Andrei Şerban: „Woody Allen e Molière, Ingmar Bergman e Dostoievski“

0
0
Andrei Şerban este regizor român de teatru,  stabilit la New York
Andrei Şerban este regizor român de teatru, stabilit la New York

Regizorul Andrei Şerban a realizat un dialog imaginar între el şi Woody Allen. „Adevărul literar şi artistic“ publică în exclusivitate acest text.

Woody Allen: Filmele lui Bergman sunt unice, nu pot fi reproduse în niciun alt mediu. El a apropiat camera de chipul unei actriţe şi a lăsat-o acolo nemişcată pentru mult timp să capteze cele mai minuscule schimbări de expresie. Asta se poate face doar în film.

Andrei Şerban: Eu lucrez de o sută de ani în teatru, ascuns în spatele unei camere imaginare şi îmi şoptesc „ăsta e un gros-plan", „ăsta e un plan general", de parcă aş fi un cineast frustrat care face montaj cinematografic pe scenă. Poate că am sau nu talent pentru film, dar dacă nu fac niciunul, de unde pot să ştiu?

W. A.: Bergman a făcut şi teatru, şi film la fel de bine.

A. Ş.: Eu am văzut mai multe spectacole semnate de el şi la Dramaten la Stockholm, şi la Brooklyn Academy of Music şi, deşi erau foarte bune, nu erau la nivelul filmelor. Mă întreb de ce Bergman a fost unic în film, dar nu şi în teatru? Pentru că a lucrat extraordinar de concentrat, de direct şi intim cu actorii, în special actriţele, de parcă intra în sufletul lor, ca într-un fel de hipnoză.

În teatru e mult mai greu să reuşeşti asta - spaţiul e public, nu privat. În film, pentru mine, Bergman e un geniu, în teatru e un meseriaş foarte bun. Niciodată nu a atins calitatea spectacolelor lui Strehler sau Brook. În schimb, Brook, când face filme, e mult sub nivelul lui Bergman. Poate că nu poţi fi la fel de bun în amândouă.

W.A.: Dar piesele mele de teatru le-ai văzut?

Ingmar Bergman

Ingmar Bergman foto: Reuters

A. Ş.: Da, sunt comedii uşoare inteligente, dar bulevardiere, nu ca filmele. Când sunt deprimat, mă duc la un film de Woody Allen şi îmi revine cheful de viaţă. Dumneavoastră sunteţi Molière al timpului nostru, iar Bergman e Dostoievski.

W.A.: Bergman e un titan. Cred că filmele lui au o actualitate eternă, fiindcă au ca subiect dificultatea relaţiilor personale şi lipsa de comunicare, aspiraţiile religioase sau atitudinea faţă de moarte - teme existenţiale care vor fi aceleaşi şi peste o mie de ani. Când multe dintre filmele foarte la modă azi vor fi uitate, ale lui vor rămâne mari.

A. Ş.: Dar el vine parcă din alt timp, dintr-o lume în care mai există încă aşteptarea şi tăcerea. Era mereu provocat de relaţia sau lipsa de relaţie cu Cel de sus. Nu e deloc trendy azi ca artiştii să fie îngrijoraţi de tăcerea lui Dumnezeu.

W.A.: A fost obsesia lui Bergman. El a copilărit într-un mediu religios (tatăl lui a fost pastor luteran). De mic copil a avut nostalgia unei posibilităţi religioase. Asta l-a torturat toată viaţa. Pe de altă parte, era un adevărat showman, un entertainer desăvârşit. „A şaptea pecete" e cel mai bun film pe care l-am văzut. Dacă ar fi să recomand alte patru: „Fragii sălbatici", „Magicianul", „Strigăte şi şoapte", „Persona".

A. Ş.: Mulţi dintre regizori ar fi superîncântaţi să fi făcut în viaţa lor doar aceste cinci filme.

W. A.: Sau măcar unul singur!

A. Ş.: Se pare că Picasso spunea că un artist mediocru copiază de la alţii, dar un artist mare fură. Shakespeare e dovada cea mai elocventă.

W.A.: Da, şi eu am furat mult, dar numai de la cei mai mari: de la Bergman, Groucho, Chaplin, Keaton, Martha Graham, Fellini. Sunt un hoţ mare şi fără ruşine.

A. Ş.: Şi eu unul mic, dar tot neruşinat. Dacă nu am o conştiinţă vinovată e pentru că nu copiez doar (cum se practică pe scară largă - din teatrul german, de exemplu), ci încerc să transform influenţele preluate în altceva, avându-l tot pe Shakespeare drept exemplu: a luat de la toţi şi a distilat esenţa.

W. A.:
Dacă eşti Chaplin sau Keaton şi faci un film, atunci conflictul este în exterior (în urmăriri, gangsteri care împuşcă, turme de vaci în mişcare etc.). Dacă eşti Bergman şi faci un film, conflictul este înăuntrul persoanei care e torturată de faptul că nu-şi poate exprima sentimentele faţă de o altă persoană. Şi aceste conflicte interioare sunt la fel de puternice şi dramatice ca şi celelalte, deşi nu se văd. De aceea, Bergman a dezvoltat un vocabular care să exprime toate aceste stări interioare de nelinişte într-un fel care să le facă vizibile şi filmice pentru spectator.

A. Ş.: Am observat că aţi adoptat atitudinea lui, aceea că un film nu trebuie neapărat să fie o întreprindere grandioasă, cu turme de vaci în mişcare. Mă bucură mult faptul că în timpurile mediocre în care trăim mai credeţi (ca şi Bergman) în ideea de elită şi căutaţi (ca şi el) un grup restrâns, o atmosferă în care se lucrează concentrat şi aproape în secret şi această intimitate dă calitatea specială filmelor voastre. „Persona", „Strigăte şi şoapte" sunt filmate departe de lume, într-o vilă ascunsă sau pe insula Faro, unde Bergman şi-a construit o casă şi s-a retras la sfârşitul vieţii, ca şi Prospero.

W. A.:
Felul în care a fost filmat „Strigăte şi şoapte" e hipnotic prin alegerea culorilor, prin poetica mişcării aparatului de filmat, prin sunetul pendulelor. Ca spectatori suntem hipnotizaţi de film, iar când se termină, deşi mare parte a materialului pe care l-am văzut e sumbru, pesimist, din cauză că fiecare detaliu e pătruns de geniul lui Bergman, pleci entuziasmat, căci te-ai aflat în prezenţa artei desăvârşite, şi nu a unei experienţe deprimante.

A. Ş.: Dar nu tocmai asta e caracteristica marilor artişti, mă gândesc la Cehov, la Shakespeare sau la Euripide? După „Unchiul Vania", „Lear" sau „Troienele", toate piese întunecate, apăsătoare şi cu un mesaj disperat despre condiţia umană, pleci acasă fericit, încurajat, simţi că ţi-au făcut bine la suflet. Sunt curios, totuşi, de ce îl consideraţi pe Bergman dintre toţi regizorii cel mai bun?

W. A.: Sens, profunzime, stil, frumuseţe vizuală, tensiune, simţul poveştii, ritm, economie, fecunditate, inovaţie, un regizor al actorului - avea un dar fără pereche de a lucra cu actorul. Asta înţeleg atunci când spun că este cel mai bun. Poate alţi regizori îl depăşesc într-un aspect sau altul, dar nimeni nu este un artist atât de complet în filme.

A. Ş.: Nu ştiu cum e în film, dar în teatru azi pot număra pe degete regizorii care ştiu şi sunt cu adevărat interesaţi să se ocupe şi de actori, să lucreze atent cu ei, în sensul tradiţiei de la Stanislavski la Grotowski. Postmodernism, concepte, polemici, ideologie, încălzirea planetei, mişcarea de stânga, feminismul, dreptul homosexualilor, mult zgomot, orice, doar să evităm să ne ocupăm de suflet, de omul interior. O altă întrebare: după ce l-aţi admirat pe Bergman foarte multă vreme, în fine l-aţi cunoscut când a venit în America. Cum a fost întâlnirea?

Woody Allen foto: Reuters

No title

W. A.: Am luat cina la New York, în apartamentul lui dintr-un hotel. A fost extraordinar pentru mine. Eram atât de agitat încât aproape nu voiam să mă mai duc. Dar când l-am văzut nu era deloc cum te-ai putea aştepta: „formidabilul geniu întunecat". Nu, era un tip absolut normal. A compătimit cu mine despre câştigurile prea mici la box-office, despre femei şi despre relaţiile dificile cu studiourile.

Mai târziu, vorbea cu mine la telefon de pe insula lui. Îmi povestea visele lui iraţionale: de exemplu, acela în care apărea pe platou şi era paralizat de panică, pentru că nu ştia unde să pună camera de filmat. Trebuia să se trezească şi să-şi spună că e un regizor experimentat şi respectat, care ştie cu siguranţă unde să pună camera. Dar era o spaimă care nu-l părăsise, deşi crease deja 15, 20 de capodopere.

A. Ş.: E uluitor ce spuneţi. Ca regizor, poţi să deraiezi uşor în a te crede un mic semizeu care are răspuns la tot, un dictator cu puteri asupra altora. Când, de fapt, normal e să-ţi dai seama că nu ştii mai nimic, nici măcar „unde să pui camera". E un lucru extrem de important pe care-l povestiţi, acela de a-ţi asuma riscul de a te pierde.

Cel puţin în artă e obligatoriu. Doar dacă te pierzi poţi să te regăseşti şi numai atunci ai şansa să descoperi. Ghişeul de obiecte pierdute (lost and found) trebuie să fie deschis. Aici e problema, cum să fii deschis. Cum să rămâi deschis şi vulnerabil, să ai curajul să intri fără să eziţi în tunel, având încredere că undeva există o ieşire. Dar ce mă surprinde la Bergman e că el nu îşi vedea reputaţia aşa cum se vedea din afară.

W. A.:
Exact: lumea îl vedea pe el ca pe un geniu, iar el se îngrijora de încasările de la sfârşit de săptămână. Era direct şi simplu în adresare, deloc plin de proclamaţii profunde despre viaţă.

A. Ş.: Simplitatea e lucrul cel mai greu de atins. Văd cât de pompos şi plin de mine însumi pot fi când am un public şi perorez cu un apetit gargantuesc de a emite „profundităţi" în faţa actorilor.

W. A.: Sven Nykvist (directorul lui de imagine) mi-a povestit că în timp ce filmau toate scenele despre moarte în „Strigăte şi şoapte", împreună cu actriţele râdeau de se prăpădeau şi spuneau bancuri sau bârfeau despre vieţile intime ale actorilor.

A. Ş.: Vai, ce-mi place ideea asta! O s-o folosim şi noi în spectacol. Îmi aminteşte de anecdota cu Laurence Olivier când juca Othello şi era înaintea ultimei scene (când s-o omoare pe Desdemona). El glumea şi făcea bancuri în culise cu maşiniştii şi toţi mureau de râs, ca în secunda următoare să intre în scenă şi pe loc publicul să fie cutremurat de fiorul tragic. O lecţie bună de detaşare pentru actorii prea identificaţi cu rolul - cum să fii total liber şi în acelaşi timp pregătit sută la sută să te implici.

W. A.: Tot în notă anecdotică, îmi amintesc că motivul pentru care am văzut primul meu film de Bergman nu a fost unul foarte nobil. Eram adolescent în Brooklyn şi era mare agitaţie în cartier despre un film suedez în care o tânără înota total dezbrăcată, ce urma să vină la cinematograful nostru local. Rar am dormit pe stradă ca să fiu primul la coadă la un film, dar când a ajuns „Vară cu Monika" la noi în Flatbush, un băieţaş cu părul roşu şi ochelari cu rama neagră putea fi văzut secerând bătrâneii în căutare de locuri, pentru a şi-l asigura pe cel mai bun, cu viziunea neobstrucţionată.

Nu aveam nicio idee cine făcuse filmul, nu-mi păsa şi nici nu eram sensibil la vârsta aceea la calităţile operei cinematografice - ironia, tensiunea, stilul expresionist german cu imaginile poetice alb-negru şi tonurile erotice sado-masochiste. Am rămas doar cu imaginea lui Harriet Anderson dezbrăcându-se şi, deşi a fost prima mea întâlnire cu un regizor despre care am ajuns în timp să cred că e cel mai bun, habar n-aveam atunci. Revelaţia a fost când am văzut „Fragii sălbatici". Apoi şi „A şaptea pecete" şi „Magicianul". Aceste filme ne-au arătat că Bergman era un cineast magic. Nu existase nimic asemănător până la el, această combinaţie de artist intelectual şi tehnician al filmului. Tehnica lui era senzaţională.

A. Ş.: Şi totuşi, acest artist sublim se îndoieşte de forţa artei în secolul în care trăim: „Dacă e să fiu cu totul sincer, privesc arta (şi nu numai arta filmului) ca pe ceva lipsit de importanţă. Literatura, pictura, muzica, cinematografia, teatrul se nasc şi se întreţin din ele însele. Noi mutaţii şi combinaţii apar şi apoi sunt distruse.

Văzută din exterior, această mişcare posedă o vitalitate plină de nerv... aproape febrilă. Aş spune că seamănă cu o piele de şarpe plină de furnici. Şarpele e mort de mult timp, dar pielea lui se mişcă. Religia şi arta sunt ţinute în viaţă din motive sentimentale, ca un gest convenţional de curtoazie faţă de trecut". Nu cred că poate fi formulată o declaraţie mai lucidă şi mai alarmantă a stării de fapt actuale a artei decât aceasta. Vedem că tot ce ne înconjoară corespunde imaginii unei piei de şarpe pline de furnici. O imagine deloc confortabilă, care mă pune pe gânduri dacă într-adevăr mai are rost să continui să lucrez.

W. A.: Deci pentru moment eşti ocupat cu această dilemă, nu ai niciun proiect?

A. Ş.: Ba nu, sunt încă tentat de pariurile imposibile cu mine însumi. De data asta încerc să transpun pe scenă „Strigăte şi şoapte". E un risc pe care mi-l asum, încercând să aflăm dacă în teatru putem recrea experienţa de neegalat a filmului.

W. A.: La ce teatru?

A. Ş.: La Teatrul Maghiar din Cluj.

W. A.: Unde!?

A. Ş.: În Transilvania.

W. A.: Transilvania!? Hmmm... De ce nu ai ales scenariul la „Ora Lupului"? S-ar fi potrivit mai bine cu locul.

A. Ş.: Mister Woody, în Transilvania sunt şi actori foarte buni, nu doar vampiri.

W. A.: Atunci, good luck!

Argument pentru dialog

Andrei Şerban montează la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj spectacolul „Strigăte şi şoapte", după scenariul regizorului suedez Ingmar Bergman, producţie care va avea repetiţii cu public la 20, 21, 22 şi 23 ianuarie şi premiera la 24 ianuarie.

Filmul omonim al lui Bergman, care a avut premiera în 1972, a fost nominalizat la cinci premii Oscar, inclusiv la categoriile „cel mai bun regizor" şi „cel mai bun film". Pentru a explica mai bine opţiunea sa pentru reactualizarea temelor din film într-un spectacol de teatru, regizorul Andrei Şerban a scris un dialog imaginar cu Woody Allen, în care schimbă opinii despre viaţa şi opera lui Ingmar Bergman.

Multe dintre declaraţiile atribuite de Andrei Şerban lui Woody Allen au fost spuse cu adevărat de regizorul american în interviuri sau la conferinţe de presă. De ce un dialog imaginar cu Woody Allen? Andrei Şerban spune că l-a apreciat întotdeauna pe acesta şi a văzut că este un mare fan al lui Bergman. „De foarte tânăr s-a dus să-l întâlnească pe Bergman şi aproape era ca un student în faţa unui maestru şi totuşi e Woody Allen. Acest gest m-a impresionat foarte mult şi, cum şi mie îmi place Bergman aproape mai mult decât orice alt regizor de film, am considerat că prin Woody Allen eu însumi pot să-l înţeleg mai bine pe Ingmar Bergman", ne-a declarat regizorul.

Andrei Şerban l-a cunoscut o singură dată pe Woody Allen, în anii `70, când românul a ajuns la New York. „Mi-a făcut o impresie foarte puternică. Era un om extrem de simplu, fără pretenţii, nu părea deloc că este mare profet al lumii filmului. Era un om adevărat, asta m-a atins", spune Andrei Şerban.

Ingmar Bergman (1918-2007) a fost un regizor suedez de teatru şi film, autorul unor capodopere cinematografice precum „A şaptea pecete", „Fragii sălbatici", „Strigăte şi şoapte". (Dan Boicea)

Cultură


Ultimele știri
Cele mai citite