Andrei Şerban în dialog cu Horia-Roman Patapievici: „Niciunul din noi, cei prezenţi aici, nu este educat”

Cea de-a şaptesprezecea ediţie a întâlnirilor „Înapoi la argument” realizate de Horia-Roman Patapievici la Librăria Humanitas Cişmigiu l-a avut ca invitat pe Andrei Şerban la „O discuţie înainte de Crăciun”, care a pornit de la Bucureştiul „Trilogiei antice” şi a ajuns la „Omul cel bun din Seciuan”, iar la sfârşit, Gabriel Liiceanu, din spectator, a devenit invitat surpriză.

„Discuţia înainte de Crăciun” la care a fost invitat regizorul Andrei Şerban, aflat în acest moment la Bucureşti, unde pune în scenă un nou spectacol, pe scena de la Teatrul Bulandra, a început cu un discurs introductiv al lui Horia-Roman Patapievici, gazda întâlnirilor „Înapoi la argument” de la Librăria Humanitas Cişmigiu. Mai exact cu o întoarcere în timp, în Bucureştiul acelor ani tulburaţi de după Revoluţia din decembrie 1989, de la care se împlinesc în aceasta iarnă 25 de ani. O întoarcere într-o perioadă în care au avut loc schimbări majore în cultura română şi în care s-au pus bazele unor lucruri, instituţii şi trasee... Horia-Roman Patapievici a amintit, desigur, de momentul înfiinţării Editurii Humanitas şi de momentul directoratului lui Andrei Şerban la Teatrul Naţional din Bucureşti. „Există o paralelă adâncă între redescoperirea fraternităţii şi a libertăţii în Piaţa Universităţii şi descoperirea spiritului sacralităţii actului teatral în Teatrul Naţional”, a spus el. „Iar apoi Piaţa Universităţii şi Andrei Şerban au fost deopotrivă evacuaţi...”, a adăugat Horia-Roman Patapievici, în finalul unui discurs care l-a făcut pe Andrei Şerban să exclame: „După această introducere e greu să mai spun ceva!”.

„O discuţie înainte de Crăciun... M-a atins acest titlu pentru că în jurul Crăciunului există, chiar dacă o ştim sau nu, o energie care e în aer care e de obicei pozitivă, o energie care ne dă ceva bun şi ne ajută să ne reevaluăm. Dacă este o discuţie înainte de Crăciun aş vrea ca ea să fie sub influenţa acestei energii bune, pentru că e foarte greu în România să ai o discuţie care să aibă o energie bună”, a spus Andrei Şerban în deschidere, vorbind apoi despre cea mai recentă montare a sa din Coreea de Sud de unde tocmai s-a întors şi unde a pus în scenă o poveste tradiţională, dar într-un stil care a şocat întreaga Coree.

„Pentru mine elementul esenţial în teatru este surpriza. Orice fac în teatru trebuie să surprindă şi să mă surprindă pe mine”, a spus regizorul explicând de ce montările lui şochează şi sunt întotdeauna surprinzătoare.

Andrei Şeban a vorbit aseară la întâlnirea de la Librăria Humanitas despre sensul şi sensurile teatrului, aducând în discuţie diverse probleme sociale care-i afectează calitatea şi anulează adesea catharsis-ul. „Dacă teatrul nu ne ajută să ne depăşim pe noi înşine atunci nu ştiu de ce facem teatru. E ca şi cum ai trece prin foc. Să treci prin foc cere un efort mai mare ca durerea, mai tare ca frica. Trebuie ca tu, actorul, să găseşti în tine resurse mai mari decât ceea ce crezi tu că ai, să atingi un potenţial ascuns, pe care-l avem cu toţii. Despre asta e vorba, să treci prin foc...”, a mai spus el. Iar cele mai importante în acest sens au fost cuvintele despre Academiile Itinerante, cărora, de altfel, le-a fost dedicat volumul „Cartea Atelierelor. Academia Itinerantă Andrei Şerban”, publicat la Editura Nemira şi în care sunt adunate mărturii ale participanţilor la acest experiment unic în spaţiul nostru cultural.

„Ceea ce ne lipseşte tuturor este educaţia. Niciunul din noi, cei prezenţi aici, nu este educat. În sensul educaţiei adânci, creştine, al educaţiei spirituale a emoţiei”, a spus Andrei Şerban, stârnind o vagă rumoare în sală.

„Ne educăm capul, ne educăm corpul, muşchii, dar în emoţie nu suntem educaţi deloc, suntem primitivi. Iar teatrul este pentru mine un loc al educaţiei emoţiei. De-asta am vrut să creez aceste ateliere de vară, ca un fel de şcoală, un fel de academie experimentală. E vorba de ateliere de educaţie pentru a găsi unitatea între trup, intelect şi emoţie. Un actor are datoria de a le lucra aceste elemente pentru a face din trupul lui un posibil Stradivarius. În teatru totul se întâmplă acum, în clipa asta şi dacă nu eşti acum, prezent, cu tot ce ai în tine, nu exişti... Pentru că actorii, după ce tremină şcoala în care abia învaţă câte ceva, nu mai învaţă nimic, nu mai fac niciun exerciţiu, decât cum să facă să ia acest salariu blestemat pe care-l au în teatrele din România. Şi atunci au nevoie să facă pe Moş Crăciun să mai câştige un ban, să mai meargă la o televiziune... Numai că atunci când eşti atât de preocupat de ziua de mâine nu faci decât să uiţi de ce eşti aici. Asta am încercat să facem la Academiile Itinerante, să descoperim de ce suntem aici. Nimeni nu se schimbă şi nu devine un Stradivarius în zece zile, asta e clar, dar măcar ai gustul unui altceva, simţi că altceva e posibil.”

Andrei Şerban a încercat să creeze în sală ceva din energia Atelierelor, vorbind despre cele mai importante lucruri pe care a încercat să le dezvolte în actor, în aceste spaţii speciale, în care s-a lucrat în regim de cantonament.

Iar unul dintre dialogurile savuroase pe care le-au născut cuvintele lui a fost următorul: „Cine dintre noi e capabil să se pună cu adevărat în rolul altuia?”, întreabă Andrei Şerban, privind spre sală. „Cel care-şi iubeşte cu adevărat aproapele”, răspunde Horia-Roman Patapievici. „Şi care dintre noi îşi iubeşte cu adevărat aproapele”, întreabă Andrei Şerban, uitându-se din nou spre public şi întrebarea pluteşte în aer... şi toată lumea zâmbeşte stânjenită. Horia Roman Patapievici insistă: „Sunt oameni care-şi iubesc aproapele...”. „Mă bucur”, răspunde Andrei Şerban, „eu nu sunt capabil de asta”, spune regizorul cu o francheţe care stârneşte zâmbete.

Finalul discuţiei dintre cei doi a avut parte şi de un „invitat” surpriză, Gabriel Liiceanu, care, după ce a ascultat discuţia dintre cei doi a simţit nevoia să puncteze diferenţa dintre ei şi dintre energiile lor, aducându-i o critică lui Andrei Şerban care făcuse cu câteva minute mai devreme o afirmaţie şocantă: „Niciunul din noi, cei prezenţi aici, nu este educat”...