Andrei Pandele, fotograful Bucureştiului distrus de comunişti: „Aleşii care intră în Casa Poporului devin ostili democraţiei”
0
Arhitectul Andrei Pandele este cel care a surprins pe film ravagiile făcute de comunişti asupra Bucureştiului de odinioară, de când încă era „Micul Paris”. Pandele le-a văzut pe toate, de la dărâmarea spitalului Brâncovenesc până la raderea cartierelor unde avea să fie ridicată Casa Poporului, iar într-un interviu pentru „Weekend Adevărul” povesteşte despre dezastrul lăsat în urmă de Ceauşescu.
Andrei Pandele este martorul mutilării Bucureştiului, din perioada ceauşistă; şi nu orice martor, ci unul cu dovezi, pe care urmează să le publice într-un album intitulat exact aşa, „Bucureştiul mutilat”, a cărui lansare va avea loc marţi, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu.
Deşi albumul îi poartă numele, la ilustrarea lui au mai contribuit opt prieteni de-ai săi cu propriile lor fotografii. Ce nu a prins el pe film, au prins ei.
Pandele a ajuns să umble cu aparatul după el fără să fie luat la prea multe întrebări, lucrând part-time, ca ziarist sportiv. Astfel, a fotografiat dezastrele pe care Ceauşescu le-a lăsat în urma lui; în frunte cu cel mai mare, Casa Poporului, pe care o consideră un dezastru din punct de vedere arhitectural. În timpul interviului, arhitectul-fotograf a abordat mai multe subiecte: de la durerea resimţită văzând cum au căzut unele dintre cele mai frumoase clădiri pe care le avea Capitala, la cea provocată de oamenii care au fost nevoiţi să îşi abandoneze casele din cauza planurilor lui Ceaşescu, la un episod haios, în care miliţienii au ordonat să se facă curăţenie ca să îi iasă lui poza bine, şi până la mesaje scrise de copii care, după ce i-au văzut expoziţia, i-au scris mesaje de tipul: „Sunt Nelu, am 8 ani. Mi-a plăcut. Scriu eu, mama plânge”.
„Hai să zicem că familia mea iubea mai mult Bucureştiul decât îl iubeşte lumea actuală”, îmi explică, zâmbind, Pandele, instalat pe scăunelul său din librăria de pe Magheru. Îi e dificil să-mi răspundă concis la întrebări- din cauza gândirii efervescente, îmi explică. Uită să-mi spună despre el, dar nu uită nicio clipă, cu fotografiile în faţă, de clădirile de altă dată ale Bucureştiului.
„Weekend Adevărul”: Când v-aţi apucat prima oară de făcut pozele?
Andrei Pandele: După `75 m-am defulat în fotografie. Aveam o legitimaţie de ziarist profesionist de sport, din `69. E adevărat că numai part-time. Hai să zicem că familia mea iubea mai mult Bucureştiul decât îl iubeşte lumea actuală.
Biserica Olari
Cum era meseria de arhitect în perioada comunistă?
Nu mai aveai niciun drept de decizie. Decizia trebuia luată de Activistul de partid. Din cauză că Ceauşescu nu înţelegea nimic din desene şi machete, a cerut să se dărâme tot. Doar aşa îşi putea arăta el puterea.
Am urmărit cu mare atenţie ce zicea despre acelaşi lucru; când revenea la două-trei luni. Şi invariabil, de fiecare dată, zicea invers decât zisese data trecută. Sau cu totul altceva.
Vă dau exemplu, Bulevardul Unirii. Atunci se chema Victoria Socialismului- sau „Victoria Socialismului asupra întregului popor”, cum îi spuneau oamenii... E pe diagonala tramei stradale existente. În toată lumea, urbanismul se face pe un principiu simplu, proprietarul să obţină o dezvoltare cât mai bună, în măsura în care nu îi prejudiciază pe cei din jur. Autorizarea se dă pe proprietăţi, asezate pe trama veche. Iar reglementări şi aliniamente urmează noile „decoruri de operetă” trasate diagonal.
Victoria Socialismului a fost trasată absolut arbitrar întrerupând sau distrugând 19 străzi, pe directia circulatiei majore nord-sud. Cele care nu mai sunt, aveau mai mult de dublu căi de circulaţie, decât cele opt care au rămas. Şi pentru că între timp mijloacele de transport în Bucureşti s-au înmulţit, la ore de vârf, circulatia se blochează sistematic.
Oamenii nu ştiu ce au pierdut. Bunicii noştri iubeau mai mult Bucureştiul decât nepoţii noştri, pentru că nepoţii noştri nu il mai înţeleg. Ei văd doar că e mai simpatic în centrul istoric...
Eu am făcut arhitectura şi din facultate am remarcat că aparatul de fotografiat te ajută câteodată. Şi îmi plăcea foarte mult profesiunea.. In 1971 însă, marele conducător a fost în Coreea şi a murit de invidie. Coreenii aplaudau mult mai tare decât românii. Dacă nu aplaudau, dispăreau definitiv...
În fine, tovarăşul a hotărât ca în institutele de proiectare, toate deciziile să fie luate de activişti. La un moment dat, într-o fază avansată, trebuia să te duci la sector cu proiectul, să îl arăţi la activistul care se uita la proiect, cu „mare interes şi pricepere”. Ca găina în lemne. Dintr-odată, începea să îşi arate puterea, că altceva nu putea. Tipa „E greşit, trebuia să faceţi invers”. Bun. De la început, noi făceam două variante care păreau opuse. Păreau opuse. Şi a doua zi veneam cu cealaltă, moment în care eram întrebaţi „Vezi dom’ le că se poate! Aşa da.” La forul superior, te duceai la următorul activist. Care iti spunea exact acelaşi lucru. „E greşit, trebuia să faceţi invers”.
Tovarăşul avea o vorbă preferată, cu ghilimelele de rigoare. Zicea: „A, ce desene frumoase aţi făcut. Dărâmaţi întâi totul, vedem pe urmă cum facem”. El nu putea da opinii profesionale, era incompetent in domeniu. Si el isi putea doar arata puterea. Si ii era mai usor sa o faca pe terenul gol.
Era el cam incompetent în toate domeniile. Desi avea şi calităţi. Avea o memorie foarte buna. Multe persoane au fost şocate de memoria lui. Şi avea un talent de a prinde ce ii convenea. Pe parcursul „domniei” sale de 24 de ani, toate prejudecăţile lui au fost incluse în legislaţie. Însă ce poate ca se potrivea la Scorniceşti, nu se potrivea deloc la Bucureşti.
Când s-a făcut Casa Poporului, au fost rase cartiere întregi, şi nu numai. Cât am pierdut din vechiul Bucureşti?
Strada Uranus era artera cea mai importantă din cartier.
După demolări, traseele de circulaţie au devenit de-un haz irezistibil.
Pe vremea aia, normalitatea era progresiv înlocuită de aberaţie, denumita „realizările minunate ale epocii de aur”... Au fost demolaţi aproape 6 km părtraţi din centrul istoric, din care aproape 2 km pătraţi, n-au fost construiţi. Cladirile au fost distruse fără rost. Au fost demolate pentru că geniul Carpaţilor era de o incompetenţă absolută. El nu înţelegea nimic din nicio situaţie. De asta a fost promovat, pentru că era aşa de primitiv. Toţi au crezut că poate fi uşor manipulat. Dar n-a fost aşa.
Schitul Maicilor şi cale de rulare
Tatăl meu era medic. Vărul lui primar era şeful catedrei de neuropsihiatrie din facultate, prof.dr George N.Constantinescu. În septembrie 1978, i-a spus tatei foarte pe şest, că tovarăşul mai are puţin şi e de băgat în cuşcă: megalomania, delir de grandoare, paranoia.
La Casa Poporului aţi lucrat?
Era un moment în care voiai-nu voiai, trebuia să execuţi exact indicaţia preţioasă, chiar dacă era ineptă. La Casa Poporului am lucrat un an jumate. Nu puteai să te duci să te vezi cu el (Ceauşescu-n.r.) decât dacă lucrai în echipă cu Anca Petrescu (şeful de proiect al Casei Poporului- n.r.) sau dacă erai şef de colectiv, iar ei erau, de obicei, din familiile de activişti. Si reacţiile tovarăşului erau la fel:
“E gresit! Nu aşa trebuia făcut! Ce era mare trebuia să fie mic, ceea ce era în margine, trebuia să fie în mijloc, şi invers.” Cuplul Ceausescu nu înţelegea nimic, dar îşi exercitau puterea.
Pe latura vestică a Casei Poporului, la capătul nordic, este Muzeul de Artă Contemporană. Mergeţi cu o maşină acolo şi constataţi drumul. Parcă l-ar fi bombardat cineva ieri. Tovarăşul confunda aprobarea lui cu proiectarea; dadea termene imposibile de executie. Pentru directori, generali, ministri, nerespectarea termenului insemna pierderea postului. Calitatea lucrarilor nu mai conta.
Nicolae Ceauşescu voia să i se cânte în strună. Fostul rector al Institutului, Cezar Lăzărescu, care a conceput structura generală a Casei, era un tip cu morgă si papion. Vorbea cu termeni tehnici... Cuplul Ceausescu nu înţelegea nimic. Anca Petrescu le zicea : „Dumneavoastră sunteţi un geniu. Dar ce gusturi aveţi, vai, dar ce bine alegeţi! Desigur ca le facea placer. Aveau un prost-gust evident. Orice faceau arhitecţii de la „Carpaţi”, invariabil, se alegea lucrul cel mai mare. Si el cerea să fie şi mai mare.
Exemplul cel mai simplu e chiar Casa Poporului. Tema pentru Casa Republicii era fosta clădire a CC (Comitetul Central PCR-n.r.). Casa Poporului este de 13 ori mai lată, 13 ori mai înaltă si 13 ori mai lunga, de 2.000 ori mai mare. Am îndoieli că e 50% finisată. Palatul Parlamentului ocupă poate 15% din ea, din care 50% sunt circulatii. E un coridor, coridorul mare, cu latimea mai mare cu un metru jumate decât Bulevardul Dacia.
În bibliografia, care nu apare în album, figura cartea „Bucurestiul cutremurat 1977-1989”. Am preluat din ea câteva rânduri. În conversaţiile arhitecţilor Cezar Lăzărescu şi Constantin Jugurică (rectorul si directorul Proiect Bucuresti, fosti colegi - n.r.), apare repetat ideea: Ceauşescu îi prefera pe cei obedienţi, desi erau cam incompetenţi. Din nenorocire, aşa a fost, după vizita lui în Coreea de Nord. Oraşul nostru a fost atat de batjocorit!
Activiştii de partid, din administraţie, proiectanţi, arhitecţi, cei care s-au băgat în faţă, s-au băgat ca să se facă remarcaţi, să aiba avantaje. Majoritatea erau mult mai putin priceputi decat s-ar crede.
Mari „personalităţi” locale, dupa verificarea celor sustinute de ei, devin personulităţi. De exemplu, Camil Roguski era un fel de majordom al Casei lui Ceauşescu : cumpara mobile, facea pomul de Craciun. De profesie arhitect, era specializat în mobilier, decoraţie. Dar mari arhitecţi de la Institutul de Proiectare „Carpaţi” îi ziceau “arhitectul de bătut covoare”.
Ariviştii obedienţi supralicitau, iar proiectanţii competenţi făceau paşi înapoi.
În Europa, multe constituţii le interzic aleşilor să decidă soarta unor bani pe care nu sunt competenţi să îi dirijeze. La noi e invers. Drept dovadă, îşi măresc propriile stipendii nonstop.
Sunt în stare să dau în scris. Deputaţii şi senatorii care aprobă cheltuielile Casei Poporului nu ştiu ce se întâmplă cu banii ăia. N-au cum să urmărească. Casa consumă mai mult curent electric decât tot Ploieştiul. Iar aleşii care intră în ea devin ostili democraţiei.
Arhitecţii din străinătate cum văd Bucureştiul?
Toţi arhitecţii mari care au vizitat Bucureştiul au spus că megaloman mai mare ca Ceauşescu, nu cred să fi existat cineva pe lume. Nu suporta decât ceva monstrous de mare. În bibliografia albumului „Bucureştiul mutilat”, figura cartea «Bucurestiul cutremurat 1977-1989». Am preluat nişte randuri de la fostul director al Proiect Bucureşti. Fusese coleg cu fostul rector. Mai conversau în particular. Spuneau că Ceauşescu, după `70-`75, şi-a dat afară toţi consilierii competenţi pentru că nu înţelegea nimic din ce spuneau ei şi îi prefera pe cei obedienţi chiar dacă erau incompetenţi. Pentru că un super profesionist nu trece de limita obedienţei. Când dă de o prostie, se retrage.
Despre Casa Poporului, arhitecţii străini sustin că are executie de categoria 7 Rebut, cu marmură şi aurărie. O consideră un dezastru arhitectural. Lumina naturală aproape că nu e folosită în clădire. O excepţie este sala Senatului, cu un vitraliu deasupra. Dar când plouă, senatorii îşi deschid umbrelele.
Ce am mai pierdut?
Mai recent, Moara Herdan a fost demolată pentru că nişte miniştri voiau şi ei nişte apartamente pe acolo. De asemenea, hala Matache a fost demolată din cauza presiunii imobiliare. Cei din primărie n-au mai răbdat să nu primească atentii...
Uite, fosta salvare făcută de Davila (arată în album- n.r.). A fost şi ea demolată (în timpul regimului comunist- n.r) pentru că n-a avut noroc şi s-a întâlnit cu Victoria Socialismului...Acolo era cel mai bun teren de fundare din Bucureşti. Dar pofta vine mâncând.
Cutremurul care a distrus parte din oraş, a arătat ce fragil e oraşul. În capul „genial” al lui Ceauşescu, dacă cutremurul venea de două-trei ori pe secol, şi el venea o dată la o mie de ani, că aşa îi cântau Păunescu şi nu ştiu cine, atunci el avea toate drepturile.
Excavatoare la sinagoga de pe Mămulari
A fost cutremurul un pretext pentru distrugere?
Nici măcar. I-a dat o idee. Unii au încercat să-l ţină de mână, dar au venit alţii, sa se afirme.
În capitalele mari, odată la 20-30 de ani, se fac nişte propuneri de dezvoltare a oraşului. Aşa şi la noi. Povesteau doi arhitecţi de vârf, cand au mers cu ele la aprobat, Ceauşescu a zis: <<Şi ce-s astea?>>, <<Păi să ducă oraşul într-o direcţie>>. <<Dar dacă unul vrea să facă altfel?>> <<Dacă vrea să facă împotriva oraşului, nu-i dăm voie.>> <<Dar dacă vreau eu?>> <<Nici dumneavoastră.>> <<Atunci nu aprob!>>
Interesant e că la Paris, presedintele Fr.Mitterand a incercat 15 ani sa obtina câteva exceptii. Si nu i-au dat voie. Pentru că acolo prevederile se respectă, în mare măsură.
Am căutat acte care dovedesc greşelile făcute, în arhivele cu demolări, în bună parte dispărute. Am găsit câteva. Printre acestea, am găsit o casă de calitate foarte bună în care locuiau 121 de persoane. În clipa de faţă, terenul e gol. 121 sunt mai multe persoane decât încap într-un tronson de bloc de plus 11. Să dărâmi degeaba o clădire mare foarte bună nu e o dovadă de inteligenţă, mai degrabă de prostie şi incompetenţă.
Oamenii s-au mutat. Unii s-au bucurat că se mută la bloc, că nu mai taie lemne, că nu mai cară apă. Dar alţii s-au mutat dintr-o vilă cu cinci camere, într-un apartament de două camere, în care nu mai încăpea mobila.
Linia de tramvai de pe Calea Dudeşti, şerpuită inutil, căci nu mai rămăseseră casele pe care să le ocolească
Aveaţi uneori emoţii să faceţi poze. Dar ceva hazliu v-a rămas în minte de când prindeaţi pe film Bucureştiul comunist?
Terminasem lucrul după serviciu şi eram undeva la Universitate, unde sunt statuile, vis-a-vis de clădirea Universităţii. Ningea bine, era zăpadă de trei degete. Turnau asfalt peste zăpadă. Nu rezistă o săptămână, dar venea a doua zi tovarăşul. Ieşeau nişte nori de aburi..Şi m-am apucat să fac nişte poze. Aveam nişte dosare cu mine, adică eram un tovarăş cu simţ de răspundere... Şi doi miliţieni s-au apucat să facă ordine, ca să pot să fac eu poze mai bine. Asta m-a distrat.
Coadă la brânză, pe Dorobanţi
Dar o imagine pe care aţi fi vrut s-o surprindeţi şi n-aţi putut?
Îmi amintesc de multe. Mi-aduc aminte de un moment, probabil prin sfârşit de decembrie `88. Ambasada americană era pe Arghezi, cum treci pe Batiştei, a doua sau a treia casă pe stângă. Chiar pe colţ, era o alimentară. Eu plecam de la serviciu. De obicei pe la cinci e întuneric beznă, ora normală de iarnă. În faţa ambasadei americane era o chestie, să nu cumva să vină forţat o maşină, un fel de armonică de oţel, cu nişte cuie de 15-18 cm. Şi cinci-şase băieţi înarmaţi pe stânga.
La alimentară, se dădea hârtie igienică. Era o coadă destul de spectaculoasă. Şi ieşeau, fie cu sacoşele în brâu, fie cu 2 cartuşe puse pe piept, după modelul lui Pancho Villa. Aveam două aparate de fotografiat. Unul mare şi zgomotos şi unul care nu făcea aproape niciun zogomot. Îl aveam pe ăla mare şi zgomotos. Şi era şi cam întuneric. La un moment dat, a ieşit un tip, şi tare aş fi vrut să fac o poză, dar era aproape sigur că nu o să-mi iasă. Era prea întuneric. Ştiam sigur că urma să am neplăceri cu băieţii. Şi n-am făcut. Şi poftim, mi-a rămas o cicatrice a regretului (râde).
Ce fel de reacţii aţi primit când aţi arătat prima dată pozele?
Am avut o expoziţie, prin 2007-2008, la Muzeul de Artă Contemporană. Se numea „Fotografii interzise si imagini personale”. Am avut nişte impresii scrise de mai multe categorii de oameni. Unele absolut şocante.
De exemplu, niciodată n-am văzut să scrie copii. Ei, de data asta au fost cel puţin cinci sau zece.
Un text suna cam aşa: <<Sunt Nelu, am 8 ani. Ne-a plăcut. Scriu eu, mama plânge>>.Alt gen de text a fost <<Ce expoziţie incredibilă. Copilăria mea pe pereţi.>> Al treilea gen de text suna: <<Să-ţi fie ruşine. Ţi-ai denigrat ţara! Noi am vrut binele.>> Nesemnat.
La un moment dat, un neamţ a încercat să-mi facă o expoziţie în Germania şi în nişte schimburi de mailuri, mi-a zis că s-a văzut cu două persoane de la Ambasadă. Îi spuseseră că am fost fotograful lui Ceauşescu. Eu, fotograful lui Ceauşescu? Nici nu m-am văzut vreodată cu Ceauşescu.
M-am antrenat vreo 10 ani de zile să văd. Oamenii merg pe stradă şi privesc, dar nu văd decât ce-i interesează. Ce nu-i interesează, nu reţin.Eu m-am antrenat vreo 10 ani de zile să-mi atragă atenţia şi ce nu mă interesează. Pare o nebunie, dar asta m-a ajutat mult.
Am aflat în 2008, la un festival din Olanda care se chema „Dincolo de ziduri”/ ”Behind the walls”, că aş fi singurul nebun din ţările de est, care a reuşit să scoată la iveală un proiect întors împotriva sistemului comunist, desi aş minţi să zic că m-am gândit la aşa ceva, de la inceput.
Revoluţia unde v-a prins?
M-a prins în Bucureşti. Revoluţia, evenimentele...Pe 21 eram la serviciu. Am făcut nişte fotografii dupa program, la baricada de la Gradinita... Erau nişte puşti de la şcoala de miliţie de 1,60 metri, cu uniforme prea mari pentru ei. Şi ici-colo, printre ei, era câte un tip la vreun metru 90, cu nişte ochi de oţel şi cu armă cu lunetă, care era din altă poveste.
Unul dintre aceia m-a apucat de mâna stângă...aparatul era în dreapta...I-a alunecat mâna, m-au ajutat şi ceilalţi din baricadă şi m-am cărat imediat. M-am schimbat de haine, am developat filmul. Mai mulţi prieteni de-ai mei au fost, fie prinşi de o mână şi li s-a smuls aparatul, fie prinsi şi bătuţi, de le-au scos toţi dinţii din gură.
Pe 22, eram la serviciu şi aveam maşina într-un service. Maşina...un amărât de Olcit. Am coborât la poartă. Acolo erau 40-50 de proiectanţi, iar şeful personalului ţinea uşa cu mâna. M-am dus la el şi i-am zis că trebuie să iau maşina din service. L-am împins uşor, cu umărul. Eram mai înalt cu jumătate de cap. Tipul s-a lăsat împins, in mod manifest. Bineînţeles, toţi ăia au rupt-o la fugă după mine.
M-am dus la service, nu era nimeni. Service-ul era pe Dorobanţi. Când ieşeam din Radu Beller, veneau spre televiziune maşini blindate. A fost o clipă comică în care unii se băteau să intre, iar eu mă luptam să ies. Se dăduse la radio că a fugit Ceaşcă. Am fost pupat de necunoscuţi pe drum. În faţa bisericii mii de oameni se aruncau în genunchi să-i mulţumească lui Dumnezeu că i-a salvat.
După-amiază am intrat în C.C. Nu vă spun ce era înăuntru. În balcon erau numai generali, inclusiv unul cu piciorul în ghips. Era foarte vioi. Nu-l cunoşteam, apoi am aflat cine e (general Victor Atanasie Stănculescu- n.r.). Când a început să se tragă, practic am sărit aproape de la etajul 1. Aveam nevasta jos, în multime. Revoluţia aia a pornit de la o manipulare manifestă.
Pe 21 seara, după ce am făcut pozele, am mers si m-am schimbat. M-am întors fără aparat, la caderea noptii. La un moment dat, au incercat să ne impresoare. Nevastă-mea spunea : „Hai să fim şi noi eroi.” I-am zis “ştii ce? Eroii sunt nişte oameni morţi”. Am trecut printre troilebuzele care întorceau fortat, în zona unde e Pizza Hut acum, şi am scapat.
A publicat „fotografii interzise”
Numele: Andrei Pandele
Data şi locul naşterii: 27 august 1945, Bucureşti.
Starea civilă: căsătorit
Studiile şi cariera:
A absolvit Institutul de Arhitectura Ion Mincu din Bucuresti, în 1968
A lucrat în arhitectură, proiectând clădiri în Capitală
A executat în perioada 1973–2006 numeroase proiecte proprii sau în colaborare, precum: hotelul de 5 stele Nature Resort la Somova, în Delta Dunării; magazin şi locuinţă în sectorul 2 al capitalei; locuinţă solară în acelaşi sector 2; sediul RomImpas din Bd. Iuliu Maniu, Bucureşti; pavilionul Ambroise Paré din La Ferté-sous-Jouarre, Île-de-France; remodelări şi amenajări de clădiri din sec. XIX pe Calea Rahovei şi Calea Victoriei, Bucureşti; hotel sanatoriu cu 16 niveluri pe o pantă foarte abruptă (80%) la Băile Herculane.
În 2000 a fost coordonatorul de strategie pentru Planul Urbanistic General al capitalei. A predat cursuri pe tema fotografiei şi arhitecturii la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“. A participat, mai ales cu imagini ilustrând perioada comunistă, la expoziţii de fotografie din multe ţări. A contribuit cu numeroase lucrări la cartea Vom muri şi vom fi liberi (1990), de Irina Nicolau ş.a. A publicat albumele Fotografii interzise şi imagini personale (2007), Martorul-surpriză: fotografii necenzurate din comunism (2008) şi volumul ilustrat Casa Poporului: un sfârşit în marmură (2009).
Locuieşte în: Bucureşti.
Se încarcă comentariile...
