45 de ani de la moartea brutală a lui John Lennon. Cum a arătat ultima zi a „visătorului“ din The Beatles
0În memoria secolului XX există câteva date care nu se şterg niciodată. 8 decembrie 1980 este una dintre ele. O zi care a început cu rutina unui tată şi a sfârşit cu moartea unui mit. În acea seară, în faţa clădirii Dakota din New York, câteva focuri de armă au curmat viaţa lui John Lennon, lăsând în urmă tăcerea, lacrimile şi cântecele unei lumi întregi. Astfel, s-a creat paradoxul existenţial: Lennon, omul care a cântat despre pace, moare violent; omul care nu voia să fie mit devine legendă.
New Yorkul acelei ierni era obosit şi melancolic. Cartierul Manhattan se trezea sub un cer cenuşiu, cu nori grei ce se destrămau în fulgi rari, lipindu-se de asfaltul umed, lăsând pete albe pe o metropolă obosită. Oraşul încă purta ecourile tulburărilor sociale din deceniul precedent, dar în aer se simţea febra noului: punk, disco, graffiti din Bronx, hip-hopul abia încolţit şi claxoanele maşinilor galbene care tăiau străzile ca nişte riffuri metalice. În mijlocul acestui haos, în apartamentul spaţios din clădirea Dakota, John Lennon îşi începea ziua cu o linişte aproape domestică. Ironia amară e că tocmai el, fostul „working class hero“, rebel al anilor ’60, îşi găsise liniştea ca un tată obişnuit, cu un ceainic în mâini şi cu o agendă plină de întâlniri de familie şi sesiuni de studio.
„Beautiful Boy“
Dimineaţa lui a fost banală, aproape surprinzător de banală pentru cineva care fusese parte din The Beatles. Pregătise ceaiul, răsfoise corespondenţa şi se jucase cu Sean, fiul lui şi al lui Yoko. Atmosfera era impregnată de refrenul tandru din cântecul „Beautiful Boy“: „Beautiful, beautiful, beautiful... beautiful boy“. Lennon era acum un bărbat de 40 de ani care îşi redescoperise bucuria în rolul de tată şi soţ. „Nu vreau să trăiesc pentru public, vreau să trăiesc pentru mine. Vreau să-l văd crescând pe fiul meu“, spusese cu doar trei zile înainte, într-un interviu cu Jonathan Cott pentru „Rolling Stone“. O mărturisire simplă care, retrospectiv, suna ca o rugăciune.
Contextul era important: Lennon revenise de câteva luni pe scena muzicală, după o pauză de cinci ani în care îşi asumase rolul de familist. Pentru un om care cântase despre „Gimme Some Truth“ şi „Imagine“, retragerea fusese radicală. Atunci, proaspăt lansatul album „Double Fantasy“ era un restart existenţial. Trebuie să spunem că acest album, primit la lansare cu rezerve de către critica de specialitate, a câştigat în anul 1981 premiul Grammy pentru „Albumul anului“.
Puţin după ora 11:00, la uşa lor a sosit Annie Leibovitz. Era deja una dintre fotografele de forţă ale generaţiei sale, cunoscută pentru portretele intense, iar pentru acel număr de „Rolling Stone“ îi fusese încredinţată misiunea de a-l surprinde pe John. El însă a refuzat să fie fotografiat singur. Voia să fie împreună cu Yoko. „John şi Yoko erau ca două lumi care se completau. Yin şi Yang“, îşi va aminti Leibovitz. La propunerea ei, s-au aşezat pe pat. El s-a lipit de ea ca un copil care caută siguranţă, iar Yoko l-a ţinut cu blândeţe, dar ferm. În momentul în care polaroidul s-a developat, Lennon l-a privit şi a spus zâmbind: „Ai surprins exact relaţia noastră“. Era o confirmare a propriului vers: „Love is real, real is love“. Nimeni din cameră nu ştia atunci că acea fotografie avea să fie ultima lor imagine împreună, dar toţi i-au simţit vibraţia inconfundabilă. Fotografia avea să apară pe coperta „Rolling Stone“, devenind unul dintre cele mai cunoscute portrete de cuplu din istoria muzicii.
„Instant Karma’s gonna get you“
După prânz, Lennon a ieşit din Dakota. În faţa clădirii îl aştepta Mark David Chapman, un tânăr cu chip inexpresiv, venit din Hawaii, un fan transformat în obsedat. Ţinea în mână „Double Fantasy“, ultimul album al lui Lennon, apărut cu puţin timp în urmă. Lennon l-a privit, a semnat pe copertă şi a întrebat prietenos: „Is that all you want?“ (trad. – „Asta-i tot ce-ţi doreşti?“). Gestul era simplu, obişnuit, dar avea în el ceva neliniştitor, de parcă versurile lui s-ar fi întors asupra lui: „Instant karma’s gonna get you“.
Fotograful amator Paul Goresh, aflat şi el acolo, a surprins momentul: Lennon cu pixul în mână, Chapman privind fix la el. Acea imagine va rămâne ultima fotografie cu John Lennon în viaţă. Chapman avea să spună mai târziu: „El a fost amabil, chiar prietenos. Şi totuşi, ceva m-a ţinut acolo şi am apăsat pe declanşator“.
Paradoxul e greu de ignorat: Lennon cântase în 1968 „Happiness Is a Warm Gun“, un titlu cu o notă ironică, dar care, citit după 1980, capătă un ecou sinistru.
Mai târziu, John şi Yoko au ajuns la studiourile RKO pentru un interviu radio. Vocea lui, transmisă în direct, era caldă, cu inflexiuni ironice, dar şi fragile. Vorbea despre plimbările cu Sean, despre cum gătitul îi aducea linişte, despre serile simple petrecute în apartament. Ascultătorii, fără să ştie, primeau testamentul său: „I’m just sitting here watching the wheels go round and round/ I really love to watch them roll“. Pentru fanii The Beatles, aceste cuvinte aveau să fie dovada că Lennon se împăcase cu sine. Omul care strigase „Revolution!“ pe străzi acum găsea bucuria în bucătărie, printre jucăriile fiului său.
„Walking on Thin Ice“
La ora 17:00, Lennon şi Yoko s-au dus la Record Plant, studioul unde oraşul pulsa de creativitate. Acolo au lucrat la „Walking on Thin Ice“, piesa compusă de Yoko, dar impregnată de chitara lui John, tăioasă şi intensă. „John era încântat de piesă, spunea că are un aer modern, că îi aminteşte de începuturile lui experimentale. Era bucuros, plin de planuri“, va povesti asistentul său, Fred Seaman. În studio, râsetele, acordurile şi pregătirile pentru Crăciun se amestecau într-o atmosferă caldă. Lennon vorbea despre planurile pentru Sean şi despre piesele la care încă visa. Atmosfera avea căldura unei seri între prieteni, nu a unei înregistrări tensionate. Era o revenire cu greutate: mulţi critici vedeau în „Walking on Thin Ice“ direcţia pe care Lennon ar fi explorat-o în anul 1980, apropiată de soft-rock şi new wave.
Dar bucuria acelei zile se va frânge brutal. La ora 22:50, limuzina i-a adus înapoi la Dakota. Yoko a păşit înainte, iar Lennon a coborât după ea. Din întuneric a apărut Chapman, care a tras cinci focuri de armă. Patru dintre ele l-au atins. Lennon s-a prăbuşit pe aleea clădirii sale, iar pentru cei care l-au iubit, acel moment avea să rămână legat de muzica lui, de refrenele care îi însoţeau deja viaţa.
Paznicul clădirii a ţipat îngrozit. Chapman, impasibil, s-a aşezat pe trotuar şi a început să citească din „De veghe în lanul de secară“. La 23:15, la Spitalul „Roosevelt“, John Lennon a fost declarat mort.
„You may say I’m a Dreamer“
Vestea s-a răspândit cu viteza fulgerului. În câteva ore, mii de oameni se adunaseră în faţa clădirii Dakota. „You may say I’m a dreamer/ But I’m not the only one“ a devenit rugăciunea colectivă a unei lumi în doliu.
Yoko Ono a refuzat orice funeralii publice: „John şi-ar fi dorit linişte. Nu vreau sicrie, nu vreau ceremonii“. Dar tăcerea oraşului s-a spart în cântec. Mulţimea adunată a început să fredoneze „Give Peace a Chance“, iar versurile au devenit cor mondial.
Posturile de radio din New York au difuzat The Beatles şi Lennon nonstop. DJ-ii nu mai aveau nevoie de playlist, doar de liniştea dintre piese. La Londra, pe Stadionul Wembley, Freddie Mercury a urcat pe scenă în seara de 9 decembrie. Cu vocea frântă, a spus că îi este greu să cânte, dar a găsit puterea să dedice momentul lui Lennon. „Imagine“ a răsunat atunci la pian, într-o linişte solemnă. Publicul a ascultat nemişcat, într-o reverenţă comună, iar Queen avea să păstreze cântecul în repertoriul acelui turneu, ca un omagiu permanent.
Alţi muzicieni au fost marcaţi la fel: Bruce Springsteen a spus că vestea l-a lovit ca un trăsnet. David Bowie, aflat atunci la New York, a simţit că moartea lui Lennon i-a arătat cât de vulnerabil era şi el, şi a refuzat să iasă singur pe stradă timp de mai multe luni.
În ultimul său interviu, Lennon spusese: „Nu vreau să fiu mit. Vreau să fiu doar John“. Dar moartea nu i-a respectat dorinţa. Paradoxul rămâne dureros: Chapman i-a răpit simplitatea şi l-a transformat, împotriva voinţei lui, în legendă.
Ce a rămas – cântecele, fotografiile, amintirile – umple golul pe care moartea l-a lăsat în urmă. „Love is real, real is love“. Şi, peste decenii, glasul său continuă să şoptească: „You may say I’m a dreamer/ But I’m not the only one“.
Se încarcă comentariile...
