între 1945 și 1946, interdicția fiind menținută până în 1957.
Un teatru doar pentru el
„Eu cred că treaba asta cu teatrul e serioasă!“, îi spusese tatăl său după ce l-a văzut recitând „monologul din Henric IV - Pirandello“, în fața unei comisii de examinare alcătuite din monştri sacri ai teatrului românesc, precum Marioara Voiculescu, Maria Filotti, Victor Ion Popa şi Mihail Jora. Motiv pentru care s-a hotărât să-i construiască un teatru. Astfel a apărut în peisajul bucureștean Teatrul Odeon, în clădirea în care astăzi funcţionează Teatrul „C.I. Nottara“. Ciulei a debutat ca actor în 1945, în timpul studenției, la Teatrul Mic, cu rolul boxerului Richard din „Încătușarea“, după Philip Barry, în regia Mariettei Sadova, iar la „Odeon“ a jucat pentru prima oară rolul lui Puck din „Visul unei nopţi de vară“ de William Shakespeare, în 1946. În același an a debutat și ca scenograf, punând în scenă piesa lui George Marcovici, „Povestea munţilor“.
După naționalizarea din 1948, a ajuns la Teatrul Municipal din București, la invitația doamnei Lucia Sturdza-Bulandra. A urmat o perioadă cu mari spectacole, la realizarea cărora a contribuit ca actor, scenograf și, ulterior, regizor. În 1956 se consacra ca teoretician prin publicarea, în revista „Teatrul“, a unui eseu care a făcut furori în epocă, „Teatralizarea picturii de teatru“. După moartea doamnei Bulandra a fost numit director artistic al instituției, în 1963, mandat întins pe nu mai puțin de zece stagiuni și considerat o adevărată „Epocă de Aur“ a istoriei teatrului românesc. Celebrul spectacol cu „Revizorul“ de Nikolai Vasilievici Gogol, regia Lucian Pintilie, interzis la a treia reprezentaţie, în 1972, i-a provocat demiterea.
Arhitect acasă, profesor în SUA
Ca arhitect, a participat în 1961, împreună cu arhitecții Paul și Stan Bortnovschi, la studiul pentru Teatrul Național din București. Proiectul a fost remarcat de specialiști din Germania și din SUA, dar a rămas în această fază pentru că Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a refuzat, considerându-l „prea modern“. Între 1965 și 1970 a lucrat cu arhitectul Alexandru Iotzu la remodelarea Teatrului Mic, realizând una dintre cele mai bune scene din București. În 1972 s-a construit, după proiectul său, sala „Studio“ de la Teatrul „Al. Davila“ din Pitești, iar în 1973 a proiectat și a executat, avându-l ca asistent pe arhitectul și scenograful Dan Jitianu, transformarea sălii „Studio“ a Teatrului „Bulandra“ (fost Municipal), Sala „Toma Caragiu“ de astăzi, într-o sală de tip arenă.
În 1967 a fost invitat pentru prima dată să monteze pe o scenă din străinătate: „Moartea lui Danton“ de Karl Georg Büchner, la „Schiller Theater“ din Berlin. După brutala sa îndepărtare de la „Bulandra“, a început să lucreze și în Statele Unite ale Americii, la „Arena Stage“ din Washington, dar și pe scene din Franța, Italia, Marea Britanie, Australia şi Israel. A fost director al Teatrului „Vivian Beaumont“ de la Lincoln Center din New York (1979-1980) şi director artistic al Teatrului „Tyrone Guthrie“ din Minneapolis (1980-1986) şi a predat cursuri de regie şi actorie la Columbia University şi New York University.
După 1990 s-a întors în țară și a realizat la Teatrul „Bulandra“, al cărui director onorific a devenit, spectacole precum „Visul unei nopţi de vară“ de William Shakespeare, „Deşteptarea primăverii“ de Frank Wedekind, „Hamlet“ de William Shakespeare, „Șase personaje în căutarea unui autor“ de Luigi Pirandello, desăvârşind astfel o carieră regizorală de remarcabilă longevitate.
Liviu Ciulei s-a stins la München, la 25 octombrie 2011. Spre finalul vieții, marele artist avea să concluzioneze: „Mă bucur că evoluţia mea cinematografică a fost simetrică şi paralelă cu naşterea filmului românesc. Naşterea, fiindcă tot ceea ce s-a încercat la noi până la război, în materie de film, poartă pecetea unui eroic amatorism. Am jucat în «În sat la noi» şi, neînzestrată cu aparatură corespunzătoare, echipa filmului a făcut eforturi extraordinare pentru a duce până la capăt o acţiune pentru mulţi temerară. Ştiţi cum se filma pe atunci? Cinematografia românească nu avea decât două aparate de luat vederi, n-aveam grupuri electrogene, n-aveam arcuri, iar o modestă cooperativă sătească din Rădăuţi care executa pentru noi lucrări de croitorie a fost întâiul nostru «atelier». Ca decorator, am mândria de a fi bătut cuiele primelor panouri în primele noastre studiouri – «Tomis», «Floreasca» şi «Buftea»“.
Securitatea pe urmele filmului românesc. „Liviu Ciulei acţionează ca un dușman înrăit“
„Valurile Dunării“, cel de-al doilea film din cariera regizorală a lui Liviu Ciulei, a avut premiera la 24 mai 1960 şi a reuşit să câştige Premiul I la Festivalul Internaţional de Film de la Karlovy Vary, în acelaşi an. Pelicula a fost primită cu entuziasm şi în ţară, atât de spectatori, cât şi de critica de specialitate, însă pe de altă parte, i-a provocat destule insomnii regizorului. Prin intermediul informatorilor din echipa de filmare, Direcţia Generală a Securităţii Statului era la curent cu tot ce se întâmpla pe platouri, iar originea „burgheză“ a cineastului a determinat o sporire a „vigilenţei“ anchetatorilor. Pentru că a modificat scenariul iniţial, instituţia l-a suspectat de „sabotaj ideologic“ pe Liviu Ciulei.
Concret, în motivarea deschiderii acţiunii informative „Arhitectul“, la data de 31 ianuarie 1961, în urma preschimbării dosarului de verificare nr. 4.088, se arăta: „În anul 1959 a intrat în productie, la Studioul Cinematografic «Bucureşti», filmul «Valurile Dunării», inspirat din unele evenimente petrecute în timpul insurecţiei armate din august 1944. Regia filmului şi unul din rolurile principale au fost încredinţate lui Liviu Ciulei, aflat la începuturile creaţiei sale cinematografice ca regizor de film. Suspiciunile au pornit de la unele sesizări şi materiale informative care arătau că Liviu Ciulei, folosindu-se de calitatea de regizor al filmului, căuta să evidenţieze pe ecran personajul interpretat de el (cârmaciul Mihai), în defavoarea personajului principal (comunistul Toma), interpretat de actorul Lazăr Vrabie. Se mai arăta că Liviu Ciulei plasează în acţiunea filmului scene inexistente în scenariu (cum ar fi căsătoria cârmaciului) şi care aduc cheltuieli suplimentare de producţie. În acelaşi timp, secvenţele care tratau acţiunile comunistului Toma erau apreciate ca insuficiente în comparaţie cu altele, considerate ca laterale, inutile. În concluzie, în motivele de deschidere a acţiunii de verificare se menţiona că Liviu Ciulei acţionează conştient în direcţia diversiunii şi sabotajului ideologic, în problema realizării filmelor artistice româneşti“.
Echilibrul sexelor
Filmul „Valurile Dunării“ spune povestea a doi bărbaţi şi o femeie care călătoresc pe un şlep încărcat cu armament, în preajma zilei de 23 August 1944, i-a avut ca protagonişti pe Liviu Ciulei, în rolul timonierului şlepului, pe Irina Petrescu, ca debutantă, în rolul soţiei acestuia, şi pe Lazăr Vrabie, în rolul unui luptător antifascist, îmbarcat sub aparenţa unui deţinut de drept comun, a cărui misiune este aceea de a împiedica încărcătura de arme şi muniţii de pe şlep să ajungă în mâna nemţilor.
Pelicula trebuia să iasă pe piaţă cu ocazia celei de-a „XV-a aniversări a eliberării României de sub jugul fascist“. Întrucât, în urma scandalului iscat, au fost solicitate unele refaceri, efectuate în perioada septembrie-octombrie 1959, filmul n-a putut fi terminat la timp, ci câteva luni mai târziu. Însuşi Liviu Ciulei declara, într-un interviu acordat revistei „Cinema“ zece ani mai târziu, în august 1969, că ar face filmul cu totul altfel. „M-a interesat subiectul propus de Titus Popovici şi Francisc Munteanu, pentru că el concentra experienţa istorică a poporului român în soarta a doi oameni, iar războiul era fundalul. La propunerea subiectului, eu am avut o singură obiecţie: scenariul se consuma numai între bărbaţi. Şi dacă nu-mi pare rău că am insistat să fie introdus un personaj feminin, e pentru că în acest mod s-a născut cea mai importantă actriţă de film din ţara noastră. Azi, poate, cu riscul de a nu se mai naşte încă o actriţă, aş face filmul numai cu bărbaţi, încercând să susţin această temă într-o modalitate mai severă. Prezenţa rolului feminin rotunjea contururile povestirii, dar îi îndulcea totuşi sau îi diminua calităţile abrazive. Cred că a fost o oarecare concesie făcută succesului de public“, afirma regizorul.
STENOGRAME
Primit: Lt. Maj. Teodorof Lazăr
Sursa: „Nemeş“
Data: 1 septembrie 1959, ora 10.00
Casa: „Vidu“
NOTĂ
Nereuşita ieşirii la timp şi în bune condiţiuni a filmului „Valurile Dunării“ trebuieşte căutată la regizor şi anume la Liviu Ciulei, care a prezentat filmul conducerii C.C. cu grave greşeli care provoacă în mintea spectatorului derută. După ce 75% din film dovedeşte pricepere şi gust artistic, deodată în finalul filmului totul se năruie şi filmul este pus sub semnul întrebării şi rezultatul nu mai iese la 23 August după cum se propusese şi în plus se vor mai cheltui alţi bani şi energie pentru refacerea a ceea este greşit şi necorespunzător.
Consider că această atitudine rece a regizorului faţă de elementul-cheie şi central al filmului face parte din poziţia lui faţă de politica regimului de azi, politică pe care el n-o îndrăgeşte ca rezultat al unei vieţi îmbelşugate pe care a dus-o în copilăria şi tinereţea lui. Nu poate uita niciodată serile de la Marsilia, zilele cu ceaţă de la Londra, zilele însorite ale Romei, etc. Nu poate uita că blocul Teatrului Armatei de pe Magheru odată era al lui şi tocmai evenimentul de pe 23 August i-a adus sărăcia.
Am avut mare îndoială încă din timpul turnării filmului că va reuşi să prezinte pe ecran evenimentul în toată splendoarea lui şi iată că azi s-a adeverit – poate am fost printre foarte, foarte puţinii oameni care au crezut cel mai puţin că va realiza aceste momente la înălţimea cuvenită şi în felul acesta să dea de 23 August un film care să preamărească evenimentul.
Un film de aventuri poate fi calificat „Valurile Dunării“ dacă am scoate cele câteva replici în care descoperim pe comunistul Toma – eroul filmului – un film de aventuri cu situaţii şi senzaţii tari pentru spectatorul de rând. „Vrem succes la spectatori“, iată deviza lui Liviu Ciulei şi Francisc Munteanu, plus Titus Popovici. (…)
Dar Liviu Ciulei nu a dorit o cădere, ci un succes, un succes care să-i aducă încă un laur, un laur al victoriei, un premiu de stat pe care l-au gândit încă de la primele filmări. Îşi propusese cu acest film să rupă gura la toţi. Îşi propusese să lucreze apoi un film liric cu Eminescu, iar apoi „Toate pânzele sus“ este filmul pe care îl gândeşte de ani de zile.
„Nemeş“
(C.N.S.A.S. Fond „I“, dosar nr. 256686, vol. 1, f. 235-237)
HOTĂRÂRE
de deschidere a dosarului de verificare cu privire la Liviu Ciulei
(...) La începutul anului 1959, la Studioul Cinematografic „Bucureşti“ a intrat în producţie filmul „Valurile Dunării“ care are ca subiect lupta Partidului Comunist Român şi rolul său conducător în actul istoric al insurecţiei armate de la 23 August. Acest film a fost încredinţat regizorului Liviu Ciulei, care interpretează şi rolul secundar al filmului (cârmaciul). Prin decupajul filmului şi prin metodele de filmare el a făcut din personajul secundar personajul principal al filmului, transformând filmul într-un fel de melodramă mic-burgheză. Toate scenele în care el, ca actor, nu are rol (scene importante, de pildă momente din insurecţie) au fost date peste cap. Absolut toate scenele din film au fost „trase“ pe rolul său, astfel încât personajul comunistului (interpretat de Lazăr Vrabie) să rămână tot timpul în umbră. Exemple: scena căsătoriei cârmaciului (Liviu Ciulei), care în scenariu nu exista, fiind introdusă de regizorul Liviu Ciulei, a fost filmată timp de două săptămâni cu foarte mari cheltuieli, dărâmări de case, explozii, ca până la urmă această scenă să cadă din film. Încercând să explice scena, Liviu Ciulei a afirmat că a vrut să facă o „victorie a omului asupra războiului, ceva în genul Hristos umblând pe ape“. (…) Toate scenele în care eroul comunist ia acţiunea în mână sunt turnate în aşa fel încât comunistul nu se vede, unghiul de filmare fiind astfel ales încât în majoritatea se vede interlocutorul comunistului, care de regulă este cârmaciul (Liviu Ciulei). Într-o discuţie purtată cu agentul „Marin Duma“, Liviu Ciulei, referindu-se la filmul „Valurile Dunării“ a afirmat: „filmul acesta poate merge foarte bine în Occident, cu o singură modificare: atunci când comunistul care conduce acţiunea îi trasează lui Toma sarcina de partid, în locul dialogului respectiv Toma să răspundă: «Yes, Sir»“. Într-o discuţie cu actorul Lazăr Vrabie, Liviu Ciulei a „modificat“ fraza, spunând că ar trebui spus: „Da, domnule colonel“, astfel încât să se înţeleagă că actul de la 23 August a fost făcut oricum din iniţiativa englezilor, ori din iniţiativa armatei burgheze. Liviu Ciulei, pozând într-un om „needificat“ cu punctele de vedere politice de care trebuie să se ţină seama în realizarea unui film, acţionează conştient ca un duşman înrăit, aducând statului pierderi de multe sute de mii de lei. (...)
(C.N.S.A.S. Fond „I“, dosar nr. 256686, vol. 1, f. 4-6)
Se încarcă comentariile...
