INTERVIU Octavian Bellu: „A fost norocul meu că nu am făcut mare performanţă“

Octavian Bellu vorbeşte, într-un interviu-maraton, despre cel mai curios paradox al vieţii sale: a reuşit să obţină excelenţa în gimnastică tocmai pentru că n-a excelat ca gimnast.

Fetele ies în hol, îi salută cuviincios pe antrenor şi pe reporteri, aşteaptă răspuns şi merg în treaba lor, către sala de antrenament. Antrenorul le mai chestionează, pentru rigoarea interviului, câte kilograme?, ce înălţime?, mama?, tatăl?, să fii sănătoasă!, mulţumesc!, şi continuă să vorbească, metodic, riguros, atent, despre performanţă, despre succes, talent, muncă şi perseverenţă. Suntem în hotelul Sydney din complexul sportiv Izvorani, locul unde toate aceste lucruri sunt ca nişte axiome pentru sportive şi pentru dascălii lor. Suntem cu Octavian Bellu (62 de ani), nu doar antrenorul de numele căruia se leagă cele mai frumoase succese ale gimnasticii româneşti, ci „cel mai de succes antrenor din lume“, după cum ar confirma Cartea Recordurilor. Suntem aici şi despre recorduri vorbim şi noi. Despre recordurile lotului feminin de gimnastică, despre recordurile din palmaresul de antrenor, dar şi despre recordurile personale, mai mici, mai exotice, dar nu mai puţin importante. Octavian Bellu poartă mustaţă din clasa a IX-a, încă se mai pricepe să aleagă butaşii roditori de viţă de vie, îi place s-asculte şi Janis Joplin, şi Aurelian Andreescu, a promovat „aruncarea greutăţii cu conserva“ în şcoala de la Valea Călugărească, unde a fost profesor de istorie şi biologie. Şi, poate cel mai important, are permis de tractorist agricol, nu rutierist. La una dintre competiţiile recente, un antrenor din străinătate i-a spus mai în glumă, mai mult în serios: „Măi, ce mai vrei?“. Dar fetele astea continuă să meargă în sala de gimnastică. Octavian Bellu pare să ştie exact ce mai vrea: performanţă.

„Weekend Adevărul“: Numele dumneavoastră e sinonim cu gimnastica, dacă nu cu performanţa.
Octavian Bellu: Dintotdeauna mi-am dorit să fac gimnastică. Această idee a pornit din şcoală şi, aşa cum toţi spunem şi bine-ar fi să fie şi astăzi adevărat, profesorul de educaţie fizică a fost cel care ne-a „virusat“ cu mişcarea. Profesorul Gheorghe Mătuşa. Noi aveam un mod puţin altfel, poate greşit, de a ne exprima dragostea pentru mişcare. De multe ori, fugeam de la materii de cultură generală. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, făceam ora de educaţie fizică şi cu alte clase. Şi mai mici, şi mai mari decât clasa la care eram eu. Dar el m-a îndreptat către gimnastică şi mi-a deschis apetitul şi pentru meseria de dascăl.

„Cel mai de succes antrenor din lume“

 Numele: Octavian Ion Atanase Bellu
 Data şi locul naşterii: 17 februarie 1951, Ploieşti
 Starea civilă: Căsătorit cu Mariana Bitang şi are o fiică din prima căsătorie.
 Studiile şi cariera: A absolvit Institutul de Educaţie Fizică şi Sport (IEFS) în anul 1974, la specializarea gimnastică.
A fost profesor de educaţie fizică, istorie şi biologie la Liceul Agroindustrial Valea Călugărească în perioada 1974-1978 şi antrenor de gimnastică la CS Petrolul Ploieşti în perioada
1978-1981.
Din 1981 până la retragerea din 2005 a fost antrenor al lotului olimpic feminin de gimnastică, respectiv antrenor coordonator (din 1990).
A fost declarat de World Records Academy drept „cel mai succes antrenor din lume“, având un palmares cu peste 300 de medalii la Campionatele Europene, Mondiale şi la Jocurile Olimpice. Dintre acestea: 16 medalii olimpice de aur şi 29 de medalii de aur la Campionatele Mondiale).
A fost consilier prezidenţial pe probleme de sport în perioada 2005-2006, iar între 2007 şi 2009 a fost preşedinte al Agenţiei Naţio-nale pentru Sport. În 2009, a ocupat funcţia de secretar de stat pe probleme de sport la Ministerul Tineretului şi Sportului.
A primit numeroase distincţii, printre care : Ordinul „Meritul Sportiv“, clasa I (1987), Ordinul Naţional „Serviciul Credincios“ în grad de Ofiţer (2000), Ordinul Naţional „Steaua României“ în grad de comandor (2004), Colanul de aur al Comitetului Olimpic Român (2005), Ordinul „Meritul Sportiv“, clasa I (2008).
A fost inclus în International Gymnastics  Hall of Fame în 2009.
 Locuieşte în: Izvorani, judeţul Ilfov

De ce gimnastică?
Mie mi se părea că avea mai multe beneficii. În afară de faptul că eram nişte acrobaţi şi uimeam – făceam salturi şi pe ciment, şi pe plajă –, atrăgeam atenţia, aveam şi o musculatură specifică gimnaştilor – braţe şi abdomen foarte bine dezvoltate. Aveam şi această naivitate că arăt într-un fel care poate prezenta un pol de interes pentru fete. Eu eram un copil foarte plăpând. Filiform, aşa.

Dar sportul era tradiţie în familie?
Tată meu a făcut sport, iar apoi s-a îndreptat către sportul cu motor, el fiind un rebel. Nu avea Harley Davidson, dar avea Jawa, DKV – ca şi spirit, era sigur în tiparul celor care ar fi trebuit să conducă, dacă-ar fi avut bani, un Harley. Şi, în fine, la gimnastică te simţeai în stare să faci lucruri pe care alţii nu puteau să le facă. Aveai un tonus muscular, o senzaţie de putere şi o stare de sănătate care-ţi dădeau un anumit confort şi o anumită siguranţă de sine. Deci, nu pot să zic că eram dominat sau agasat de rigoarea din antrenamente. Am avut o perioadă în care chiar mă încadram în nişte standarde de a face gimnastică, dar apoi am început să cresc mai mult decât colegii mei din sală şi au apărut dificultăţile.

Ce dificultăţi?
Odată ce ai o anvergură prea mare, o înălţime prea mare şi nu te mai încadrezi în tipul de practicant al gimnasticii, începi să ai dificultăţi. De aceea, eu, ca gimnast, nu am făcut performanţe deosebite. Am participat şi eu la cam-pionate naţionale, la competiţii de nivel mediu, dar n-am ajuns la o mare performanţă în gimnastică pentru că, de la un moment dat, nu eram făcut pentru a face gimnastică. Dac-aş fi făcut performanţă, cred c-aş fi fost foarte ocupat cu participarea la competiţii, luam cu totul altă direcţie – poate făceam medicină, cum voiam eu.

Regretaţi?
Din contră. Poate a fost norocul meu că nu am făcut mare performanţă pentru că, stând în sală şi nepregătindu-mă în ritmul celor care participau la competiţii, mă uitam la antrenori. Şi am fost foarte atras, uimit să văd cum fac ei ca, dintr-un copil căruia îi e frică să sară de pe un mal pe altul în faţa unui firişor de apă, să-i dea curajul să facă, la bară, coborâri de la trei metri. Şi cu câtă răbdare aşezau, din punct de vedere metodic, exerciţiile ajutătoare. Cum îl duceau, încet, încet, încet, către acea performanţă care aduce rezultate deosebite.

Ne zgâriam, dar dădeam cu pământ şi gata
Ştim c-aveaţi porecla „Fantomas“. De ce?
La 3 ani, pe mine m-a muşcat câinele bunicii. Mă cunoştea, dar mi-am pus o mască de gaze şi m-am dus la el. M-a muşcat de jumătate de faţă. Urechea a fost desprinsă complet – mi-a găsit-o prin grădină bunica –, şi am rămas cu o cicatrice de la ochi până aproape de bărbie. Prin clasa a V-a, această cicatrice se albise. Ştiţi filmul cu Jean Marais, Louis de Funès şi Mylène Demongeot? E, personajul „Fantomas“ din film avea o cicatrice. Apoi, eu umblam cu cămaşă neagră şi cravată neagră. Mă gândeam că, dacă tot arăt ca dracu’, măcar să fie imaginea completă. Eu am vrut să-mi spun Peyrac, de la personajul Jeoffrey de Peyrac, jucat de Robert Hossein în filmul „Angélique, regina îngerilor“ (1964). El avea o cicatrice asemănătoare. Dar nu s-a prins această poreclă.

N-am fost lovit niciodată de trufie. Indiferent că sunt în «Hall of Fame», egoul meu nu s-a supradimensionat astfel încât să spun: «Uite, bă, eu sunt buricul Pământului!». Eu ştiu că şi activitatea asta e o feliuţă minusculă din viaţa unei societăţi.

Dar alte hobby-uri aveaţi?
Aveam dorinţa să fac orice sport posibil. Bine, erau şi alte vremuri. Probabil nu vă imaginaţi ce însemna un campionat de volei la bătătorul de covoare din spatele blocurilor. Sau campionatele de fotbal între cartiere, pe caldarâm, cu ghiozdanele puse drept porţi. Mai ieşea şi cu bătaie, ne mai şi zgâriam. Eram mai puţin sensibili decât copiii de astăzi. Ne zgâriam, ne dădeam cu puţin pământ şi gata. Probabil, din punct de vedere al anticorpilor, stăteam foarte bine la vremea respectivă. Ne-am zgâriat în gard, am mâncat cireşe nespălate pe care le furam – parcă ne provocam imunitatea asta şi nici nu eram aşa de cocoloşiţi. Şi uite că încă suntem pe picioare. Un alt hobby ar fi presupus timp. Or, fiind aproape absorbit total de diferite sporturi, şcoala fiind şcoală, nu mai aveam timp. Spuneam că, astăzi, copiii nu mai ştiu să se joace. Păi, noi aveam campionate de capace, de chibrituri.

Nu era niciun breaking news

Capace?
Luam capace de bere, le aşezam într-un cerc, aruncam cu un obiect către cercul respectiv, ca la curling, şi câte ieşeau în afara cercului, pe alea le luai. Jocuri naive, dar stăteam în aer liber, socializam cu copiii din jur. Eu înţeleg, nu aveam la ce să ne uităm la televizor. „Căpitanul val-vârtej“ şi filmele lui Sergiu. Sau „Sfântul“, cu detectivul Simon Templar jucat de Roger Moore. Dar programul era foarte scurt, nu eram dominat de această preocupare: ce se întâmplă în societatea românească. Nu era niciun breaking news. Viaţa mergea mult mai liniştit, mult mai lipsită de sincope datorate ştirilor. Nu ştia nici dracu’ c-a fost un accident sau cine ştie ce s-a întâmplat undeva. Eram şi mai concentraţi pe învăţătură.                                                                                                  1986. În timpul unei competiţii în China

Cum combinaţi învăţătura cu sportul, jocul, cititul?
Iată, pot să spun că cititul a fost un hobby cu care am rămas chiar şi după ce am ajuns la lot, la Deva. Acolo, în câţiva ani, aveam în spatele patului teancuri de cărţi. În fine, mai ascultam şi eu „Europa Liberă“, mai auzeam topul de la Belgrad, mai vedeam meciurile pe deal cu o sârmă de la bulgari, dar am citit, fără vreun fel de selecţie, tot ce mi-a căzut în mână. De la cărţi de spionaj, despre Al Doilea Război Mondial, beletristică, istorie. Şi despre Opus Dei am citit!

„Am construit o cabană cu mâinile. Mi-a făcut plăcere“  

Spuneaţi că voiaţi să daţi la Medicină?
Chiar m-am pregătit să devin medic. Dar, când am ajuns la Bucureşti, cu intenţia de a da examen la Medicină, m-au deturnat colegii şi am ajuns la IEFS (n.r. – Institutul de Educaţie Fizică şi Sport).

Cum aşa?
Foarte simplu. IEFS durează patru ani, Medicina – şase, acolo ajungi medic pe picioarele tale la 50 de ani, aici practici toate ramurile de sport!

Consiliul Local Craiova i-a oferit antrenorului un bust poleit cu aur de 14 karate, realizat de caricaturistul Ştefan Popa Polas. Diferenţa dintre mimica sa şi o stană de piatră este, în sfârşit, vizibilă

Ce-au zis părinţii când v-aţi întors student la IEFS de unde plecaserăţi să vă înscrieţi la Medicină?
În faza iniţială, părinţii şi-ar fi dorit să fiu medic. În vremea respectivă, cu tot respectul pentru profesori, a fi medic parcă era ceva mai bine. Aş fi putut câştiga mai bine, aş fi putut să-mi ajut părinţii altfel. Dar, în general, nu au încercat să mă convingă să nu renunţ la Medicină. Asta m-a atras: ai o plajă de materii, de la socialism ştiinţific la anatomie, fiziologie, biomecanică, biochimie, istorie. În plus, dai probele practice la toate ramurile din sport unde sunt şi probe teoretice. Terminam cursurile, stăteam ore întregi pe terenul de joc şi jucam baschet, volei, handbal, orice. Mi se pare o facultate foarte grea dacă e s-o faci temeinic, dar m-a atras şi faptul că aveam multe ieşiri: la schi în Parâng, înot la Sulina. Erau momente de socializare extraordinare şi nişte ocazii de a te cunoaşte şi pe tine, şi pe colegi. La Parâng am construit şi o cabană, aşa, cu mâinile.

În activitatea pe care-o desfăşori în legătură cu oamenii trebuie să fii expert în comunicare, pentru că foarte puţini au curajul să spună: «Nu te pricepi!». E o legendă cu un tânăr care-i arată un text lui Paul Valery. Valery îi spune: «După părerea mea, n-ai talent. Dar poate eşti un geniu, iar la aşa ceva nu mă pricep».

Muncă patriotică?
Probabil că persoana care a făcut proiectul a privit contribuţia studenţilor ca un sprijin financiar. Nouă chiar ne-a făcut plăcere. În afară de anumite munci, cum e cea cu picamerul, care doar ne-au îmbogăţit cunoştinţele de constructori. Anul viitor vom face 40 de ani de la absolvire.

Aţi mai vizitat cabana?
Da, am fost de multe ori. Chiar după ce am ajuns la lot, la Deva, am mers cu fetele în pregătire.

„Am terminat facultatea cu 10“  

După gimnastică, aţi jucat volei, baschet...
Când m-am lăsat de gimnastică, m-am îndreptat către sporturi în care talia era cerinţa de bază: baschet la echipe orăşeneşti, volei la Armata Ploieşti şi la IMUN Medgidia – ca să-mi fac armata mai suportabilă. Sărituri în apă am făcut pentru că-mi era uşor dintr-un punct de vedere foarte simplu: salturile de la platformă sau de la 3 metri ţin de orientarea în spaţiu şi de exerciţii care sunt foarte aproape de cele din gimnastică. Diferenţa e că acolo trebuie să intri în apă cu braţele, în timp ce la gimnastică trebuie să faci tot ce poţi să aterizezi în picioare. Am gândit aceste sporturi ca un fel de sporturi complementare pentru gimnastică şi, odată ce-am intrat la IEFS, mi-a fost uşor să trec de examenele la jocuri, de exemplu, să fac o medie de 10 pe care mi-o doream.

Aţi terminat cu 10 IEFS-ul?
Da. Şi examenul de absolvire, şi licenţa – tot cu 10. Era o concurenţă fantastică acolo. Am avut şi bursă „Gheorghe Gheorghiu-Dej“.

Fostul bursier este acum doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Educaţie Fizică şi Sport

Mai exista în ’74?
Nu ştiu dacă-i mai spunea aşa, dar îi rămăsese numele. În facultate, greutatea era să-ţi întregeşti veniturile ca să poţi supravieţui. Mie mi-ar fi fost simplu să fac naveta până acasă, fiind ploieştean, dar am zis că nu poate fi o viaţă de student în care jumătate de zi eşti în tren. Atunci am hotărât să stau în cămin patru ani, să trăiesc viaţa de cămin, chiar dacă am stat şi 20, şi 15 într-o singură cameră.

Trei pepeni, nişte bani, porumb, ce mai era
Şi ce făceaţi ca să mai câştigaţi bani?
Am făcut multe. Eram la fiecare zi a recoltei. Mergeam în diferite zone, mai ales în jurul Bucureştiului, şi făceam spectacole. Noi aveam o trambulină, luam nişte saltele şi, împreună cu gimnaştii de la IEFS, veneam în torente şi făceam salturi. Cu întoarcere, cu rostogolire. Luam şi noi trei pepeni, nişte bani, porumb, ce mai era. La Ziua Armatei: mergeam pe scenă la Casa Armatei, eram îmbrăcaţi militar, săream pe nişte ferestre – pe partea cealaltă erau saltele – de pe o trambulină care era ascunsă în iarbă. Săream prin ferestre, ne rostogoleam. Mai mergeam – când era Cornel Patrichi pe-acolo – să dansăm la Ansamblul Armatei. Eram în rândul 10, dădeam şi noi din mâini. Am făcut şi o emisiune, „În alb şi negru“, cu regizorul Alexandru Bocăneţ. Noi sărim, iar Patrichi pare că ne controlează cu vârful unui creion. Am făcut tot felul de lucruri ca să ne întregim veniturile.

7 iulie 2011. Octavian Bellu, la ceremonia organizată de Universitatea Naţională de Educaţie Fizică şi Sport, cu ocazia primirii titlului de doctor Honoris Causa

Cum intrai, pe stânga, la camera 1
Eraţi student bursier. Aţi avut probleme la vreo materie?
Era să fiu dat afară din facultate când am întrebat-o pe profesoara de socialism ştiinţific dacă are argumente atunci când spune că Biblia e o carte doar cu exagerări, care trebuie repudiată. „Tovarăşa profesoară, dar dumneavoastră aţi citit Biblia?“, am întrebat-o. „Cum să citesc aşa ceva?!“ „Păi, atunci cum puteţi să atacaţi ceva ce nu cunoaşteţi?“

Citiserăţi?
Citisem din ea. Biblia se citeşte greu. E o direcţie către habotnicie pe care unii o consideră normală, dar nu eram habotnic. Eu şi aşa am stat la Deva într-o cameră de cămin şcolar atâţia ani că pot să-mi închipui cum e pentru un călugăr să stea într-o chilie. Chiar ajunsesem să fiu atât de satisfăcut că am toate lucrurile atât de-aproape încât, atunci când am plecat de-acolo, am simţit un soi de fobie a spaţiilor mari. Mi se părea că totul în jur e prea mare. Dar, pur şi simplu, am considerat că-mi e mai bine să stau în acel cămin. Am încercat să stau şi la hotelul partidului, dar îmi era mai bine la cămin. Din ’81 până în 2003. 22 de ani. La Deva, din curtea şcolii, cum intrai, pe stânga, la camera 1.

„Am permis de tractorist agricol, nu rutierist“

După facultate ce-aţi făcut?
Trebuia să-mi găsesc o catedră de educaţie fizică, dar, în 1974, oraşele mari erau închise şi nu puteai să fii repartizat pentru că nu mai era loc. Aveam, totuşi, posibilitatea de a mă duce la o catedră undeva, în apropierea oraşului. M-am învârtit de jur împrejur şi m-au trimis direct la Liceul Agroindustrial Viticol Valea Călugărească.

Absolvent cu media 10.
N-am fost singurul cu 10, au fost mai mulţi – culmea, mulţi au ajuns antrenori buni şi prin lume, şi prin ţară. Eu făceam, în paralel cu activitatea didactică, şi un fel de sfert de normă la clubul Petrolul. Când am intrat în pâine ca profesor de educaţie fizică, nu am părăsit niciun moment activitatea de antrenor.

Un loc de muncă la Ploieşti, altul la Valea Călugărească? Cum reuşeaţi?
În afară de cele două zile pe săptămână în care eram de serviciu pe cămin – trebuia să stau toată noaptea să o dublez pe pedagogă –, plecam la 5.00 dimineaţa, luam rata, mă duceam până la Chiţorani, de-acolo mergeam pe jos cam 6 kilometri – iarna era mai greu – şi mă duceam la şcoală. Terminam programul la şcoală, luam rata din nou, mă duceam repede acasă să mă schimb, iar la ora 16.00 eram la Petrolul. Dar mi-a plăcut enorm la Valea Călugărească. Chiar am făcut o echipă de handbal, cu fetele cărora le eram diriginte.

Aruncarea greutăţii cu conserva
La ce oră vă trezeaţi?
Şi la 4.00. Dar nu mă victimizez. Erau cursuri şi la prima oră, dar şi la prânz. În perioada asta, acolo, la Valea Călugărească, am refăcut sala de sport, am făcut un mini-stadion. Asta pentru că n-aveam unde să-mi desfăşor activitatea. Eu făcusem cursuri la IEFS despre cum să faci ora de educaţie fizică într-o şcoală fără condiţii. Ne învăţaseră cum să luăm cutii de conserve şi să le umplem cu nisip pentru aruncarea greutăţii, pentru gantere. Acolo, fiind o şcoală care avea şi tractorişti, şi mecanici, şi ateliere de liceu industrial, era destul de uşor să rog un mecanic să mă ajute. Am făcut porţi de handbal şi alte lucruri care să-mi uşureze activitatea.

Aveţi permis de tractorist?
Da. Era obligatoriu. La Liceul Agroindustrial Valea Călugărească, toţi profesorii aveau carnet de tractorist, aşa era legea. Erau două carnete – tractorist agricol, care era mai uşor de luat, şi tractorist rutierist. Eu nu l-am luat p-ăla rutierist, am doar „agricol“. Ştiam să merg printre rânduri, să pun plugul jos, să ridic plugul, să scutur plugul – era o manetă mai complicată.

Copilitul şi riguroasa selecţie a butaşilor
Puteaţi să mergeţi şi cu combina?
Nu, numai tractor. Mie mi-a făcut plăcere, pentru că era ceva nou pentru mine. Dar era o obligativitate. Aşa cum eram obligaţi să mergem la ICBV Valea Călugărească şi să vedem cum se face vinul. Era perioada de cules, când mergeau toţi copiii pe dealuri, mergeam cu ei la ICBV, trebuia să-i supraveghem să nu cadă în teascurile alea mari. Numai dacă băgai capul puţin, din cauza mirosului puternic, puteai să cazi. Acum am mai uitat cum e şi copilitul, cum se îngrijesc butaşii, care sunt cei producători, cum se face selecţia... Am mai uitat, că n-am făcut de mult.

Noi avem un cuvânt care, încet-încet, ne nenoroceşte: manager. Nici nu ştim să traducem ce înseamnă şi de unde vine cuvântul, dar managerul ăsta pare un om care are nişte principii de a conduce valabile şi la sănătate, şi la agricultură, şi la industria laptelui. Păi, nu-i aşa!

„Cel mai provocator a fost să predau istorie“
Aţi fost şi profesor de biologie, de istorie....
Am predat, da, pentru că trebuia să-mi completez norma ca să iau salariu. Unde-aş fi putut să mă îndrept? Undeva unde aveam cât de cât cunoştinţe. Ar fi fost un gest necugetat să predau anumite materii, pentru că nu aveam un nivel mai ridicat decât cel de liceu. Aşa că am predat biologie pentru că făcusem în facultate. Cel mai provocator a fost însă să predau istorie. Am vrut să predau istorie altfel. Toată lumea, dacă ia cartea, poate să înveţe pe dinafară. Ştefan cel Mare: 1457-1504. Mihai Viteazul: 1593-1601. Şi poţi să spui anii ăştia aşa, la rând, cum mai face Vadim Tudor, care are o memorie extraordinară. O înşiruire de date e seacă. Bine, nu ştiam eu atunci că vom ajunge în zilele noastre, în perioada „demitizării“, să spunem că Mihai Viteazul a fost, de fapt, un condotier, că Ştefan cel Mare a fost un afemeiat. Mă rog, asta e o frustrare ieşită din comun: să te întorci în timp şi să te întrebi dacă, într-adevăr, Mihai Viteazul a fost, într-adevăr, liderul comandanţilor care luptă împotriva turcilor. În fine, şi orele de dirigenţie le făceam altfel. Un fel de activitate care să le deschidă puţin. Zona Valea Călugărească e zonă viticolă, iar ei erau prea axaţi pe activitatea lor – părinţii lor ştiau numai cu via. Am încercat să le deschid puţin orizontul să discutăm şi despre Antarctica, şi despre Grecia Antică. I-a interesat.

„Pretindeau c-ar fi mai bine să mă bărbieresc“  

Când v-aţi lăsat mustaţă?
În liceu, în clasa a IX-a. Am avut mari greutăţi, pentru că pretindeau toţi profesorii c-ar fi mai bine să mă bărbieresc. La fel cum am avut greutăţi şi când m-am dus profesor la Valea Călugărească purtând plete mari.

Plete?
Am purtat plete, da. Eu sunt rocker.

Ce muzică ascultaţi?
Woodstock ’62. Beatles, Rolling Stones, Uriah Heep, Janis Joplin. Îmi plăcea o melodie pe care-am vrut să fac un exerciţiu la sol: „Trans Europe Express“ – prima melodie pe sintetizator.

Aţi fost la concerte?
Asta nu, n-am timp. N-am timp nici să mă duc până acasă. Stau aici, la Izvorani. Dar eu ascult orice muzică. Spre exemplu, în maşină, la drum, ascult cu mare plăcere Tina Turner. Îmi place orice este melodios. Şi la Scorpions găsesc melodii care-mi plac. Nu mai spun de Queen. Însă nu suport zgomotul. Nu am nimic împotriva tehnologiei, dar muzica house mă oboseşte. Nu neapărat sunet, dar repetarea. Cred că de-aia ajung şi tinerii ăştia să se tâmpească: dau din cap în acelaşi ritm , pe aceeaşi frecvenţă. Îi ascult, de exemplu, pe cei trei tenori care-au rămas doar doi. Am două-trei melodii de la Pavarotti pe care le pot asculta la orice oră. Uite, spre exemplu, îmi place foarte mult melodia „Oameni“, a lui Aurelian Andreescu.

Un telefon decisiv: „Nu vrei să mergi la Deva?“

Ce v-a făcut să plecaţi de la Valea Călugărească?
Nu ştiu, dar a fost o întreagă nebunie.

De ce?
Definitivatul îl luasem cu 10, aveam toate şansele să plec de acolo şi să ajung la un liceu în Ploieşti. Dar, la un moment dat, am hotărât să renunţ la învăţământ, deci la o activitate presupus continuă, cu grade didactice, cu pensie, şi să intru într-o zonă a nisipurilor mişcătoare – zona antrenoratului, unde azi eşti antrenor, mâine nu mai eşti, iese bine, eşti bun, nu iese bine, te dau afară. Toţi îmi spuneau: „Eşti profesor, ai licenţă, ai diplomă, ai definitivatul luat, stai pe picioarele tale acolo!“.

Aveaţi 28 de ani.
Am renunţat la învăţământ şi am fost, pentru o scurtă perioadă, antrenor la Petrolul. Ca şi grad, renunţasem la titulatura de profesor. Antrenor poţi să fii şi cu şcoala de doi ani. Făcusem un pas înapoi din punct de vedere al calităţii.

La lotul naţional cum aţi ajuns?
A fost o Balcaniadă, am avut două fetiţe de la Petrolul la Oneşti, m-au văzut cei de la Federaţie, iar în ’81 a plecat Bela Karoly în SUA. La federaţie era antrenoare Atanasia Albu şi, la un moment dat, am primit un telefon: „Nu vrei să mergi la Deva?“. Am zis „Ba da!“. Puţin inconştient. Mai ales că acolo am întâlnit fetele campioane mondiale Fort Worth (SUA), din ’79, cele care câştigaseră primul titlu mondial din istoria gimnasticii româneşti pe echipe. Eu mă uitam la ele ca la nişte vedete, nu văzusem aşa gimnaste în activitatea mea de la club.

Nu era o presiune? Veneaţi după Bela.
Bineînţeles că atunci când vii după Bela ai o apăsare de dimineaţa până seara. Abia în ’87, când am ieşit campioni mondiali la Rotterdam, pe echipe, chiar dacă mai câştigasem medalii de aur la Los Angeles, la Budapesta, la Montreal, abia în ’87, când am avut alte fete decât cele selecţionate de Bela, am scăpat de acea povară. Când vii după Bela Karoly...

„Mergeţi şi voi acolo şi faceţi ce puteţi!“
Dar din partea federaţiei nu era presiune?
Nu. Nu era nicio presiune pentru că nimeni nu-şi închipuia că, după Bela, se mai poate întâmpla ceva. „Mergeţi şi voi acolo şi faceţi ce puteţi!“ În momentul în care a plecat Bela, ei au crezut că, din punct de vedere al performanţei, lucrurile s-au închis. După Los Angeles au început să mai aibă încredere, dar, oricum, acolo nu fuseseră ţările socialiste, nu era de-ajuns să ne fi bătut cu americanii. Abia din ’87, când am luat cinci medalii de aur la un Campionat Mondial, au început să creadă.

Trec pe planul doi şi familia, şi viaţa ta de zi cu zi
N-aţi fost descurajat?
La un moment dat, este esenţial să simţi că ai vocaţie pentru ceea ce faci. Dacă n-ai vocaţie, pierzi vremea. Totuşi, vocaţia poate să fie şi o şansă, şi o povară. În momentul în care faci din gimnastică, aşa cum am făcut eu, cel mai important lucru din viaţă, trec pe planul doi şi familia, şi copiii, şi viaţa ta de zi cu zi. Visezi numai gimnastică.

Ăsta-i un regret sau e un compromis asumat?
Nu neapărat un compromis, dar am decis că asta vreau să fac. Mi-am asumat acest risc. Mă mai linişteau oamenii: „Dacă nu merge, poţi să te întorci în învăţământ“.

Aveţi o fiică de 35 de ani, din prima căsătorie. Ce relaţie aveţi cu ea?
Astea sunt probleme personale. A fost şi ea la Deva o perioadă, a făcut gimnastică, a jucat în filmul acela, „Campioana“, al Elisabetei Bostan, apoi a făcut o hernie bilaterală, a început să crească în înălţime foarte mult, dar n-a renunţat: s-a apucat de gimnastică ritmică, volei, arte marţiale. Oricum, şi-acum face sport. Ea a simţit viaţa de sportiv de performanţă. Acum face tae bo.

„Să fac ceea ce mă pricep să fac“
S-a născut în ’78. Iar în ’81, aţi plecat de acasă...
Da, am plecat la Deva. Până în 2003. Ea avea 3 ani. Intenţia mea a fost să facă şi ea gimnastică. La o perioadă foarte scurtă, a venit şi ea la Deva. Nu s-a apropiat de gimnastică pe cât mi-aş fi dorit, apoi s-a întors la Ploieşti. Oricum, eu ajunsesem să fac recorduri pe şosea: făceam drumul Deva-Ploieşti în patru ore şi jumătate! Bine, nu era trafic ca acum, plecam şi noaptea. La început, mergeam acasă în fiecare weekend, apoi la două weekenduri... Mai erau competiţii, plecam din Bucureşti şi la întoarcere rămâneam la Ploieşti. Trebuie să le combini, dar Deva era departe. Mi s-a propus chiar de atunci să vin să ocup nu-mai-ştiu-ce funcţii în administraţie, la Ploieşti. Am refuzat: „Dom’le, dacă m-am apucat de treaba asta, asta fac“. N-am făcut nici politică, nu sunt în vreun partid, chiar dacă am avut propuneri să fiu chiar primar la un moment dat. Să intru în Senat... E un principiu care m-a călăuzit: să fac ceea ce mă pricep să fac. Probabil că multe lucruri ar merge mai bine în ţara asta dacă aceia care au impresia că ştiu s-ar uita mai atent la vocaţie. Dacă s-ar autoanaliza şi ar vedea dacă într-adevăr ştiu. Eu, de la Leonardo Da Vinci, n-am mai auzit de un erudit care să se priceapă de la aeronautică până la pictură. Trebuie să ai o anumită capacitate de a te autoevalua.

                                                                                                         1995, Atlanta. Gina Gogean, la sol
Vă autoevaluaţi...
Zilnic. Şi ştiu care-mi sunt posibilităţile şi limitele. Niciodată n-am încercat să trec dincolo de aceste limite. Nu cred că interesează pe nimeni părerea mea despre centrala nucleară de la Cernavodă. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că eu am rămas tot profesorul acela de la Valea Călugărească, cu toate greutăţile care au fost acolo. M-a educat perioada aia.

„Ce se întâmplă? Am dispărut de pe podium!“  

Nu v-a tentat să renunţaţi la lot pentru politică?
N-am putut să plec. Dacă n-am plecat eu în ’90, când a fost un haos total!

Ce s-a-ntâmplat?
Au ieşit nişte „ideologi“ cu un pedigree ce nu le-ar fi dat dreptul să facă aprecieri, care-au spus aşa: „Centralizarea este comunistă, trebuie să schimbăm“. Exact centralizarea – sau aşezarea în acelaşi loc a valorilor – a dus la performanţele României înainte de ’90. Dacă nu se înfiinţa Oneştiul, spre exemplu, n-ar fi apărut Nadia Comăneci. Mai mult decât atât, cluburile erau atât de sărace încât nu aveau posibilitatea să asigure asistenţă medicală, refacere după efort etc. Aşa că aceşti „ideologi“ au desfiinţat lotul prin februarie. Au trimis copiii acasă.

Au sunat să vă spună că nu mai...
„Mergeţi acasă.“ Am stat atunci şi am discutat zile întregi ce facem.

2000, Sydney. Săritură de Simona Amânar

Cine-a luat decizia asta?
Nu ştiu. L-am întrebat odată şi pe Iliescu. „Să spun drept, ce făceaţi voi era atât de puţin important la vremea respectivă încât nici nu ştiu. Un nebun, probabil“, mi-a spus. Cel mai grav a fost că, în momentul în care ei au luat această hotărâre, colegii mei imediat au căutat o altă şansă. Adrian Goreac a plecat în Franţa. Adrian Stan a plecat în Marea Britanie. „Eu ce fac?“, m-am întrebat. Goreac mi-a spus: „Treaba ta“. Eu, ca să nu fiu spărgătorul de grevă, l-am întrebat: „Ai ceva-mpotrivă dacă rămân?“. „Treaba ta, să fii sănătos. Dar eu cred că e o nebunie.“ M-am hotărât să rămân, când puteam să plec.

Suntem un popor cu o bogăţie a spiritului formidabilă. Avem un bagaj genetic extraordinar, un spaţiu pe care, dacă îl aveau japonezii, deja ar fi populat luna de 50 de ani. Şi tot ne plângem, ne lamentăm. Stăm să cadă para mălăiaţă...

Dar la ce rămâneaţi?
„La dispoziţia federaţiei.“
                                                                                                                2011. Antrenament la Izvorani
Cu copiii ce s-a-ntâmplat?
S-au dus la cluburi şi, la un concurs, au ieşit pe locul 20. De la federaţie se întrebau: „Ce se întâmplă? Am dispărut de pe podium!“. În fine, la un moment dat a fost o discuţie la federaţie că în două luni de la desfiinţare, deci în aprilie, se va reface lotul. Nu la Deva, ci la Oneşti. Mi s-a propus să fiu coordonator. După un an, ne-am întors la Deva.

2001, Izvorani. Graţioasa Sandra Izbaşa

De ce n-aţi pus piciorul în prag, să spuneţi de la început: Deva?
Mie, care o luasem razna cu gimnastica, cred că, dacă-mi ziceau să merg în Honduras, făceam lotul la Tegucigalpa. Nu ştiu ce m-a făcut să rămân şi să nu plec, aşa cum o făcuseră ceilalţi, pentru că aveam unde să plec, până la urmă. Aveam un palmares care să ne permită să luăm nişte salarii bune. A fost un moment în care ceva, un îngeraş, mi-a spus să rămân şi am rămas. Până la Campionatul Mondial de la Gent (Belgia), din 2001, am rămas la Deva. Iar în perioada de după ’90, România a luat cinci titluri consecutive – consecutive! – de campion mondial pe echipe. Aproape 12 ani n-a câştigat nimeni altcineva pe echipe, indiferent că vorbim de China, Rusia sau SUA. Un italian mi-a spus că am câştigat ultimul titlu olimpic din secolul trecut şi primul titlu olimpic din acest secol – atenţie la detalii!

2000, Sydney. Andreea Răducan este încă deasupra tuturor

Una din două
Dennis Rodman sau Michael Jordan?
Michael Jordan.
Medic sau gimnast?
Antrenor.
Sergiu Nicolaescu sau Lucian Pintilie?
Sergiu Nicolaescu.
Sydney 2000 sau Atena 2004?
Atena.
Faceţi cadou bijuterii de aur sau de argint?
De aur.
Pink Floyd sau Led Zeppelin?
Pink Floyd.
Oneşti, Deva sau Izvorani?
Deva.
Nurofen sau algocalmin?
Nurofen.
Bela Karoly sau Octavian Bellu?
N-am cum să aleg.

„Nu cred că există un antrenor atât de nebun încât să bată un copil“

V-aţi inspirat de undeva la modul de lucru?
Eu zic că sistemul s-a dezvoltat pur şi simplu. Nici eu, nici Goreac, nici Stan, nici Mazilu, nici Pop, nici Săndulescu n-am lucrat cu Bela nici măcar un minut. Nu ştiam cum făcea el.

Se-auzea că le bate pe gimnaste.
Nu ştiu. Nadia spune că nu. În gimnastică, rigoarea a fost confundată cu dresajul. Eu nu mă feresc să spun: trebuie să fii riguros, sever. Dresajul îl faci cu maimuţa – şi cu aia trebuie să ştii să vorbeşti –, dar, la noi, puriştii şi analiştii care au fost scutiţi la şcoală de educaţie fizică şi-acum fac analize, spun: „Domnule, nu e prea greu?“. Eu am dat mereu exemplul acesta: „Ştiţi cât timp cânta la vioară George Enescu la 5 ani? Şapte ore pe zi! La 5 ani! Iar la 6 ani compunea!“. Nu poţi să te remarci în niciun domeniu de activitate falsând sau sărind nişte paşi. Sportul de performanţă reprezintă o activitate cvasivoluntară pe care o faci dacă-ţi face plăcere şi dacă ai abilităţi, talent. În gimnastică, pleci de la 6 ani, aştepţi 10 ani până la seniorat, dar, pe parcurs, copiii se selectează. Cei care nu pot, nu vor sau au alte motive de sănătate se opresc pe drum, iar în vârf ajung doi, trei, cinci. Mulţi veniţi, puţini aleşi. Iar cei care vor să facă performanţă trebuie să ştie că nu-i aşteaptă un vals vienez într-o sală cu aer condiţionat, unde nici nu transpiri, iar în jurul tău se află numai petale de trandafiri.

De ce e gimnastica un sport artificial
Cine se-aşteaptă la trandafiri?
Mulţi se înşală. Şi nu neapărat în gimnastică. Sunt, spre exemplu, sporturi care, la prima vedere, par foarte bănoase. Se-apucă şi joacă tenis. Mulţi se-apucă de vioară, dar puţini ajung nişte virtuozi ai viorii. Sunt părinţi care insistă să-şi vadă copiii acolo, indiferent de potenţialul lor. Eu nu-i critic, dar mi se pare exagerat ca un copil de 4-5 ani să cânte la pian, la vioară, să vorbească două limbi străine, să facă şi karate. Copiii noştri nu mai ştiu să se joace. A te juca, pentru ei, a dispărut şi ca verb, şi ca activitate inconştientă. „Ce fac să mă joc?“ Mă joc la computer. Eu nu zic că nu e bine, pentru că tineretul de astăzi are altă dinamică, e mult mai pragmatic. Dar în sport nu e aşa. Noi tot vedem extremele: „Şi Dennis Rodman a fost baschetbalist profesionist şi uite ce exotic era!“. Păi, de asta a avut şi o viaţă scurtă de sportiv. Nu ca Michael Jordan, spre exemplu, care era foarte riguros.

2003, Deva. Încordare în gimnastică

Vi s-a dus vestea că sunteţi dur.
Păi, sunt dur!

Că le ţineţi din scurt.
Da! Gimnastica e un sport artificial. Dacă omul aleargă, sare, aruncă de când s-a dat jos din pom, ce fac fetiţele astea, să se desprindă de la sol, să se învârtă în aer, în plan antero-posterior şi în plan longitudinal şi să vină în picioare, e un lucru nenatural. Ei bine, la o astfel de mişcare îi trebuie o fracţiune de secundă să-şi piardă orientarea în spaţiu sau să facă un gest şi îşi poate rupe gâtul. Şi atunci zic aşa: mai bine să fiu eu sever, considerat draconic şi să fiu sigur că ies din sală şi mă duc acasă liniştit, decât să stau şi să răspund consecinţelor unei accidentări foarte grave sau a unui moment nefericit. Nu e de joacă. Totuşi, în afara sălii dansez cu fetele, la fiecare Crăciun le fac catrene, mă îmbrac în Moş Crăciun, le fac poezii...

1997, Lausanne. Gina Gogean şi echipa

Cum se ajunge la medalia de aur
Până unde merge severitatea?
Trebuie să-ţi respecţi programul de antrenament. Toată etapizarea asta, până ajungi la medalie, presupune nişte paşi riguroşi. Etape care trebuie consumate şi rezolvate în ordinea pe care o dau eu. Dacă o etapă se sare sau se întrerupe, n-ajung acolo. Ajung la locul 6 sau la locul 7. În al doilea rând, fetele au nişte articulaţii, sunt la o vârstă la care organismul e în creştere. Ele trebuie să aibă un suport fizic, muscular, foarte bine pus la punct. Or, pregătirea fizică nu este plăcută. Nu-i place nimănui să facă flotări, stând în mâini sau salturi înapoi. O altă problemă e greutatea. S-a spus atâta: „Vai, fetele noastre, cu greutatea aia…“. Păi, greutatea este esenţială! Pentru cine n-a făcut biomecanică, poate să spună: „Ce, nu poate să facă şi mai grasă?“. Nimeni nu se gândeşte că articulaţia suportă o anumită încărcătură. Nu fac eu acum teoria acceleraţiei, dar la acceleraţia cu care vin ele după un flic-flac pe sol sau la o bătaie din salt, greutatea corporală pe articulaţia respectivă se înmulţeşte cu 10. La acceleraţia respectivă, nu cinci kilograme, ci unul singur dacă e în plus poate fi periculos. Am spus: „Măi, oameni buni, nu le spune nimeni să stea aşa slabe“. A mai fost o teorie că, dacă fac gimnastică, rămân mici. Păi, ia să vedem: Nadia e mică? Nu. Horkina e mică? Nu. Boghinskaia? Nu. Şi atunci, de ce sunt mici? Păi, sunt mici pentru că sunt selectate aşa. Eu, când le aleg, mă uit întâi la părinţi. Fata arată foarte bine la 6 ani, dar dacă părinţii sunt de doi metri, s-o ducă mai bine la volei.

Am învăţat lucruri extraordinare de la un antrenor italian care a făcut antrenament o bună perioadă într-o piscină de 25 de metri pe care a făcut-o sală de gimnastică. Condiţii groaznice. Calul se plia pe perete, paralelul se prindea în perete şi aşa mai departe. Şi am zis: «Bă, dacă ăsta face în condiţiile astea, eu, cu sala asta de la Izvorani, de ce să mă plâng?».

Nu le mai „altoiţi“ din când în când?
Puteţi să le întrebaţi. „Altoitul“ ăsta ce înseamnă?

Aşa circulă zvonul...
Din punct de vedere psihologic, palma înseamnă aşa: „Mi-e frică“. Sau: „Nu pot“. Îţi dau o palmă şi te duci să sari la aparat şi-ţi rupi o mână. Deci exerciţiul făcut de frică n-are nicio valoare, n-are o consecinţă legată de performanţă. Pentru că o baţi de-o omori în sală, la antrenamente, dar la concurs sportiva e singură pe bârnă, spre exemplu. Tu eşti jos. Ce faci, te urci şi-o baţi acolo, de faţă cu 10.000 de spectatori? Eu nu cred că există un antrenor atât de nebun încât să bată un copil. Frica este, de fapt, un instinct de conservare. Ea simte că nu e pregătită, simte că nu poate. De multe ori am fost criticat că n-am făcut ceva mai spectaculos la concurs. Nu! Eu am câştigat făcând exerciţii poate mai puţin spectaculoase la unele aparate, dar am fost sigur, cu ţinută, cu amplitudine, deci am respectat, să spunem, cerinţele codului de punctaj, pentru că atâta poate respectiva sportivă! S-o arunc aşa, să spună apoi lumea: „Uite ce lucru extraordinar a făcut, dar a pierdut medalia!“? Nu.

„N-am făcut în viaţa mea un compromis“

Vă înţelegeţi bine cu antrenorii adverşi?
Bem şi-o cafea, şi-un pahar de vin, şi-o bere. Noi ne luptăm între noi prin gimnastele noastre, dar n-avem nimic de-mpărţit. Nu este un război. Ne felicităm şi dacă pierdem, şi dacă ajugem să câştigăm. Ultima dată, un antrenor a venit la mine şi m-am întrebat: „Măi, ce mai vrei?“. Mă oprisem o perioadă, cât am fost preşedinte la Agenţia Naţională pentru Sport.

Dar la Agenţie cum era?
Aia a fost o perioadă în care m-am convins că, de unul singur, nu poţi să faci mare lucru. Am venit cu o mare dorinţă de a face lucruri frumoase, cu proiecte. Dar administraţia din teritoriu, politizarea exagerată au dus la efecte nedorite. Vorbeam, spre exemplu, cu un preşedinte de Direcţie Judeţeană luni, iar miercuri, când reveneam cu telefonul, era altcineva. Schimbat pe baza algoritmului local. I-am spus premierului Boc atunci când mi-am dat demisia: „Nu pot să administrez un lucru atât de volatil. Nimeni n-ar putea“.

Emil Boc ce a zis?
Şi el era legat de mâini pentru că el era undeva, acolo... Sunt lucruri care nu ajung la prim-ministrul. Nici premie-rul nu poate avea feedback complet din teritoriu. La un moment dat, îţi dai seama că stai pe nisipuri mişcătoare. E doar o senzaţie că liderul conduce. De fapt, conduci prin ceilalţi. Iar dacă ceilalţi nu sunt la unison, armonizaţi cu ceea ce gândeşti tu, nu iese nimic.

7 mai 2004. Preşedintele Ion Iliescu îi decorează pe sportivii români după Campionatele Europene

Aţi fost şi consilierul lui Băsescu...
Da, un an, pe probleme de sport.

Cum a fost?
Aveam acces oricând. Din punctul ăsta de vedere nu era un protocol rigid. Sigur, nu te duci să-l plictiseşti cu lucruri minore. Dar, acolo unde erau lucruri importante, unde noi i-am solicitat să fie prezent, să-şi exprime un punct de vedere, să-şi aducă sprijinul, a reacţionat pozitiv, pentru că este un om de sport, din punctul meu de vedere. El ne-a oferit o haltă înspre revenirea în performanţă. Eu cred că a şi gândit la un moment dat: „Ia să-i las puţin să respire, după care sigur se vor întoarce“.

„Va fi continuitate după ce plecăm noi“
Vorbiţi-ne despre momentul în care aţi plecat, în 2005...
După Olimpiadă.

Aţi avut un succes extraordinar la Atena, apoi aţi abandonat.
Am abandonat, într-un fel, forţaţi de trendul care s-ar fi dorit după Olimpiadă.

De ce?
Era un ambient care era alimentat inclusiv de mass-media. Că suntem prea duri, că suntem prea riguroşi, prea severi, că fetele ar avea nevoie să facă şi altceva. Toată discuţia a pornit de la un moment în care fetele au fost găsite noaptea în discotecă, după ce fuseseră fotografiate de paparazzi şi cu alte ocazii... S-a pus problema: „Mai au şi ele nevoie...“. E, dacă au nevoie de discotecă la 3.00 noaptea – ceea ce nu mi se părea normal, mai ales că noi răspundeam de ele, unele erau şi minore –, dacă asta credeţi că e direcţia pentru a face performanţă, faceţi dumneavoastră! Eu n-am făcut în viaţa mea un compromis. De ce să fim noi frâna progresului în performanţă? Să fim nişte persoane din astea conservatoare?

22 iulie 2008. Preşedintele Traian Băsescu îi decorează pe sportivii români după Jocurile Olimpice
N-au încercat să vă oprească?
Nu. S-a spus că se prăbuşeşte sistemul după plecarea lui Bela. Uite că nu s-a prăbuşit! Pe urmă, s-a zis că e un moment critic atunci când a plecat Goreac, coordonatorul (n.r. – în 1990). A fost continuitate. Dacă plecăm noi, va fi continuitate. La ce nivel, cum, nu ştiu. Este o sinusoidă aici. Gimnastica e primul sport din România ca palmares şi are probleme mari: n-are masor, n-are kinetoterapeut, n-are medic de atâţia ani. Nu vine nimeni să stea aici, la Izvorani, pe 10 milioane.

Acum suntem cu FMI-ul şi nu se poate
Şi asta nu se poate rezolva?
Nu. Pentru că legile sunt legi! N-ai cum să-l plăteşti din venituri proprii. Legal, nu se poate. Un medic adevărat nu vine aici să stea. O asistentă nu vine să stea pe 600 de lei. Un masor nu vine pe 1.000 de lei.

1 februarie 2009. Părintele Timotei Aioanei acordă Medalia Aniversară secretarului de stat în Ministerul Tineretului

Cât aţi fost şef la minister, n-aţi purtat discuţiile astea?
Acum suntem cu FMI-ul şi nu se poate. Un exemplu: a apărut un paragraf acum în lege că nu se mai fac premieri în bani. Ieşi campion naţional, nu mai poţi fi premiat pentru că nu dă voie FMI-ul.

„Am venit aşa, să dăm o mână de ajutor“  

Aţi revenit în 2010.
Noi am venit aşa, chiar să dăm o mână de ajutor. Nici nu cunoşteam fetele foarte bine. Bineînţeles că, atunci când am venit, la o selecţie mai riguroasă, pe unele dintre ele a trebuit să le eliminăm. Le-am trimis să facă şcoală, pentru că nu se puteau baza pe gimnastică. Aici e altă problemă, cu Izvoraniul ăsta. Unde să te duci la şcoală? De-aia insistăm noi să se facă o sală în Bucureşti. Probabil că se va face. Aici, iarna, este lugubru – te sperii când bate vântul. Uite, a fost o fetiţă pe care a muşcat-o un păianjen. Fără sirenă, fără nimic, m-am dus cu 150 de kilometri la oră până-n Bucureşti! Sunt lucruri pe care le rezolvăm şi de aceea, probabil, am fost solicitaţi, Mariana (n.r. – Bitang) e o foarte bună organizatoare şi se ocupă cam de toate. Şi atunci, ei zic: „Lasă, că sunteţi voi acolo, ştim că stăm liniştiţi!“. Ei, dar nu poţi! Nu mai merge! În spatele fiecărei sportive stă o armată de specialişti în recuperare, medicină sportivă, psihologie...

26 iulie 2008. Octavian Bellu, Mariana Bitang, Traian Băsescu şi Ion Ţiriac, după Olimpiada de la Beijing

Nu-i un decalaj faţă de concurenţii din alte ţări?
Sigur! Dar simt decalajul ăsta de 30 de ani! A existat permanent. Spre exemplu, acum am reuşit să luăm şi noi o criosaună. Ne-a ajutat un sponsor, că nu n-aveam 27-28.000 de euro. Abia acum am ajuns să avem şi noi o criosaună, când Nadal şi Djokovic au câte una pe care o duc după ei. Vine Capacitatea, vine Bacalaureatul! Anul trecut, toate fetele au căzut la Bacalaureat. Părinţii spun: „Bine, bine, gimnastică, dar şcoală?“. OK, fetele care ajung să facă performanţă primesc rentă viageră – am citit acum în presă că Nadia are 104 milioane, Silivaş – 104 milioane. Dar e vorba de două-trei gimnaste. Restul?

N-am Facebook, nu mă interesează. Am auzit că e o vorbă: «Dacă n-ai Facebook, nu exişti». Uite că exist! Acum, având canale de comunicare mai moderne, Tango sau Whatsapp, de ce să stau pe Facebook?

De ce România poate învinge ţări precum China sau SUA, care au o bază de selecţie uriaşă? Spuneţi-ne dumneavoastră…
Răspunsul este că, pe de o parte, am încercat să avem tot timpul piciorul pe frână. Sigur, şi pe acceleraţie, dar, când am simţit că nu putem împinge lucrurile până unde vrem noi, ne-am oprit. În al doilea rând, avem o grijă extraordinară de fetele astea. Unii afişează o lejeritate ştiind că au în spate nu ştiu câte schimburi de gimnaste şi spun: „Hai să încerce şi aia, şi aia“. Americanii, la un concurs, au avut patru fete accidentate şi au băgat alte patru de rezervă care au fost mai bune decât titularele. Şi, de ce nu, am completat antrenamentele şi cu o încercare de a ne închipui cam ce se întâmplă la concurs. Nu pot să fac zgomot cât 10.000 de oameni, dar pot să fac cât să deranjez.

Şi alţii nu se gândesc la lucrurile astea?
Este surprinzător pentru unii cum noi, cu un număr atât de mic de sportivi, reuşim. Dar încercăm să compensăm şi prin numărul de antrenamente, şi prin durata lor, şi prin numărul de repetări.

Alţi antrenori nu vă-ntreabă cum faceţi? Nu vor şi ei să ştie?
Sunt lector al Academiei Internaţionale de Gimnastică. M-am dus şi am ţinut lecţii până la Hong Kong.

Şi le-aţi spus tot?
Eu zic că le-am spus tot. Lucrurile sunt la îndemână acum oricui. Şi acum pot să intru pe www.gymnasticscoaching.com sau pe alt site şi văd ce fac australienii sau chinezii. Coreea de Sud a fost aici şi s-a antrenat trei săptămâni, a fost Spania, a fost Columbia…

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.