Altă Mărie cu aceeaşi pălărie

Foto: Arhiva Adevărul

Totul pare a fi încremenit în fază de proiect pe la noi. De la autostrăzi până la curăţatul drumurilor după prima zăpadă. Pe hârtie, totul este perfect. Pentru că noi, românii, ştim să facem planuri. Problema este că nu prea reuşeşim să le punem în practică.

Înaintea Campionatului Mondial de handbal din China, Cristina Vărzaru şi colegele ei, toate jucătoare cu nume, erau socotite printre favorite la câştigarea titlului sau, în cel mai rău caz, a unei medalii.

Şi erau considerate aşa nu numai de către analiştii autohtoni, ci şi de către cei de afară, pe care, orice s-ar spune, nu putem să-i bănuim de subiectivism. Ba, din contră!

Proiectul părea, aşadar, bun. Noi am mers cu cele mai experimentate jucătoare. Rusia, Germania, Norvegia, Ungaria cu echipe în reconstrucţie. De pe hârtie până pe teren este însă distanţă lungă. Şi parcurgerea acestui drum nu a condus la rezultatul aşteptat de mai toată lumea. Iar handbalistele României s-au întors acasă cu un loc 8 mai mult decât modest dacă îl raportăm la valoarea individuală a jucătoarelor, nicidecum la ceea ce au arătat ele în China.

Problema noastră nu a fost însă în plan individual, ci mai cu seamă în cel al echipei. Şi nu ţine numai de sport, ci de însăşi societatea în care trăim. Încă din anii ‘80, sporturile de echipă de la noi au cunoscut un evident declin. Şi nici că putea fi altfel într-o vreme în care mai tot românul încerca să-şi rezolve problemele individual şi când obţinerea unui kilogram de carne se făcea pe bază de pile, relaţii şi cunoştinţe.

Contraperformanţa echipei de handbal a României a survenit, aşadar, pe fondul degringoladei colective. În meciul cu Spania, de pildă, pe final, când mai erau doar câteva secunde de joc, handbalistele noastre s-au repezit disperate spre jucătoarea spaniolă care executa lovitura de colţ, lăsând liberă zona centrală din faţa semicercului.

Într-o încercare de a salva individual situaţia, însă fără nicio logică, fără nicio gândire şi coordonare în plan colectiv. Şi astfel, prin golul primit în ultima secundă, s-a ratat un egal care ar fi menţinut echipa noastră în cursa pentru calificarea în semifinale.

Să fie oare o întâmplare că în anii '90, după ce naţionala masculină a pierdut cu Franţa un meci pe care îl controlase autoritar, oamenii handbalului discutau despre fundamentarea unei teorii a finalurilor de meci? Şi că după atâţia ani n-am învăţat să ne păstrăm sângele rece într-o perioadă atât de importantă a jocului?

Nu este o întâmplare. Şi nici măcar nu ţine de handbal. În primăvară, rugbiştii români au fost înfrânţi de Portugalia, la Bucureşti, cam în aceleaşi condiţii în care handbalistele au fost răpuse de Spania - printr-un eseu primit în prelungiri, după o partidă pe care "stejarii" au dominat-o mai bine de 70 de minute.

Într-o ţară în care „descurcatul pe cont propriu", „îngrăşarea porcului în ajun" şi „justificarea tuturor nereuşitelor" rămân sporturi naţionale, handbalul şi rugby-ul nu pot face excepţie de la regulă. Ele doar confirmă că o ţară contează cu adevărat atunci când pentru ea lucrează o întreagă naţiune, ca o mare echipă, nu doar o mână de oameni, în plan individual.