Rușine românească: Alexandru Corneschi a alergat la Boston, cazat la un hotel cu baia la comun EXCLUSIV
0Dacă cineva are dubii că, în România, promovarea imposturii e o practică des întâlnită, atunci se poate convinge de acest lucru, făcând o probă concretă.
Dacă în motorul de căutare google introduci „Stelian Ogică“, numele celui acuzat penal de înșelăciune deoarece a susținut în 2001 că a deținut un bilet câștigător la Loto 6/49, vor fi peste 696.000 de rezultate. În schimb, dacă faci căutarea cu numele lui „Alexandru Corneschi“, google îți va furniza vreo 30.000 rezultate.
Acest execițiu arată că, în România zilelor noastre, a existat o mediatizare mult mai intensă pentru un impostor, comparativ cu unul dintre cei mai valoroși maratoniști din istoria țării! Pentru că, de când există proba-regină a atletismului, au fost doar șase români capabili să parcurgă distanța de 42,195 de kilometri în sub 2 ore și 14 minute. Unul dintre ei e Alexandru Corneschi (32 de ani), născut la Botoșani.
Pe 15 aprilie, acesta a înregistrat un rezultat remarcabil la Maratonul de la Boston, terminând pe locul 20 în ierarhia finală, una dominată de africani. Corneschi (2 ore, 16 minute și 23 de secunde) a fost al treilea european care a trecut linia de sosire, după norvegianul Moen Sondre (2 ore, 11 minute și 18 secunde) și slovenul Kobe Primož (2 ore, 14 minute și 56 de secunde).
Mediatizarea acestui rezultat în România? Aproape inexistentă! Până la apariția unui articol pe site-ul „Adevărul“, practic, nu s-a scris un rând despre ce a reușit Alexandru Corneschi în cel mai prestigios maraton al lumii, cu o vechime de 126 de ani. Acum, după revenirea sa din SUA – între timp, duminică, a alergat și în semimaratonul Constantina Diță, la București – Alexandru Corneschi și-a expus povestea participării la Boston. Una extrem de dureroasă, când vedem că nu doar mediatizarea rezultatului său a fost ca și inexistentă, dar și susținerea federației. Ce-i drept, Corneschi s-a obișnuit cu această realitate a sportului pe care îl practică.
„Adevărul“: În primul rând, felicitări! Ai obținut un rezultat neașteptat, mai ales că te cam îndepărtaseși parcă de un maraton alergat într-un asemenea ritm infernal...
Alexandru Corneschi: Așa e. Anul trecut, am avut o perioadă mai dificilă. Nu neapărat din punct de vedere sportiv, ci personal. Și perioada respectivă e, în mare parte, vinovată de îndepărtarea mea de timpii buni de alergare. De aceea, acum am vrut să-mi dau un reset, din acest punct de vedere. La Boston, m-am gândit că, pur și simplu, vreau să termin cursa, ca să mă conving că, din punct de vedere competitiv, încă sunt acolo. Și iată că a ieșit o cursă perfectă.
Diferența de fus orar față de Boston e de 7 ore. Și, totuși, ai ajuns acolo cu doar două zile înainte de cursă. N-a fost cam târziu pentru acomodare?
Ba da. Am plecat târziu pentru că eu, în mod oficial, n-ar fi trebuit să fiu la Boston. S-a întâmplat să ajung acolo, prin comunitatea Adidas Runners Bucharest. A venit o înscriere la Boston, iar eu am acceptat-o, fiindcă am zis că o asemenea ocazie nu prea îți pică. Asta s-a întâmplat undeva în decembrie. Ulterior, după ce am făcut înscrierea, am intrat pe site și am depus și candidatura, pentru a fi luat în cursă în categoria de elită. Trebuie să arăți cu rezultatele tale anterioare că te califici pentru a lua startul în cursa alergătorilor de elită. Am făcut totul pe fugă. Cazarea a fost foarte scumpă pentru că am și luat-o foarte târziu. Dar norocul meu e că am fost ajutat tot de Adidas să ajung acolo. Ei mi-au plătit integral transportul și cazarea. Și am încercat să mă limitez la buget. Cazarea, de pildă, m-a costat 2.200 de dolari pentru șase nopți. La o cazare normală, cu baie la comun. Adică, nimic extravagant. Dar, fiind în preajma maratonului, prețurile la cazare au explodat. Și am încercat să merg mai pe low-cost și să încerc să mă adaptez pe cât de bine pot la fusul orar. Cred că probleme mari din punctul ăsta de vedere ar fi apărut, dacă mergeam în Asia. Așa, după fusul orar din țară, eu am luat startul la Boston pe la ora 16.00 la noi. Ceea ce a fost OK. N-am simțit schimbarea atât de rău. Mai rău o simt acum, la întoarcere (n.r. – râde).
Federația Română de Atletism cu ce te-a ajutat?
Federația? Cu absolut nimic. Nu. Cum ziceam, eu am mers la Boston prin Adidas Runners. Dacă nu era Adidas Runners, eu nu eram la Boston și cam atât. Federația își vede de treabă, eu îmi văd de treabă. Nici eu nu vreau să implic federația în progresul meu sau în drumul meu în proba de maraton sau în atletism.
De ce?
Pentru că, uneori, întâlnești niște persoane care îți pot pune o frână sau nu sunt de acord cu ceea ce vrei tu să faci. Și atunci, prefer să-mi văd de treabă singur. Sau alături de oamenii pe care știu că mă pot baza.
Și, totuși, federația nu putea contribui cu nimic la plecarea ta la Boston?
Nu cred. Pentru că nu era niciun Campionat Balcanic, European sau Mondial. A fost, pur și simplu, o participare a lui Alex Corneschi la Boston. Uite, tocmai am anunțat federația că, din cauza unei accidentări minore, nu pot merge acum la Belgrad, la Balcaniada de Maraton. Dacă aș fi mers, federația îmi putea plăti drumul până la Belgrad, cazarea, masa. Practic, totul ar fi fost asigurat de federație. În rest însă, când e să alerg la maratoane, gen Boston sau Berlin, federația nu mă ajută cu nimic.
Dar astea sunt maratoanele cele mai tari. Dacă nu te ajută federația pentru astfel de curse, unde vin cei mai buni alergători din lume, atunci care e legătura voastră?
Legătura noastră e zero. Am mai declarat treaba asta. În afara competițiilor la care merg prin federație, Balcaniadă, Europene sau Mondiale, în rest, nu există absolut nicio legătură, niciun contact între noi.
Așa e doar la noi sau peste tot în lume?
Sincer, nu știu. Dar eu cred că rolul federației e să facă legătura între sportivi și competiții. Eu asta înțeleg, când mă gândesc la o federație sportivă. Din păcate, la noi lucrurile stau altfel. Așa am văzut eu lucrurile la noi, de când am început sportul. Practic, am învățat să fiu pe cont propriu. Federația e acolo, dar n-are treabă cu mine.
Să trecem la cursa de la Boston. Despre care se spune că are unul dintre cele mai dificile trasee dintre maratoanele majore...
Ca să-ți faci o idee despre harta traseului... e ca un ocean cu valuri. Un ocean învolburat, într-o zi cu furtună (n.r. – râde). Când se dă startul, primul kilometru e coborâre pură. Eu am avut la primul kilomeru, după ceas, un ritm de 2 minute, 49 de secunde. Foarte tare am plecat. Iar asta deși am plecat frânat. Eram aproape de coada plutonului din care au făcut parte vreo 50 de alergători de elită.
Deci, ai pornit tare...
Da. Pentru că așa e traseul. Apoi, după primul kilometru, urmează niște dealuri. Ba urci, ba cobori. Dar, una peste alta, prima jumătate a traseului, primul semimaraton, e alergabil. Adică, poți să tragi de tine pe prima bucată de 21 de kilometri. După, vin urcările mai lungi, de 800 de metri, de un kilometru. Și, după 20, 30 de kilometri, să ai o urcare de un kilometru nu e chiar cel mai plăcut...Și, având în vedere că ba urci, ba cobori, n-ai cum să-ți stabilizezi musculatura, astfel încât să duci un ritm constant.
La Boston, pe partea a doua a traseului, există și celebrul deal „Heartbreak Hill“. Se spune că, de cele mai multe ori, aici te lovești de „zid“ pe fondul epuizării...
Da, da, da! Eu l-am dus destul de bine... Apare undeva pe la kilometrul 33, 34, cred. Și, pe lângă această porțiune deja celebră, când am alergat noi, în partea a doua a cursei, temperatura a crescut mult. Norocul meu a fost că m-am udat în permanență. Am tot turnat pahare cu apă peste mine ca să mai scade temperatura corpului.
Atmosfera? E comparabilă cu alte maratoane la care ai participat?
Niciodată! Eu am alergat Berlinul de trei ori. Și am susținut mereu că Berlinul mi se pare cel mai tare maraton, nealergând altele de rangul respectiv. Am mai alergat în Atena, o cursă care se organizează spre finalul fiecărui an. A fost senzațională atmosfera și la Atena. Dar, dacă ar fi să compar, aș pune Berlinul împreună cu Atena și aș înmulți atmosfera cu doi ca să iasă ce am văzut la Boston!
Se spune că, în ziua cursei, sunt două categorii de oameni la Boston. Cei care aleargă maratonul și cei care vin să încurajeze maratoniștii. E adevărat?
Da, da, da! Mie nu mi-a venit să cred, la un moment dat. Pe partea dreaptă a traseului, s-au strâns oamenii să ne facă galerie. Și țipau atât de tare și ne încurajau cu atâtea pasiune, încât s-a ridicat părul pe mine! Crede-mă! Mă simțeam ca în mijlocul unei galerii de fotbal, în momentul în care echipa favorită dă gol! Era un haos de nedescris, dar un haos plăcut, motivațional.
A ajutat și asta la timpul scos de tine?
Da, clar! Mai ales în ultima parte, la mila 24. Deci, mai aveam cam trei kilometri de parcurs și au apărut cei din grupul Adidas Runners New York, pentru că Bostonul n-are această comunitate, plus foarte mulți susținători, cetățeni ai orașului. Și mai ales cei de la Adidas Runners, care mă cunoșteau, au început să strige și să fluture steagurile.... Și parcă, brusc, am prins aripi! Până la linia de sosire, crede-mă, pur și simplu am zburat! De parcă am fost teleportat spre finish (n.r. – râde).
Boston 2024, podiumul masculin
1. Sisay Lemma (Etiopia) – 2 ore, 6 minute și 17 secunde
2. Mohamed Esa (Etiopia) – 2 ore, 6 minute și 58 de secunde
3. Evans Chebet (Kenya) – 2 ore, 7 minute și 22 de secunde
Din Top 10, opt alergători au fost africani. În rest, pe locul 7 s-a clasat americanul Clayton Jordan Albertson, iar pe 8 a venit japonezul Yuma Morii.
„România? Din păcate, suntem foarte departe de Occident, de SUA...“
Mulțumit cu rezultatul tău la Boston? Care a fost obiectivul înainte de cursă?
Singura mea așteptare era să n-am așteptări! Am plecat la cursa asta cu gândul să o termin și să fiu mulțumit de rezultat. Când am terminat prima jumătate, m-am uitat la ceas și, din ce îmi amintesc, am parcurs 21 de kilometri într-o oră și șase minute. După, la un moment dat, am simțit că am început să scad ritmul, mai ales că au venit și urcările. În acel moment, mi-am întors ceasul pe mână doar ca să nu mă mai uit la timp! Pentru că, dacă mă tot uitam la ritmul de alergare, erau șanse să cedez mental. Mi-am tot reamintit că pe mine nu mă interesează timpul astăzi! Mi-am zis în gând că am venit să alerg și să fiu mulțumit de cursă. La final însă, când am tras linie și am văzut ce am făcut, ce loc am ocupat și ce sportivi de elită au venit în fața mea, ce nume, mi-am zis: „Stai că e chiar bine“ (n.r. – râde).
Cum ți s-a părut reflectarea evenimentului în țară?
Ah, nu mă așteptam la nimic. Pentru mine, acest subiect, cu marginalizarea curselor mele nu e ceva delicat. Sincer, n-aveam nicio așteptare din partea presei. Știu că am o comunitate foarte mare de oameni alături de mine. Admiratori, fani, nici nu știu cum pot să le spun. Și le mulțumesc din suflet! Sincer, mi-au dat lacrimile când am văzut câte sute de mesaje am primit doar pe Instagram! Aplicația îmi arăta doar 20 de notificări. După cursă, m-am gândit: „Hai că le răspund repede și mă duc să fac duș“. Apoi, când m-am logat, am văzut că, de fapt, am vreo 200 și ceva de mesaje! Presa... M-am obișnuit. Lipsa interesului pentru astfel de rezultate și evenimente nu reprezintă ceva nou pentru mine. Televiziunile de la noi, oricum, nu promovează astfel de curse.
Și în presa scrisă, din ce am văzut, inițial, doar Adevărul a publicat știrea despre rezultatul tău...
Da. Și, după aceea, am văzut că au preluat și alții. Probabil, au văzut că articolul de pe Adevărul s-a viralizat și s-au găndit „Hai să ne folosim și noi de știrea ăsta“.
De ce crezi că exista acest dezinteres la noi pentru maraton, pentru atletism, în general?
Habar n-am. Dar mi se pare atât de nedrept. Mai ales că alergarea e un sport atât de ieftin să-l faci. Uneori, e arătat greșit la televizor. Am văzut reportaje cu ce îți trebuie ca să te apuci de alergare. Și spuneau acolo că îți trebuie un ceas care costă atât, că îți trebuie nu știu ce model de pantofi de alergare la prețul ăsta și așa mai departe. Nu! Ca să te apuci de alergare îți trebuie timp și dorință. Atât! În privința curselor, avem și noi atât de multe competiții frumoase. Și pe asfalt, dar și curse montane, dar nu le promovăm mediatic. Se pot face niște povești atât de frumoase despre sportul adevărat și, din păcate, nu vrea nimeni să le facă.
De la atmosfera electrizantă de la Boston ai trecut la semimaratonul Constantina Diță. Unde ai alergat pe străzile goale ale Capitalei...
Să știi că pe traseu, într-adevăr, n-au fost oameni. Dar în piața Charles de Gaulle, acolo în zona de start / finish, a mai venit lumea. Mulți oameni chiar au venit și m-au felicitat. Suntem o comunitate de alergători destul de unită în România. Doar că, așa e, suntem foarte puțini, comparativ cu țările din Occident, cu SUA. Suntem încă departe... Din păcate, în România, există carențe mari în ceea ce privește educația sportivă. Sunt mulți care nu realizează că sportul trebuie să facă parte din viața ta. Sunt mulți care n-au această plăcere a mișcării. Atenție: eu când zic de sport poate că mulți vor spune „Stai că eu nu pot să alerg ca Alex Corneschi“. Dar nu despre asta vorbim, ci despre plăcerea mișcării la nivelul tău.
Ce urmează după Boston?
Aș vrea să alerg maratonul la Valencia și Berlin. În rest, am destule proiecte pe anul acesta. Următorul eveniment va fi pe 5 mai, în cadrul „Wings For Life“. E cursa anuală în care startul se dă în același timp peste tot în lume! Și nu alergi tu spre linia de finish, vine finish-ul spre tine! Prin mașinuța virtuală care pornește cam la jumătate de oră după start și, treptat, se apropie de tine. Când te-a depășit, cursa ta s-a încheiat cu distanța pe care ai parcurs-o până în acel moment. La noi, ediția din acest an se organizează pe Arena Națională. Eu însă o să merg, cel mai probabil, la Munchen prin Adidas, care e partenerul evenimentului. Ei au făcut o bază specială la Munchen și m-au cooptat în proiect. O să încerc să ating distanța de aproximativ 70 de kilometri din momentul în care se dă startul. Asta e un proiect de suflet pentru mine, mai ales că „Wings For Life“ e un eveniment caritabil.
Sunt șanse să alergi la maratonul olimpic de la Paris?
Din păcate, varianta aceasta a cam picat. Timpii de calificare standard sunt infernali! Recordul nostru național la maraton e de 2 ore, 12 minute și 30 de secunde. Stabilit de Cătălin Andreica în 1978! Pentru Paris, baremul olimpic e undeva la 2 ore, 8 minute, 30 sau 45 de secunde! Și, din ce am înțeles, din cele 80 de locuri disponibile pentru maratonul olimpic, deja vreo 60 s-au ocupat prin atingerea baremului. Rămân 20 de locuri pentru cei cu punctaje. Și pentru punctaj, ca să intri în cei 20, ar trebui să ai două maratoane mai tari decât recordul național! De asta m-am și resemnat. Din păcate, fără o echipă în spate, fără o susținere foarte bună, fără colegi de antrenament, n-ai cum să pretinzi un rezultat bun la o cursă de un asemenea rang!
Ai speranța că, în calitate de alergător, vei prinde vremuri mai bune în țară?
Ah, nu! Eu îmi dau seama că mai am câțiva ani în sportul de performanță. Ceea ce îmi doresc eu e că poate, cândva, o să reușesc să schimb ceva pentru alții care vin din spate. M-aș bucura să pot ajuta următoarea generație.
3
minute și 13 secunde e rimul mediu cu care Alexandru Corneschi a parcurs fiecare kilometru în cadrul maratonului de la Boston
Se încarcă comentariile...
