INTERVIU Dan Grecu, primul campion mondial din gimnastica românească: „La ziua lui Ceauşescu am băut prima bere Azuga la 0,33“
0
Traiectorie Fosta glorie a gimnasticii masculine româneşti descrie drumul anevoios până la performanţă, dar şi micile „popasuri“ inerente din cariera unui sportiv în comunism: în „Cabinetul 2“ al Elenei Ceauşescu.
Dan Grecu se aşază pe o bancă oarecare în părculeţul din faţa Bazei Sportive Olimpice „Lia Manoliu“ din Bucureşti. Poartă un tricou polo vechi şi vorbeşte încet, atât de încet încât cuvintele lui abia se disting în croncănitul ciorilor neliniştite de razele puternice ale soarelui de vară. Dan Grecu e vicepreşedinte al Federaţiei Române de Gimnastică şi arbitru internaţional, este cel care a adus României prima medalie la gimnastică masculină şi este primul campion mondial din gimnastica românească. Dan Grecu poartă un tricou polo vechi. Pe tricoul lui scrie Sydney 2000 – Olimpiada la care Marius Urzică l-a răzbunat şi a câştigat singura medalie pe care Dan Grecu n-o avea: aur olimpic.
„Weekend Adevărul“: Cum aţi ajuns, domnule Dan Grecu, în sala de gimnastică?
Dan Grecu: Eram copil, mă jucam cu prietenii – era un loc de joacă în Iaşi – şi, ca orice copii cu energie, ne scălămbăiam, făceam tot felul de figuri. La un moment dat, a venit un prieten şi ne-a spus că exisă o sală cu saltele, unde putem să sărim. Acolo m-a văzut Octavian Ungureanu de la Clubul Sportiv Muncitoresc Studenţesc (CSMS) Iaşi, care ne-a luat uşor-uşor: „Dacă tot vreţi să vă jucaţi, ne jucăm organizat şi frumos“. Ne-a plăcut. Disciplina n-o refuzam pentru că am primit-o de-acasă, tata fiind militar, ofiţer la grăniceri.
Înseamnă că ştiţi din familie poveştile cu frontierişti.
Ştiu. În plus, am stat mult în Reşiţa, din ’84, când am pornit primul centru de gimnastică. Am auzit multe legende: au trecut cu nunta, cu înmormântarea în Iugoslavia. Făceau rost de tuburi de oxigen, le dădeau drumul şi se ţineau de ele, ca de rachetă. Altul a sărit într-o noapte să înoate, a înotat el bine şi, când a ajuns la mal, a strigat tare: „Am scăpat fraţilor!“. Îl aştepta poliţia la mal, că el ajunsese, de fapt, în Orşova.
Dar în Bucureşti când aţi venit?
În clasa a IV-a. Aveam 10-11 ani. Tata a ieşit la pensie pe caz de boală şi ne-am retras în Bucureşti.
Dar aţi continuat cu gimnastica...
În Bucureşti, la şcoală, la ora de sport, profesoara m-a văzut făcând exerciţii. „Mă, tu ai făcut gimnastică?“, m-a întrebat. Şi m-a înscris într-un soi de concurs şcolar. Acolo m-a văzut Mircea Bădulescu. Mi-a zis: „Nu vrei să vii să faci gimnastică, să continui?“. Am acceptat şi m-am înscris la Clubul Sportiv Viitorul.
Un 3 mare cât toată foaia
Cum împăcaţi şcoala cu sportul? Aveaţi timp?
Cât am fost în Şcoala Generală nr. 49, pe la Vatra Luminoasă, am luat numai premiul I. N-am avut probleme. La liceu, la „Emil Racoviţă“, în clasa a IX-a am luat premiul III, iar apoi n-am mai luat premiu pentru că nu mai aveam timp. Învăţam dimineaţa, după-amiaza mai făceam lecţii, dar mergeam şi la antrenamente. Începusem concursurile. Deja în ’69, înainte să termin liceul, antrenorul meu s-a transferat la Dinamo şi ne-a luat şi pe noi.
Vă înţelegeau profesorii când lipseaţi?
Unii da, alţii nu. Spre exemplu, zicala profesorului meu de fizică era aşa: „10 e al lui Dumnezeu, 9 e al lui fiu-meu, iar notele pentru elevii muritori sunt de la 8 în sus“. Într-o zi, ne-adat trei probleme de rezolvat, iar cine le termina în 10 minute ar fi primit un 10. Le-am rezolvat, mi-a dat 10. Deja intrasem în lotul de juniori, am plecat la un concurs de la care m-am întors într-o zi de luni. Ştiam că marţi aveam teză. Am venit pregătit, dar profesorul dăduse teza de luni, iar mie mi-a dat o temă care era notată în carte cu litere mici. Am făcut eu ceva, dar mi-a pus un 3 mare, cât toată foaia de caiet, pe teză. În rest, cu ceilalţi profesori nu prea am avut probleme.
Dar eraţi popular în şcoală?
Începusem deja să fiu cunoscut. Şi eram ajutat. Bacalaureatul: dau toate probele, mai aveam biologie. Examenul era programat pentru joi, dar eu joi trebuia să plec la un concurs, la Dinamoviadă, la Budapesta. Cei de la Dinamo au intervenit la şcoală, la directori, şi a venit profesoara de biologie pentru mine miercuri. Aşa că am dat examenul cu o zi înainte.
Cu aceleaşi subiecte ca elevii care dădeau joi?
Da. Doar asta a fost intervenţia: să dau cu o zi mai devreme. La Dinamoviadă am venit pe locul 2 cu echipa, după Dinamo Moscova. Eu eram tinerel încă, junior în echipa mare. Dar în ’70 am fost la primul Campionat Mondial.
Charismaticul Iliescu avea grijă de sportivii Drăgulescu şi Grecu FOTO: Mediafax
La Ljubljana, în Slovenia.
Cu echipa naţională. Eram deja în vizorul federaţiei. Atunci a avut loc şi o întinerire a lotului, după Olimpiada din ’64, de la Tokio. În ’70, primele 12 echipe de la Mondiale se calificau pentru Olimpiada de la München, din ’72. Ne-am clasat atunci pe locul 8 – rezultat foarte bun pentru gimnastica masculină.
Liderii gimnasticii româneşti: Octavian Bellu şi Dan Grecu FOTO: Mediafax
Aţi făcut armata la Dinamo.
Pe Strada Toamnei. În ’71 am terminat armata. Am stat până am depus jurământul. În cazarmă am stat maximum o lună, pentru că ne dădea drumul la antrenamente.
Andreea Răducan şi Dan Grecu FOTO: Adevărul
Aţi fost privilegiat.
Privilegiat, nu aşa. După ce-am terminat armata, m-au angajat subofiţer. Apoi, din ’73, am trecut în corpul ofiţerilor, iar în urma rezultatelor avansam în grad. Creştea şi salariul.
Ce grad aveţi acum?
Colonel în rezervă. Comisar şef, cum ar veni. De asta, clubul Dinamo, ca şi clubul Steaua, au avut şi au grijă în continuare de sportivi. Au fost şi gimnaşti care n-au obţinut rezultatele mele, dar care acum au un statut social rezonabil.
De la Montreal s-a-ntors cu un Trabant
La Grenoble, în ’73, aţi luat prima medalie românească în gimnastica masculină.
A fost un argint. În ’73, era un pic pregătită medalia. În ’71, fusesem la Europene, la Madrid, cam cu acelaşi exerciţiu. Dar fusese prima mea apariţie, eram încă tânăr. La Olimpiadă, la München, am prins finala la individual compus, unde m-au mai văzut o dată. În ’73, la Grenoble, a venit şi medalia. Mă mândesc cu nişte recorduri: prima medalie în gimnastica masculină, primul campion mondial în gimnastica românească, prima medalie olimpică în gimnastica masculină.
Întâlnirea cu Tsukahara
În ţară cum aţi fost primit?
După Grenoble, am plecat direct în Brazilia cu un lot lărgit de gimnaşti la nişte demonstraţii. N-am venit în ţară. Acolo am făcut cunoştinţă cu Sawao Kato, cu Mitsuo Tsukahara, cu Akinori Nakayama. Era o demonstraţie pentru promovarea gimnasticii în Brazilia. Frumos. Când am ajuns în ţară, eram singur pe aeroport. Am rătăcit şi bagajul pe la Viena. Fusesem singur în Brazilia, fără antrenor, fără nimic.
La Olimpiada de la Montreal, în ’76, aţi avut un accident, ruptură de biceps. Cum s-a întâmplat?
În ’76, la concursul de individual compus, aveam şanse mari de a intra în primii 6. Am început cu inele. Fără vreun simptom, am simţit dintr-o dată: „Pac!“. Chiar în timpul exerciţiului. N-am mai putut să fac nimic. Am sărit, m-am uitat, se vedea o mică gropiţă acolo. Ce facem acum? Trebuia să termin concursul de individual compus ca să intru în celelalte finale. Până să vadă ce am, colegii din echipă trecuseră deja la sărituri. De la comisia tehnică mi s-a spus că nu mai pot continua. Or, eu aveam finală la inele, sărituri şi paralele. Trei finale. L-am luat pe doctor de gât: „Spune-i celui de la comisie că m-ai ţinut aici. De-aia n-am continuat exerciţiile!“. I-a spus, a înţeles. Am luat nota zero la toate exerciţiile, dar am trecut pe la toate aparatele. Trebuia să particip în finale. Apoi, trebuia să iau aprobare de la medicul satului olimpic pentru a putea concura în finală. „Concurez şi cel puţin o medalie tot iau!“ Atunci, recompensa era, în funcţie de locul pe podium, Dacie, Skodiţă sau Trabant. O maşină tot iau, nu se poate, mă gândeam. Durere prea mare n-am simţit. Mi-au dat c-un spray calmant pentru durere. Înainte de finală – o seringă din aia mare cu xilină, strâns bine la mână. Am mers la inele, am făcut mai slăbuţ şi-am luat locul 3. Bun şi-ăsta. La sărituri am venit pe 4, foarte aproape. E, după sărituri, n-am mai putut să ridic braţul. Mai voiam o injecţie, dar nu mi s-a mai permis. Am renunţat la finala de la paralele.
În cameră cu Bela Karoly
Aţi luat Trabantul.
Da. Ce să fac. Oricum, n-aveam maşină.
Dar ce relaţii aveaţi cu lotul feminin?
Toţi băieţii s-au bucurat enorm pentru succesul fetelor. Eram prieteni-prieteni. De ce nu? Au fost băieţi din echipă prieteni-prieteni cu fete din lot. Eu, la Montreal, am stat cu Bela Karoly în cameră. ;
Elena Ceauşescu: „Dănuţ, lângă mine, aici!“
Aţi fost invitat la ziua lui Ceauşescu.
Eram sportiv. Cred că în ’78. Am fost mai mulţi sportivi într-o delegaţie. Nu ştiu din ce cauză ne-au invitat. Oricum, au fost acolo personalităţi din toate domeniile. Mi-aduc aminte că, la Sala Palatului, unde-a fost ceremonia de prezentare a felicitărilor, am stat lângă Sergiu Nicolaescu şi Ion Popescu Gopo, doi oameni de mare valoare. Acolo am avut eu loc. Trebuia să avem o anumită ţinută, am fost controlaţi înainte, să vadă cum arătăm, să nu venim în adidaşi. Acolo am băut pentru prima dată bere Azuga la 0,33 şi un vin excelent – pentru popor, dar care se bea prin reprezentanţii lui.
E un mit că pusese Elena Ceauşescu ochii pe dumneavoastră.
Da, asta a fost după Olimpiada de la Montreal. La Sala Polivalentă a avut loc premierea sportivilor. După premiere – poze. „Dănuţ, lângă mine, aici“, mi-a spus. „Săru’mâna!“ Mai mergeam cu demonstraţiile de 23 august. Într-un an, am făcut parte dintr-o delegaţie care s-a desprins din rândul sportivilor şi a urcat cu flori la pupitrele celor doi, Nicolae şi Elena Ceauşescu, tot aşa am spus: „Săru’mâna!“. Cum se zice la femeie. Atunci mi-a zâmbit.
V-aţi retras după Olimpiada de la Moscova, în ’80, tot în urma unui accident.
Prinsesem finală şi la inele, şi la paralele. Simţeam o durere la umăr înainte de competiţie, dar am zis: „Hai, să riscăm!“. Înainte de finală, medicii mi-au făcut o mică anestezie, să nu mai simt. N-am simţit durere, dar am auzit o plesnitură puternică, parcă mi-a explodat umărul. M-am şi uitat. Pac! Am sărit de pe inel pentru că nu mai puteam. Şi cu asta s-a încheiat cariera de sportiv. Dureros. Dar rămân celelalte amintiri plăcute, care mai estompează puţin.
Din ’84, aţi înfiinţat Centrul Naţional de pregătire pentru juniori la Reşiţa.
A fost iniţiativa federaţiei. Au vrut să facă în ţară un centru de băieţi cum se făcuse la Oneşti în ’69. Am pornit foarte hotărât să fac treabă acolo. Am luat nevasta, copii: „Hai! Unde? Vedem!“. La cămin, cu băieţii, ne-au aranjat o cameră cât de cât. Aveam şi baia în interior, masă la cantină. În ’86 au venit primele rezultate bune la Europenele de juniori. Am ieşit campioni europeni la sol, inele, sărituri, am luat medalia la individual compus. În ’87, s-a transformat lotul de juniori de la Reşiţa în lotul olimpic de seniori.
La Revoluţie eraţi în Reşiţa?
Eram acolo, pe baricade. Băieţii erau la Băile Felix, la refacere, eu am rămas să fac planificarea pentru anul următor. În oraş a fost linişte, pace, frumos, oamenii s-au adunat în piaţă, au cântat. Pe urmă au început să fie mai agitaţi, să se tragă, au venit gărzi patriotice, multe întâmplări ciudate.
Tensiune 3 cu 0
În 1997, în primăvară, aţi stat o lună în comă. Toxiinfecţie alimentară. Cum s-a-ntâmplat?
Eu ştiu că m-am internat pentru o operaţie de apendicită. Acolo, la un moment dat, doctorul care-mi lua tensiunea a văzut: 3 cu 0. Iar eu vorbeam cu el. Asta mai ştiu, apoi am leşinat. Credeam că sunt pe undeva, pe la Săcârâmb, lângă Deva, la fosta mină de aur, deşi mie nu-mi călcase niciodată piciorul pe acolo. Petre Roman a vrut să mă transporte în Bucureşti. Soţia a spus: „Nu, nu-l mut de aici“. Au venit doctori de la Timişoara. A fost şi Sorin Frunzăverde care a avut grijă de mine.
Cum v-aţi revenit?
După ce m-am trezit din comă, am stat foarte mult culcat. Apoi, cu ajutor, am început să merg, să fac paşi. Să pot stăpâni din nou funcţiile motorii.
Se zice că v-ar fi ajutat un anume bioenergoterapeut Romulus Popescu. Aşa-i?
Dar cum să nu? Eu nu vreau să mă implic prea mult în treaba asta, pentru că n-am cunoştinţele necesare. Atunci, nici nu ştiam că el îmi face ce zicea că-mi face.
Păi, cum făcea aşa, la distanţă?
El era pe la Breaza când făcea. Îmi aduc aminte că am fost întrebat în spital: „Ştii unde eşti?“ Şi am spus: „Pe Valea Prahovei“. Deci, ceva poa’ să fie.
Se încarcă comentariile...
