„Momentul Adevărului“ Nadia Comăneci: „Pentru români sunt doar Nadia“

Nadia Comăneci împlineşte astăzi 50 de ani, aproape toţi consacraţi gimnasticii. Fetiţa care a schimbat istoria Jocurilor Olimpice, obţinând prima notă de 10 la Montreal în 1976, e acum femeie în toată firea, soţie şi mamă pentru Bart, respectiv Dylan Conner. A rămas legată de sport şi e în continuare cea mai cunoscută româncă de pe întreg mapamondul. Fosta mare gimnastă spune că nu se simte copleşită de celebritate î

„Adevărul": Faptul că v-aţi născut într-un oraş mic a favorizat ascensiunea dumneavoastră în sport?

Nadia Comăneci: De mică am avut foarte multă energie. Mama a încercat să găsească o variantă prin care să-mi consum energia în condiţii mai sigure. Să las în pace copacii, casele şi alte obiecte. În Oneşti se deschisese o mică sală de sport de către familia Simionescu. La şase ani şi ceva, am intrat pentru prima dată în ea şi am descoperit paralelele mai interesante decât bătătorul de covoare şi saltelele care mă ajutau să nu mă mai julesc. Acolo, sub îndrumarea antrenorului Marcel Duncan, am învăţat să fac prima rostogolire, prima roată, prima prindere la bară. Mă jucam şi învăţam totodată. Mama era fericită că scapă pentru câteva ore de mine şi putea să-şi vadă liniştită de treburile casnice.

Aţi avut senzaţia, copil fiind sau mai apoi, că există cineva acolo, sus, care vă iubeşte?

M-am rugat mereu să am puterea de a realiza ceea ce mi-am propus şi de a trece peste momentele grele. Am avut, într-adevăr, o stea a mea. Cineva acolo, sus, a făcut ca o serie de lucruri să mă ajute să devin o mare sportivă. Am avut şi obstacole, însă acestea au fost puse pentru a-mi întări caracterul, pentru a mă face să-mi doresc şi mai mult să-mi ating obiectivul. În mod cert, am fost o persoană iubită de Dumnezeu.

Bela Karolyi a apreciat faptul că nu refuzaţi niciodată să faceţi exerciţiile pe care vi le cerea. Cum explicaţi această situaţie?

Eu am considerat mereu antrenamentele ca fiind un lucru serios şi, în acelaşi timp, un motiv de joacă. Îmi doresc mereu să-mi depăşesc limitele. Atunci când eram provocată să execut noi exerciţii îmi doream să le fac cât mai bine. Iubeam gimnastica şi nu puteam să cred că eu nu pot să fac un anumit element. Colegele mele erau foarte bune şi ne întreceam. O făceam în joacă şi acest lucru ne-a ajutat să devenim tot mai bune.

Cum explicaţi căzăturile suferite la început şi reuşitele de mai apoi la bârnă?

N-am auzit de sportivi care să fi obţinut rezultate din prima, fără să muncească, fără să treacă prin momentele de tristeţe şi dezamăgire generate de pierderea unui concurs. Poate aceste lucruri ne fac, ca sportivi, să repetăm tot mai mult, să ne concentrăm la antrenamente şi să dăm totul. Nu am simţit niciodată plictiseală când repetam exerciţiile.

Care au fost cele mai frumoase momente ale copilăriei dumneavoastră?

M-am bucurat mult de anii copilăriei. Aveam prieteni în sala de gimnastică, dar şi la şcoală, în jurul casei. Cele mai frumoase amintiri ale mele din copilărie sunt legate de sport. Pentru că, aşa cum spuneam, învăţam totul în joacă şi nu simţeam doar efortul, ci şi bucuria, copilaria. Sportul mi-a oferit ceea ce alţi copii nu aveau, posibilitatea de a călători, da a vedea lumea, lucruri interesante.

După o seară de concurs la Montreal, aţi spus că nu veţi sărbători victoria fiindcă abia aşteptaţi să mergeţi la culcare...

Importanţa execuţiei de la Montreal am perceput-o mult mai târziu. Eu eram bucuroasă că am făcut un exerciţiu bun şi că am reuşit să iau mai multe medalii la Olimpiadă. Când am ajuns în România şi am observat căldura cu care oamenii ma înconjurau, atenţia care mi se acorda de toţi, am înţeles că rezultatele mele însemnau mai mult. Primeam scrisori venite din toată lumea şi la multe dintre ele răspundeam.

Ce le datoraţi antrenorilor Bela şi Marta Karolyi?

Rezultatele pe care le-am avut ca gimnastă şi poate ceva din personalitatea copilului şi adultului Nadia. Ei au ştiut ce vor de la ei şi de la noi. Au ştiut să ne facă să ne dorim să devenim mai bune, să fim primele. Un antrenor de gimnastică lucrează cu nişte copii. Îi antrenează de mici şi trebuie în scurt timp să scoată nişte sportivi care să obţină rezultate. Trebuie să fie în acelaşi timp părinţi, colegi de joacă, prieteni, confesori şi antrenori.

La Fort Worth, aţi concurat la bârnă cu mâna bandajată şi aţi obţinut nota care a adus României primul titlu mondial pe echipe la gimnastică. Ce aţi gândit atunci?

Există momente în care trebuie să încerci să dai totul. Ştiam că un rezultat bun al echipei nostre depindea de participarea mea. Eram datoare faţă de echipă. Am considerat că trebuie să încerc. Ştiam că trebuie să fac un exerciţiu bun. Să-l duc până la capăt, să am grijă să-mi dozez efortul şi să nu-mi doresc un rezultat excepţional. Dacă finalizam evoluţia, rezultatele de până atunci ale echipei ar fi asigurat titlul mondial. Şi aşa s-a întâmplat.

În 1978, la Praga, Nicolae Ceausescu a decis să retragă echipa din concurs. La Moscova, în 1980, aţi fost dezavantajată de arbitre. Cum aţi suportat acea presiune care nu ţinea de sport?

Am înţeles că la Praga cineva de la Ambasadă a spus că trebuie să plecăm şi asta am făcut. Multe dintre problemele politice nu erau cunoscute de mine şi nici de colegele mele. Bela şi Marta Karolyi încercau să ne protejeze de aceste lucruri. La Moscova eu am fost cea care am dat posibilitatea arbitrilor să mă depuncteze. Eu am greşit în prima zi. În sport, realitatea este că, indiferent de cât de neatenţi sunt arbitrii sau de răuvoitori, dacă ai o evoluţie ireproşabilă nimeni nu are ce să îţi facă. Şi nu doar în gimnastică, ci şi la tenis sau la fotbal. Totul ţine de performanţa sportivului.

După retragerea din competiţie, aţi trăit o perioadă dificilă. V-ar fi fost mai uşor dacă aţi fi rămas în SUA, în 1981?

Bela Karolyi mi-a spus în '81 că va rămâne acolo şi mi-a propus să rămân şi eu. Nu am putut. Nu eram încă pregatită să fac acest pas. Îmi iubeam mult familia. Frica soţilor Ceauşescu de a nu pleca şi eu din ţară a făcut să-mi fie refuzate foarte multe participări la invitaţii externe. Restricţiile care mi-au fost impuse m-au făcut să mă gândesc tot mai mult la plecarea mea.

"În sport, când greşeşti trebuie să te ridici şi să o iei de la capăt până reuşeşti să faci ce ţi-ai propus.''

"Când am plecat din ţară mi-a fost frică pentru familia mea. Nu voiam să sufere din pricina gestului meu.''

„Pe Dylan îl voi aduce tot mai des în ţară"

Nadia e foarte apropiată de Dylan  Foto: arhivă personală

De ce credeţi că, deşi toţi sunt de acord că sportivii sunt cei mai buni ambasadori ai României, investiţiile în sportul de la noi s-au diminuat în ultimii ani?

Cred că persoane ca mine, Ilie (n.r. - Năstase), Hagi, dar şi alţi sportivi merituoşi precum Bute trebuie să vorbească despre ţara noastră, să o promoveze. Faptul că toată lumea ştie că în sport nu sunt „scurtături" pentru obţinerea unor rezultate remarcabile face ca sportivii să fie apreciaţi şi ascultaţi peste tot în lume. România trece prin momente de redefinire. Acest drum este unul greu. Multe sectoare duc lipsa finanţării. Mulţi copii care pot face performanţă nu beneficiază de sprijinul necesar pentru a se întâmpla acest lucru.

La CM de gimnastică din acest an, de la Tokyo, România nu a cucerit nicio medalie. De ce credeţi că s-a ajuns la această situaţie?

Echipa are potenţial şi este pregătită de unii dintre cei mai buni antrenori. Octavian Bellu şi Maria Bitang ştiu foarte bine ce să facă pentru a ridica valoarea fetelor. Ar trebui sa încercăm să creştem mult mai mult baza de selecţie. România are talente, dar acestea trebuie descoperite.

Mai este posibil să apară o gimnastă care să obţină punctaj maxim, aşa cum aţi reuşit?

Este greu. Nota maximă ar putea fi luată doar în execuţie. Tot mai multe ţări au investit în gimnastică, pentru a găsi valori, şi antrenează zilnic zeci de mii de sportivi. Gimnastica este un sport frumos şi complex, care atrage atenţia. Un sport în care mulţi îşi doresc să câştige şi de aceea valoarea echipelor creşte foarte mult.

Pe Bart Conner l-aţi cunoscut la competiţii. Ce v-a atras cel mai mult la soţul dumneavoastră?

Pe Bart îl cunoşteam încă din perioada competiţională. Avusesem ocazia să participăm la competiţii comune şi să ştim unul de altul. La un moment, în 1976, chiar am schimbat câteva cuvinte. Bart mi-a spus mai târziu că apreciase foarte mult evoluţiile mele. Este un om deosebit. Un mare sportiv şi un om bun. Un soţ minunat şi un tată iubitor.

De ce aţi făcut nunta în România?

Ce bucurie mai mare poate să aibă o fată decât să îşi sărbătorească cea mai frumoasă zi din viaţă, nunta, alături de cei mai dragi: familie, prietenii. Mă bucur că Bart a înţeles cât de important era ca nunta noastră să aibă loc în România, să mă căsătoresc religios aici, să respect obiceiurile şi tradiţiile noastre. Chiar a insistat să facem acest lucru

Cât de mult v-a schimbat viaţa apariţia copilului?

Îl iubim foarte mult pe Dylan. Încercăm să stăm cât mai mult cu el. Să nu pierdem din momentele în care el se descoperă, când se formează ca personalitate şi, totodată, începe să înţeleagă lumea. Încerc să îl învăţ să vorbească în română. Înţelege, dar nu vorbeşte încă fluent. Îi povestesc mult despre România, despre ce este aici, despre obiceiurile noastre. Când va creşte mai mare vreau să vin cu el în România şi să-i arăt mult mai multe locuri şi lucruri despre ţara noastră.

Locuitorii din Oneşti v-au făcut o primire deosebită vara trecută, la inaugurarea sălii care vă poartă numele. Cum a fost revederea cu ei?

Eu vizitez Oneştiul ori de câte ori pot, întâlnesc mereu aceeaşi dragoste şi susţinere din partea oneştenilor. M-am simţit bine. M-am simţit acasă. Românii m-au iubit necondiţionat. Când sunt alături de ei simt dragostea pe care o purtăm copiilor. De aceea poate mă simt aşa de tânără şi bine în prezenţa lor. Pentru români sunt Nadia. Doar Nadia. Şi acest lucru mă face să mă simt bine. Am fost întotdeauna bine primită în România şi căldura pe care o simt mă face să vreau să ofer ceva acestui popor.

Ce v-aţi propus pentru următorii ani în plan personal şi profesional?

Sportul rămâne iubirea vieţii mele. Şi îmi doresc să continui să mă implic în promovarea sportului, a sportului românesc, să dezvolt programe prin care să atrag cât mai mulţi copii către sport şi să conving cât mai mulţi părinţi să-şi îndrume copiii către sport. Aşa cum şi eu, la rândul meu, petrec timp cu Dylan în sala de sport chiar dacă asta nu înseamnă că îl obligăm să facă un anumit sport.

"Mottoul meu în viaţă a fost: «Nu te ruga pentru o viaţă uşoară, roagă-te să fii puternică!» Le doresc tuturor românilor să fie puternici.''