Auschwitz, după 70 de ani: oraşul deasupra căruia se adună norii

Grupurile de turişti se duc spre barăcile în care au locuit prizonierii naziştilor. Foto: Medeea Stan/ Adevărul

Într-o zi de vară, cerul gri din oraşul polonez Auschwitz îi urmăreşte pe turiştii care merg dincolo de poarta „muncii eliberatoare“. Lagărele de concentrare naziste sunt astăzi muzee, unde se păstrează numele şi fotografiile celor închişi şi omorâţi aici, în perioada 1940-1945.

Chiar la intrarea în oraşul Auschwitz se înalţă panouri publicitare cu promoţiile pe care diverse hipermarketuri le anunţă prin culori aprinse şi semne de exclamare. Aici îşi duc zilele în jur de 40 de mii de oameni. Locul pare să poarte pe umeri un trecut istoric sumbru şi o apăsare, în primul rând, a numelui asociat instantaneu cu Holocaustul. 

Pe 29 iunie 2015, într-o după-amiază de luni, viaţa localnicilor nu se mai limitează la lupta perpetuă cu trupele SS — acronim de la „Schutzstaffel“, iniţial, garda de corp a lui Adolf Hitler —, ci se desfăşoară în condiţii obişnuite. Unii se opresc în staţia de microbuz, câţiva îşi fac cumpărăturile, iar alţii merg pe stradă fără să se grăbească. Imaginile se derulează firesc, dincolo de geamul autobuzului care  plecase cu o oră în urmă din Cracovia. Nu lipsesc nici parcurile sau blocurile de locuinţe din mica urbe remodelată de nazişti în 1940. 

Lagărele de concentrare închise acum mai bine de şapte decenii au devenit muzee. Erau trei la număr: Auschwitz I, Auschwitz II-Birkenau, Auschwitz III-Monowitz (Buna) şi au avut ca scop initial găzduirea etnicilor polonezi, care au fost şi primii prizonieri politici. Barăcile din cărămidă erau, de fapt, foste cazărmi ale armatei poloneze. Aproximativ pentru 20 dintre ele, naziştii au mai ridicat fie un etaj, fie două, în vederea pregătirii lor pentru prizonieri. Celor din urmă le-a revenit apoi munca de a construi încă un etaj pentru clădirile rămase neterminate şi de a înălţa alte opt astfel de spaţii de cazare. 

 Gardurile din sârmă ghimpată şi barăcile.   Foto: Medeea Stan

Cu capul plecat, spre barăci

Deasupra porţii de la intrarea în lagărul Auschwitz I se unduieşte chenarul metalic care cuprinde lozinca „Arbeit macht frei“/ „Munca eliberează“. Norii se adună şi urmăresc grupurile de turişti, însoţite sau nu de ghid. Îi picură. Îşi pleacă capul şi merg spre barăci. Imagini şi hărţi ale invaziei Poloniei din 1939 de către Germania Nazistă, fotografii ale evreilor ucişi şi ale etnicilor polonezi deportaţi sau exterminaţi şi plăcuţele cu texte explicative împânzesc pereţii interiori. Vizitatorii păşesc pe urmele unor oameni privaţi de libertate şi ucişi în numele mitului superiorităţii rasiale. Se uită la aceiaşi pereţi pe care cei închişi, majoritatea evrei, îi vedeau înainte de a adormi, după ore grele de muncă. 

Prizonierii mâncau de trei ori pe zi, însă valoarea nutritivă a alimentelor, între 1500 şi 1700 de calorii, era prea mică pentru a susţine efortul fizic depus în cele peste 11 ore de lucru. Dimineaţa primeau o jumătate de litru de apă fiartă în care amestecau ori cafea obţinută din cereale ori ceai fără zahăr, iar la prânz mâncau cam un litru de supă din cartofi şi napi suedezi. Mai găseau în compoziţie ovăz şi făină de secară, dar în cantităţi foarte mici. Nici cina nu era mai consistentă. Cele 300 de grame de pâine neagră cu 25 de grame de cârnaţi sau de brânză ar fi trebuit să le ţină de foame până a doua zi la amiază. 

Doi romi din Ardeal îşi poartă pălăriile pe un culoar de unde pot fi privite camerele în care se odihneau prizonierii. Unul dintre ei se miră: „Ai văzut cum dormeau? Îi ţineau ca pe animale“. În primele săptămâni, scrie pe o plăcuţă, în camere nu era decât fân pe jos. 

După ocuparea ţării de către nazişti, în 1939, polonezii nu au mai avut drepturi civile. Indiferent de etnie, oamenii fie erau ridicaţi de pe stradă şi duşi să muncească în Germania, fie erau împuşcaţi într-un spaţiu public ori privat. Numeroase sate au fost arse, iar pe cetăţenii polonezi de etnie evreiască atât din mediul rural, cât şi din cel urban, ocupanţii nazişti i-au transportat în ghetouri, unde aveau să trăiască izolaţi de restul societăţii. De acolo erau duşi, după o vreme, în lagărele de concentrare. 

Odată ce coborau din tren, gardienii stabileau care dintre ei vor fi gazaţi. Le spuneau să formeze un rând separat de grupul iniţial, asigurându-i că îi vor duce să facă duş. Cam 2000 de persoane erau închise în camerele de 210 m2. Paznicii încuiau uşa pentru 15-20 de minute şi, în loc de apă, pe trupurile oamenilor ajungea un pesticid pe bază de cianură, numit Zyklon B. Cadavrelor li se scoteau dinţii de aur, li se luau bijuteriile şi erau duse la crematoriu. Inclusiv documentele le erau arse. Părul femeilor era vândut de SS ca materie brută pentru industria textilă din Germania. Pentru un kilogram primeau 50 de pfennigi, adică o jumătate de marcă germană. În spatele unei vitrine, dintr-o cameră destinată vizitelor, se află în jur de 1950 kg de păr.

 Recipientele în care se ţinea pesticidul Zyklon B.

 Copiii desenau oameni spânzuraţi

Un turn Babel ia naştere pe culoarele barăcilor. Grupuri din Germania, Spania, Franţa şi Japonia se opresc pentru a-şi asculta ghidul. Turiştii fotografiază cam tot ce le iese în cale, însă păstrează linişte. Abia dacă vorbesc între ei. Pereţii albi ai unei încăperi adună desenele copiilor închişi în mai multe lagăre de concentrare naziste. Michal Rovner, artist vizual, a citit jurnale ţinute de ei în perioada Holocaustului şi, pe marginile paginilor, a găsit schiţe pe care le-a copiat pentru a le expune apoi. Copiii vedeau oameni spânzuraţi şi multe arme. 

 Unul dintre desenele adunate de artistul vizual Michal Rovner.

Ecranele suspendate îl arată pe Hitler în timpul unuia dintre glorioasele lui discursuri. Răcnetul Führer-ului entuziasmează masele care îl aplaudă îndelung. Hitler îşi propusese să îi oblige pe oamenii „inferiori“ să se supună rasei conducătoare. În caz că se împotriveau, aveau să fie exterminaţi. Teoriile lui îşi aveau bazele, printre altele, în lucrările francezului Arthur de Gobineau şi ale englezului Hoston Stewart Chamberlain. Primul susţinea că arienii, popor nomad, reprezentau o rasă superioară şi fuseseră creatorii unei noi civilizaţii, după cucerirea popoarelor inferioare. Din pricina căsătoriilor dintre cele două rase s-ar fi ajuns la declinul civilizaţiei pure. Dintre Irlanda, Anglia, nordul Franţei, ţările Benelux, Scandinavia şi Germania, naţiunea din urmă era cel mai puţin amestecată rasial. Pentru Hoston Stewart Chamberlain, toate rasele erau impure, cu excepţia germanilor, poporul superior, şi a evreilor, poporul plin de cusururi. De aceea, trebuia evitată crearea oricărei legături între cele două „rase“. 

Poetul şi eseistul român de etnie evreiască Benjamin Fundoianu, pe numele adaptat odată cu mutarea în Franţa, Benjamin Fondane, a murit într-o cameră de gazare de la Auschwitz-Birkenau, în 1944. Pe o plăcuţă se regăsesc cuvintele notate de scriitor, pe când îşi aştepta sfârşitul: „Amintiţi-vă doar că am fost nevinovat/ şi, la fel ca voi, muritor în acea zi,/ am avut şi eu un chip/ însemnat de mânie, de milă şi bucurie/ pur şi simplu, un chip uman“. 

În muzeu se află o „Carte a numelor“ evreilor care au murit în toate lagărele naziste. Pare că se întinde de-a lungul camerei ca un tren al vieţii şi al amintirii. Până în 2013, au fost adunate mai bine de 4 milioane de nume şi proiectul se desfăşoară în continuare. Institutul de Istorie Contemporană din München apreciază că, în total, ar fi decedat 5, 29 milioane de evrei, însă nu exclude posibilitatea ca numărul să fi ajuns la 6 milioane. Yad Vashem, autoritatea naţională a Israelului pentru memoria Holocaustului şi a victimelor, a adunat documentele cu aceste nume din pagini cu mărturiile membrilor familiei şi din mai multe arhive. 

 4 milioane de evrei, în „Cartea numelor“.

Lagărele de concentrare naziste din oraşul Auschwitz sunt astăzi muzee care păstrează numele şi fotografiile celor închişi şi omorâţi aici, în perioada1940-1945. Victimele planului de exterminare al lui Hitler nu au fost doar evreii, ci şi etnicii romi şi polonezi. Nici prizonierii de război sovietici nu au scăpat cu viaţă: 15.000 au murit în vara lui 1941. Numărul total al oamenilor sacrificaţi, între aceste ziduri, pentru construirea unei civilizaţii „pure“, depăşeşte 1 milion. 

Deportarea în lagărele Auschwitz

Iunie 1940

140-150.000 de prizonieri polonezi (peste 70.000 ucişi)

Vara lui 1941

15.000 de sovietici (toţi ucişi)

25.000 de prizonieri de alte naţionalităţi (12.000 ucişi)

Martie 1942

1,1 milioane de evrei (aproape 1 mil. ucişi)

Februarie 1943

23.000 de romi (21.000 ucişi)

Copiii de la Auschwitz

232.000 deportaţi: 216000 evrei, 11000 romi, 3000 polonezi, 1000 de etnici slavi de alte naţionalităţi. Majoritatea copiilor evrei au murit în camera cu gaz. Armata roşie a eliberat, pe 27 ianuarie 1945, 650 de copii şi tineri, dintre care 450 aveau sub 15 ani.

 Câteva dintre hainele copiilor ucişi în camerele de gazare. 

Holocaustul în România 

Primele legi împotriva evreilor au fost adoptate în 1938, în timpul regelui Carol al II-lea. Treptat, au fost excluşi din funcţiile publice, din Societatea Artelor Frumoase şi cea a Scriitorilor, precum şi din viaţa economică a statului. Din septembrie 1940, de când mareşalul Antonescu a guvernat cu legionarii, pentru evreii români, situaţia s-a înrăutăţit: legea interzicea căsătoria între etnicii evrei şi cei români. 

Într-un interviu acordat pentru „Adevărul“, în 2013, Radu Ioanid, doctor în filosofie şi istorie, a vorbit despre modul cum a fost conturată imaginea negativă a evreilor, de-a lungul anilor, în România: „Evreul este vinovat de toate dezastrele României. Evreul colaborează cu germanii în Primul Război Mondial, evreul colaborează cu ruşii când România pierde Basarabia şi Bucovina de Nord, evreul aduce comunismul, evreul aduce capitalismul“.  

Pogromul din Bucureşti a avut loc în ianuarie 1941, când au fost arestaţi 2000 de evrei. 125 dintre ei au fost asasinaţi, iar ceilalţi au scăpat, se pare, în urma intervenţiei armatei. După şase luni, la Iaşi au murit încă 13.000 de evrei. Pe 9 octombrie 1941, au început deportările în Transnistria, regiune administrată de România din august 1941, unde şi-au pierdut viaţa în jur de 120.000 de evrei şi 12.000 de romi. După un an, Ion Antonescu a oprit deportările, ceea ce a dus la salvarea a 292. 000 de persoane. În raportul despre România, instituţia Yad Vashem, Memorialul Victimelor Holocaustului din Israel, scrie că între 280.000 şi 380.000 de evrei români şi ucraineni au pierit pe teritoriile aflate sub administraţie românească. Aproximativ 9.000 de evrei au supravieţuit în perioada 1939-1942, pentru că au reuşit să emigreze în Palestina.

INTERVIU Nava Semel, scriitoare: „Aveam senzaţia că, dacă îmi întreb părinţii despre Holocaust, le fac rău“

Nava Semel (60 de ani) a lansat anul acesta, în România, volumul de ficţiune „Râs de şobolan“, inspirat din povestea familiei. Mama ei, Mimi Artzi, nu a vorbit despre experienţele din lagărul de concentrare de la Auschwitz, unde a fost deportată de guvernul Antonescu, iar scriitoarea nu a îndrăznit să deschidă subiectul decât după vârsta de 20 de ani. Nava Semel, premiată în SUA, Germania şi Israel, a venit în România pentru premiera documentarului „Aliyah DaDa“, la care producătoarea şi regizoarea Oana Giurgiu a lucrat aproape cinci ani. Mama lui Semel, în vârstă de 93 de ani, apare în filmul despre evreii români plecaţi, în timpul sau imediat după cel de-al Doilea Război, spre Israel — stat devenit independent, în 1948, după împărţirea Palestinei printr-o hotărâre ONU.

 Scriitoarea Nava Semel.   Foto: timesofisrael.com

Părinţii v-au vorbit despre Holocaust?

Părinţii mei, ca mulţi alţi supravieţuitori, nu au povestit. Era un cod al liniştii: „tu nu întrebi, eu nu spun“. Oamenii nu vorbeau despre ororile prin care au trecut, despre experienţele lor, pentru că voiau să crească evrei israelieni „sănătoşi“, persoane care să aparţină de statul Israel. Şi, de asemenea, simţeau că, dacă vorbesc despre orori, nici ei nu pot trece la următoarea etapă, cea de a se vindeca. În Israel, între 1945 şi 1951, au venit cam 500.000 de persoane. Aveau traume multiple, iar terapia nu exista. S-au vindecat singuri, ceea ce e incredibil. Faptul că au rămas tăcuţi şi că nu îşi aminteau zilnic prin ce au trecut i-a ajutat. Nu ştiam nimic despre experienţa părinţilor mei, dar efectele erau acolo.  

La şcoală, participam la evenimente, dar, când ajungeam acasă, nu-i ziceam mamei: „ai fost acolo, povesteşte-mi“. Era un paradox. 

Care erau efectele?

Aveau coşmaruri, vorbeau, uneori, în limbi necunoscute pentru mine. Pomeneau despre Auschwitz, Transnistria, nume străine, de neînţeles. Chiar dacă nu ştiam exact despre ce era vorba, când eram mică, mi-am dat seama că toate astea aveau legătură cu un eveniment negativ, cu ceva îngrozitor, ce li se întâmplase părinţilor noştri. Într-un fel, îmi doream să-i protejez. Am simţit că trecuseră prin ceva îngrozitor şi că era responsabilitatea noastră, a copiilor, să nu pomenim, să nu le reamintim. 

Când eraţi mai mică, ştiaţi ce a fost Holocaustul?

Formal, ştiam despre el, pentru că aveam la şcoală Ziua Memorială a Holocaustului. Nu purtasem însă un dialog emoţional cu părinţii. La şcoală, participam la evenimente, dar, când ajungeam acasă, nu-i ziceam mamei: „ai fost acolo, povesteşte-mi“. Era un paradox. 

Era ceva obişnuit să comemoraţi fără să întrebaţi mai mult?

Da. Vă daţi seama? Era un subiect tabu, în anii ‘60, când eram elevă. Dar ştiam că a existat Holocaustul, ştiam şi că părinţii mei trecuseră prin asta.

Vă era teamă să puneţi întrebări?

Sigur, pentru că, din moment ce în copilărie am primit mesajul că este un teritoriu periculos, aveam senzaţia că, dacă întreb, le fac rău. Am întrebat-o pe mama, pentru prima dată, după ce am împlinit 20 de ani.  

În ce perioadă s-a întâmplat?

Dialogul dintre părinţii supravieţuitori şi copii a avut loc, din punct de vedere emoţional, abia în anii ‘80, când eram adulţi. În cazul meu, am vorbit cu mama despre asta după ce am avut primul copil. Cred că s-a întâmplat pentru că supravieţuitorii au văzut cea de-a treia generaţie, şi au putut vorbi. Erau conştienţi că realizaseră ceva în viaţă. Aveau o familie, ceea ce era cel mai important pentru supravieţuitori, iar familia avea deja mai multe generaţii. Vedeau un copac, şi nu un trunchi tăiat.  

Spuneaţi că tatăl iubea România. De ce a pornit spre Israel?

A fost ţinut prizonier de către guvernul fascist, în timpul războiului. A stat în zona Bucureştiului în închisoare, din cauză că era activist sionist. După tortură, urma să fie executat. Se pregătea să moară şi aştepta să vină un camion să-l ducă la execuţie, într-o pădure din apropierea Capitalei. Dar maşina nu a mai ajuns. Începuseră luptele pe străzi, iar camionul a fost lovit de un glonţ şi a făcut pană de cauciuc. Între timp, fasciştii au pierdut, iar uşile închisorilor au fost deschise, pentru ca prizonierii să iasă. Avea sentimente contradictorii. A pornit spre Israel, pentru că a simţit că, prin tot ce i se făcuse, fusese dat afară din România, o ţară pe care o iubea. 

Mama a ieşit din lagăr şi a mers prin pădure. Nu avea bani, buletin, nimic. 

Părinţii au plecat împreună?

Da. Mama s-a întors de la Auschwitz în 1945. L-a cunoscut pe tata în 1946, în Bucovina. Mama se dusese la Suceava, unde locuiau părinţii ei. Când a fost deportată la Auschwitz, ea stătea în Transilvania. S-a căsătorit cu tata în noiembrie 1946, iar în singura poză de la cununie aveau genţile cu ei. Atunci au plecat spre Israel ilegal. Trebuiau să treacă graniţa cu Iugoslavia, să meargă la Zagreb, unde au mai aşteptat câteva zile un vapor ilegal, cumpărat de mişcarea sionistă de la o companie din Mississippi. Barca nu mersese niciodată pe Marea Mediterană. Au îmbarcat, dar au fost prinşi de britanici, care i-au dus într-un campus din Cipru. Au stat acolo pentru încă vreo 10 luni şi abia în 1947 au reuşit să ajungă la destinaţie. 

Mamei  i-a fost greu să îşi amintească experienţa de la Auschwitz şi să vorbească despre ea?

Când s-a hotărât să-mi povestească, nu mi-a vorbit despre lucrurile îngrozitoare, pe care nici până în ziua de azi nu le-am aflat. Mi-a vorbit despre oamenii care au ajutat-o. Chiar şi în lagărul de concentrare din Germania, unde a fost apoi deportată de la Auschwitz, a ajutat-o un neamţ. Îi aducea mâncare. Fără ajutorul lui ar fi murit de foame. Dacă ar fi fost prins de nazişti, ar fi fost executat. A hrănit-o luni întregi, iar ea nu l-a uitat. Nu a avut şansa să-i mulţumească şi s-a gândit la asta mult timp. 

Despre eliberare v-a spus?

Armata rusă i-a eliberat pe evrei în 1945. Au auzit tancurile ruşilor. Naziştii fugiseră, iar ei au rămas singuri. Ruşii, spre deosebire de americani sau britanici, nu le aduceau mâncare şi doctori evreilor pe care îi eliberau. Mama a ieşit din lagăr şi a mers prin pădure. Nu avea bani, buletin, nimic.