Maria Obretin: „E greu să ținem pasul cu perfecțiunea Insta. Am zis să urlu din prima #suntsuperbă, apoi să anunț si eu câte un spectacol“

Actrița Maria Obretin a făcut multe sacrificii ca artist independent, însă nu a renunțat niciodată la visul ei, deși a trecut prin foarte perioade dificile.

Maria Obretin, o actriță cu o carieră de succes FOTO Arhivă personală

Chiar dacă modestia o face reținută în a recunoaște că a ajuns „la stele“, Maria Obretin (44 de ani) este o actriță cu o carieră de succes, căreia i se potrivește ca un rol scris special pentru ea dictonul latinesc „Per aspera ad astra“. A studiat temeinic latina și greaca veche, însă actoria a „contaminat-o“ fără „leac“, astfel că, oricât de greu i-a fost drumul, nu s-a abătut de la el. Au fost și muncă, și determinare, și câte-un „șut“ ocazional din partea norocului, cum spune Maria: așa s-a creionat traiectoria ei, care i-a adus roluri în teatru, film și televiziune. Despre toate acestea, Maria Obretin a vorbit într-un interviu exclusiv pentru „Weekend Adevărul“.

„Weekend Adevărul“: Cum a fost copilăria ta în Călărași? Ți-ai dorit dintotdeauna să fii actriță?

Maria Obretin:A fost frumoasă. Simplă. Aveam trei verișori în curte, iar strada era plină de copii. Nu ne bazam pe prea multe jucării, nu le aveam. Inventam tot felul de jocuri, de povești. Făceam dramatizări – am aflat mai târziu că se numesc așa – din cărțile copilăriei: „Aventurile lui Habarnam“, „Familia Roademult“, „Trei grăsani“. Intrările la spectacole erau pe bază de frunze și pietricele, că doar artistul independent din mine era întreprinzător. Apoi erau toate jocurile copilăriei: fotbal – stăteam adesea în poartă –, Baba-Oarba, Flori-Fete... Am fost generația cu cheia la gât, doar că fără cheie, am crescut într-un cartier de case, iar porțile erau mereu deschise. În plus, mai toți aveam o mamaie care avea grijă de noi. Frumoasă copilărie, cu nămeți imenși prin care ne chinuiam să ajungem la școală, cu nopți romantice la lumina lumânărilor, pentru că se lua des lumina, cu colinde, cu povești. Vremurile în care toți cei pe care îi iubeam trăiau și nu aveam nicio grijă.

Poate cea mai importantă figură din copilăria ta a fost, după cum ai mai spus, bunica ta, Stana, cea care te-a crescut. Povestește-ne, te rog, despre Furtunica.

(râde) Era micuță și aprigă Furtunica. O verișoară o poreclise așa, că era ca un uragan într-un pahar cu apă. Primele mele amintiri sunt cu ea. Se trezea ireal de devreme în nopțile de iarnă, să termine coliva. Mirosea a rom și a scortișoară în toată casa. Soțul îi murise când avea 42 de ani, avusese și cinci frățiori, morți destul de repede după naștere: Isac, Mușat, Gligore, Stan, Moise. Îi știa exact în ordinea asta. După ce am învățat să scriu, mă ocupam eu de pomelnic și o întrebam: „Cum, mamaie? Stan, Mușat...“. Și ea se supăra și mi-i zicea în ordinea stabilită de zeci de ani. Era o minune, am iubit-o tare. Nu prea a înțeles ea faza asta cu actoria. După primul semestru la Actorie, m-a întrebat pe cine am învățat să imit. După prima reclamă, m-a întrebat cât ulei am primit. Ghici la ce am făcut reclama?La un moment dat, apăream eu într-o cămășuță albă într-o reclamă, era tare mulțumită. Îi spunea mamei: „Am văzut-o pe fata noastră și în seara asta, frumoasă, cu părul lung, atâta că se îmbracă mereu la fel“. În ultimii ani, Alzheimerul o transformase într-o copiliță, tot aștepta să vină să o ia tăticul ei cu căruța de nu-știu-unde. Nu mă mai recunoștea, mergeam la ea și spunea cum o așteaptă pe Maria, nepoata ei actriță de la București. „Mamaie, eu sunt!“. „Nu, nu! Ea e actriță!“. „Păi, da, mamaie, eu sunt actriță!“. „Eeeee, în ziua de azi toate sunteți actrițe“. Era haioasă și plină de viață în anii ei de glorie. Avea tot timpul ceva bun: gogoși, plăcinte, vișinată. Îți dădea vișinată în niște păhărele care aveau niște vagoane desenate pe ele. „Îți dau un trenuleț?“, așa întreba. Sunt recunoscătoare că am avut-o în viața mea.

Am fost generația cu cheia la gât, doar că fără cheie, am crescut într-un cartier de case, iar porțile erau mereu deschise. În plus, mai toți aveam o mamaie care avea grijă de noi.

În liceu, porecla ta era Maria „Balamuc“și făceai filologie-latină. Cum au fost acei ani?

Eu uitasem de poreclă și, la cât de cuminte îmi amintesc eu că am fost, deja mi se pare un compliment. Cred că prin clasa a IX-a am fost într-o excursie și, când se lăsa liniștea în autocar, când mai scădea energia în drumeție, strigam cât mă ținea vocea: „Hai, cinci minute balamuc!“. Și toată lumea începea să chiuie și să tropăie. Altfel, nu-mi amintesc mari vitejii. Am chiulit o singură dată în masă, am plecat toate (eram clasă de fete) să vedem filmul „Dangerous Minds“, la Cinema Orizont. Nu știu dacă bucuria filmului a depășit vinovăția de a fi chiulit. Nu eram nici populară, nici spectaculoasă. Am avut norocul de a întâlni doi oameni minunați care au avut rolul de mentori pentru mine. Doamna dirigintă Rodica Sinișteanu, profa de latină (de aici și pasiunea pentru această limbă), era minunată ca om, ca dascăl, a contat imens în formarea mea. Exigentă, deșteaptă, elegantă, genul de dascăl care îți suflă în aripi, îți dă încredere. Celălalt om important, Ștefan Nițu, care se ocupa de trupa de teatru de amatori a Călărașiului. Un om generos și dăruit, care își rupea din timpul lui să se ocupe de trupă. Am crescut frumos între ei și mă bucur tare că Ștefan încă face asta pentru adolescenții din Călărași.

Ai dat, mai întâi, la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, secția Limbi Clasice, abia după trei ani la UNATC. Ai așteptat trei ani, mai bine zis ai studiat trei ani latină și greaca veche doar pentru a intra la clasa unei anumite profesoare. Dar dacă nu intrai din prima, ce ai fi făcut?

Da, mi-am dorit tare să fiu studentă la clasa Sandei Manu, citisem că este o profesoară exigentă, care te învață meserie. După trei ani de Clasice, am dat la Actorie în anul când doamna Manu lua clasa. Am luat. M-a luat. Nu știu, nu cred că aș fi dat a doua oară la UNATC. Și nu cred nici că aș fi devenit profesoară de limba latină. Cred că aș fi făcut ceva la care mi-e gândul dintotdeauna: un proiect în care să unești un orfelinat cu un azil de bătrâni. Cred că ar fi frumos pentru ambele părți. Pentru copii, să aibă alături bunicuți care să le ofere atenție, grijă, povești. Pentru bătrâni, să aibă bucuria de a le fi alături acestor copilași, de a se umple de energia lor. Da, asta aș fi făcut dacă nu aș fi fost actriță.

Cum au fost anii facultății?

Frumoși. A fost și șocantă trecerea de la Facultatea de Limbi Străine, unde eram și 100-150 într-o aulă, la cursurile de la Teatru, unde aveai ora ta de vorbire, de canto. Doamna Manu a fost profesoara pe care mi-am dorit-o. Nu m-a dezamăgit, am crescut mult în anii facultății. Apoi, era ireal să mă întâlnesc pe holuri cu doamna Olga Tudorache, cu domnul Albulescu, cu domnul Dem Rădulescu. Oameni pe care îi admiram și care acum veneau să ne vadă la examene.

„Și norocul a apărut din când în când“

Ai apărut în multe reclame, ai dublat desene, ai fost entertainer la evenimente, la începutul drumului în actorie. Per aspera ad astra (trad. – pe drumuri anevoioase, către stele) se aplică și aici? Le consideri o etapă necesară, un „rău“ necesar?

Per aspera, clar! Ad astra nu știu dacă am ajuns. Nimic din ce am muncit nu am considerat a fi un rău. Sunt experiențele mele, călirea mea, așa am mai învățat eu lumea, viața. Oricum, să faci dublaje sau reclame e deja un noroc, ele țin de meseria ta. Da, am avut tot felul de joburi ca să-mi permit luxul de a fi actriță. Nu știu dacă sunt o etapă necesară, așa a fost la mine. Uneori poți fi norocos, poți să prinzi imediat după facultate proiecte din care să trăiești. La mine nu a fost cazul. Sunt mai prietenă cu munca. Dar și norocul a apărut din când în când și mi-a mai tras câte un șut. Nu e o rețetă, la fiecare e altfel. Sunt împăcată cu parcursul meu. Dar au fost niște perioade în care m-am chinuit tare, nu aș mai vrea să trec prin ele.

Ai declarat într-un interviu că după facultate ți-a fost rușine ani buni să spui că ești actriță, pentru că jucai foarte puțin. Cum ai depășit perioada aceea, când și cum s-au schimbat lucrurile?

Fix de perioadele astea vorbeam! Da, au fost ani în care aveam un singur spectacol pe care îl și jucam rar. Normal că nu aveam curajul să spun că-s actriță. Că vine brusc întrebarea: „Unde?“. La întrebarea asta încă nu pot să răspund. Apoi: „În ce joci?“, „Când te văd la teatru?“. Răspunsul meu ar fi fost „Păi, am un singur spectacol, îl joc o dată pe lună...“. Mi-era greu să spun asta. Așa că evitam cu grație „Sunt actriță“. Au fost ani grei. Am avut răbdare, încredere în mine. Aveam joburi din care trăiam și, între timp, mă duceam la probe, castinguri, mă țineam antrenată. Motto-ul meu preferat – am mai multe și toate păguboase – este „Ce-i al meu e pus deoparte“.

Uneori poți fi norocos, la mine nu a fost cazul. Sunt mai prietenă cu munca. Însă nimic din ce am muncit nu am considerat a fi un rău. Sunt experiențele mele, călirea mea, așa am mai învățat eu lumea, viața.

„Atunci când ești artist independent, nu ai niciun statut, drepturi, concedii sau șomaj“

Ești un artist independent. De ce crezi că depinde, în România, să devii actor angajat al unui teatru? Cât e de dificil?

Dacă știam, eram deja angajată. Am terminat facultatea în 2003, posturile erau blocate și așa au rămas multa vreme. Puteai să renunți la teatru sau să reziști independent. Am rezistat mulți, mulți ani cum am putut, până când au început să se lege lucrurile. Mă întrebi dacă e dificil. Eu cred că la vârsta mea e deja imposibil. Acum câțiva ani, a fost un concurs de angajare într-o trupă valoroasă, talentată, mi-ar fi plăcut să fac parte din ea. Doar că nici nu am putut să-mi depun dosarul. La vârsta mea nu mai pot aplica pentru un post de debutant, evident, sunt locuri pentru tineri. Doar că nici ca actriță cu experiență nu pot participa. Toți anii ăștia de la terminarea facultății, în care am muncit mult, nu sunt recunoscuți, pentru că am fost artist independent, nu am avut carte de muncă de actor. Deci, sistemul nu îmi permite. Probabil ar trebui să umblăm puțin la Codul Muncii, căci actoria e totuși o meserie specială, nu pe cărți de muncă. Nu pentru mine, pentru atâtea generații care vin, să nu mai fie blocate de sisteme penibile, neadaptate acestei meserii.

Ți-ai dori să fii angajată a unui teatru de stat? Ce ți-ar oferi acest statut?

Nu știu, sincer. Oricum, pare imposibil, după cum am precizat. Mi-am dorit mulți ani acest lucru, cred că ar fi fost o plasă de siguranță, nu atât materială, cât siguranța că joci. În plus, mai e un aspect extrem de trist. Eu sunt independentă, dar, pe lângă spectacolele independente în care joc, am fost colaboratoare în toți acești ani în diferite teatre din București. Cum se întâmplă asta? Când vine un regizor și pune o piesăîntr-un teatru, dacă nu găsește în trupa respectivului teatru actorii potriviți pentru proiect, face audiții și aduce colaboratori. Și vin zeci și zeci de oameni la audiții, dintre care iau câțiva. Se face proiectul. Aceștia sunt actorii colaboratori. Din păcate, în ultimii ani, teatrele nu au mai avut bani să plăteasca acest „lux“. Spectacolele cu colaboratori s-au anulat, s-au programat din ce în ce mai rar, au dispărut. Sau au fost înlocuiți peste noapte cu actori angajați în teatrul respectiv. E tare nedrept. Și colaboratorii sunt oameni, au trecut prin multe probe ca să ajungă să facă un rol într-un teatru de stat, e și sufletul lor acolo, în ființa aia vie care este spectacolul construit alături de ceilalți. Ce statut mi-ar oferi faptul că sunt angajată? Mi-ar oferi UN statut, practic. Atunci când ești artist independent nu prea ai NICIUN statut, drepturi, concedii sau șomaj. Dacă ai o perioadă în care nu prinzi niciun contract, nu îi pasă nimănui de tine, deși, cât ai muncit, tu ți-ai plătit taxele ca orice alt om. E ingrat statutul independentului în România. Nu vorbesc doar despre actori, sunt mulți independenți pe piață, în foarte multe domenii.

Ești bucuroasă că ți-ai luat propria casă, un apartament. E prima ta casă, să recunoaștem, după mai bine de 20 de ani de muncă. Un actor care are multe de spus ar trebui să se concentreze pe roluri, nu pe rate.

Da, am stat cu chirie de când mă știu, mi-am dorit tot timpul un apartament al meu. Nu prea am eu simțul proprietății, dar, independentă fiind, nu știu cât să mă bazez pe vreo pensie să-mi plătesc o chirie la bătrânețe. Mă uit la apartamentul ăsta călduros și luminos din apropierea Parcului IOR – și eu, și Pascal, cățelul meu, suntem îndrăgostiți de această zonă – și nu-mi vine să cred. Dar nu e un apartament luat în rate, pentru că, liber profesionistă fiind, am bătut ani de zile la ușile băncilor, dar nu am putut să fac un credit. Așa că nu am grija ratelor. Aș zice că e un apartament luat cu iubire, nu cu bani. Eu aveam un fond în care tot strângeam de ani și ani, insuficient, firește. Nici jumătate de apartament nu-mi cumpăram cu fondul ăsta anemic. Dar s-a întâmplat ceva minunat și extraordinar, oamenii care mă iubesc au făcut o chetă și m-au ajutat. O să le înapoiez banii pe măsură ce îi strâng, mă așteaptă. Dar e extraordinar ce au făcut. De aceea spun că am luat apartamentul cu iubire, nu cu bani.

#suntsuperbă

Ești o femeie frumoasă. Ai simțit-o ca pe o povară sau ca pe un atu, în profesia ta?

Nu sunt atât de frumoasă încât să mă împovăreze chestia asta. Fac față nivelului meu de frumusețe, cât e el acolo. Nu am mizat pe frumusețe în meseria asta. În clasă, la Actorie, mă băteam pentru ultimul loc pe frumusețe. Nu am jucat nicio Julieta, nicio Mona din „Steaua fără nume“. Eram distribuită în roluri de mătuși, doici, bunicuțe, doamna Cucu, că tot am pomenit de „Steaua fără nume“. Nu știu, în meseria asta nu cred că ne încurcă prea tare frumusețea. Cui nu-i place să vadă oameni frumoși pe scenă? Nu ne încurcă nici urâțenia, dovadă că sunt atâția actori nefrumoși și talentați care au făcut carieră, sunt adorabili și spectatorii îi iubesc. Nu ne încurcă felul cum suntem pe afară. Eu așa cred.

#suntsuperbă este hashtagul care însoțește, de ceva vreme, postările și fotografiile tale din rețelele sociale. Eu cred că o spui și asumat, dar și autoironic, cu mult umor. Cum s-a născut hashtagul acesta și de ce te-a apostrofat lumea pentru el?

Vezi, nu mi-a mai ajuns frumusețea, am sărit la #suntsuperbă. Se pare că nu ne mai ajunge nimic: viața, meseria, calitățile noastre. Dacă te uiți puțin pe Insta, culorile în care ești și trăiești tu sunt prea palide, e nevoie de un filtru. E greu să ținem pasul cu perfecțiunea Insta. Am zis să urlu din prima #suntsuperbă, să fiu liniștită cu acest fapt stabilit de mine, apoi să mai anunț si eu câte un spectacol, o treabă. Nu mă preocup de cei care mă trag de urechi și nu sesizează autoironia, asta e. Unde umor nu e, nimic nu e.

Norocul a apărut din când în când și mi-a mai tras câte un șut. Sunt împăcată cu parcursul meu. Dar au fost niște perioade în care m-am chinuit tare, nu aș mai vrea să trec prin ele.

„Nu am rețineri pe scenă. Acolo nu sunt eu“

Ai fost Gina din serialul „Umbre“, de la HBO, un rol total diferit de ceea ce ai făcut până atunci. În primul rând, era vorba de un serial de televiziune, apoi ai intrat în pielea unei femei simple, cu care a trebuit să te identifici. Cum a fost această experiență?

Maria Obretin:A fost o experiență foarte bună pentru mine. Nu făcusem prea mult film până la „Umbre“, vreo două-trei proiecte doar. A fost un context bun, cu oameni profesioniști care își făceau bine treaba, un scenariu foarte bun, parteneri în care aveam încredere, doi regizori – Bogdan Mirică și Igor Cobileanski – care știau să lucreze cu actorii. Șerban Pavlu a fost un partener minunat, avea experiență de film, mă bazam pe el. Pariul cu personajul Gina a fost să fiu mai matură, mai cu experiență de viață (era mamă a doi copii), să atac fiecare secvență cu energia potrivită. E o femeie pusă mereu în situații excepționale și asta nu întâlnești des în viața reală.

Ai filmat și o secvență nud, într-unul dintre episoade, alături de Mihai Călin. Cum te-ai pregătit pentru asta? A fost dificil să filmezi? Te-ai gândit la „ce-o să spună lumea din Călărași“?

Nu m-am gândit la asta. E meseria mea, e viața mea, nu simt că trebuie să dau explicații pentru lucrurile asta. Doar pe mama am anunțat-o: „Mama, surpriză, apar cam goală“. Mama e un om înțelept, vede multe filme, a înțeles de multă vreme ce înseamnă această meserie. La filmul lui Nae (n.r. – „6,9 pe scara Richter“, regizat de Nae Caranfil), când trebuia să fumez, eu fiind nefumătoare convinsă pe vremea aceea, mai fumam cu mama câte o țigară pe balcon ca să „prind mișcarea“. O iubesc tare. E omul care a avut întotdeauna încredere în mine și în alegerile mele, care m-a sprijinit tot timpul. E și omul care înțelege telefoanele de 10 secunde: „Mama, toate bune, sunt obosită tare, te sun mâine“. Nu se supără. E delicată, tandră și iubitoare. Cât despre secvența nud, știam de ea de când a scris-o Bogdan Mirică, m-a sunat să-mi spună, să mă întrebe dacă e OK. I-am zis că, dacă are nevoie de secvența aia așa, o facem, am încredere. N-aș zice că am fost ca peștele în apă când am filmat-o. Dar era o echipă atentă și discretă, s-au purtat cât au putut de delicat.

Ce rețineri ai pe scenă?

Nu am rețineri pe scenă. Acolo nu sunt eu. Acolo e un personaj care are alte date decât cele pe care le am eu, un alt sistem de valori, alte calități, alte defecte. Sigur că „Homo sum, nihil humani a me alienum puto“. Cum ar veni, sunt om, nimic din ce e omenesc nu mi-e străin. Toate lucrurile sunt în noi, doar că în doze diferite față de cele ale personajului.

Serialul „Umbre“ a fost un punct de cotitură în cariera ta?

Da, cu siguranță. Deja făceam teatru, aveam câteva spectacole cu roluri care îmi plăceau, dar filmul îți aduce un alt tip de recunoaștere. Era frumos să-i văd pe oameni zâmbind sau venind la mine să-mi spună cât de mult le place serialul.

A urmat serialul „Vlad“. Cu ce te-a atras acest proiect și personajul tău, cu totul diferit de Gina?

Lumea din care venea era foarte interesantă și diferită de ce mai lucrasem. M-au atras limbajul special, conexiunea dintre Fira și toți oamenii ei: aurolaci, cerșetori, hoți de buzunare. Eram „mama la aurolaci“, practic. Îmi plăceau forța ei, energia, stăpânirea de sine, felul în care își apăra oamenii.

Cu ce rol – teatru, serial, film – ai simțit că ai atins un nou stadiu în carieră, că te-ai maturizat artistic? De care te-ai atașat și de ce?

Cred că rolul Maria, din „Noi 4“, scris de Lia Bugnar, regizat de Dorina Chiriac. E un spectacol în care am crescut mult, am învățat mult jucându-l, vreo zece ani, cel puțin. Am trecut de la panica paralizantă de la început, la un fel de așezare într-un punct din care se poate întâmpla orice... pe verticală, în adâncime, în sus, în jos. Cuvintele sunt aceleași, nu am schimbat o literă, dar de la o reprezentație la alta am învățat să mă folosesc de toate datele mele, de fiecare cuvânt, frântură de cuvânt. E un spectacol pe care îl pot juca la orice oră, în orice context, așa simt. Experiența unui astfel de rol îți dă încredere și pentru alte lucruri. Deși, la fiecare rol e aceeași luptă, doar că uneori poate fi mai scurtă, alteori mai lungă.

Ce aspirații ai în ceea ce privește rolurile, ce personaj îți dorești foarte mult să faci?

Niciodată nu am alergat după roluri. Mi-am dorit contexte bune, texte bune, oameni cu care să îmi placă să fiu pe scenă, în care să am încredere, cu care să pot construi frumos. Nu sunt visătoare, sunt destul de realistă. Îmi doresc doar să fiu sănătoasă, norocoasă din când în când și să am înțelepciunea de a alege proiecte care să mă provoace, să-mi aducă bucurie și satisfacție.

E o meserie în care se leagă mari prietenii, dar apar și mari invidii. Despre prima parte știm că ai o relație apropiată cu Lia Bugnar și cu Marius Manole. Cum e relația voastră și pe scenă, și în afara ei? De răutăți, șicane sau invidii te-ai lovit?

Meseria asta ne leagă de mulți dintre cei cu care ne întâlnim pe scenă. Chiar și după ce s-a terminat proiectul, rămâne ceva special între noi, pentru că am depins unii de ceilalți în cele două ore de spectacol pe scenă. Din când în când, în meseria asta se leagă mari prietenii. Sunt recunoscătoare că Lia și Marius îmi sunt alături în atâtea proiecte și în viață, am învățat mult de la ei. Pasiunea, seriozitatea, fanatismul cu care facem această meserie ne leagă. Pe scenă și în afara ei. E o bucurie când avem spectacole împreună, turnee. Râdem mult, foarte mult. Face bine sufletului să ai așa prieteni. Cât despre invidii, nu e cazul, nu mă preocupă. Nu sunt genul invidios, dacă i se întâmplă ceva minunat altcuiva, e meritul lui, norocul lui, nu îmi ia mie nimic. Invers, nu știu cât sunt de invidiată. Îmi place să cred că nu. Cu toții știm cât e de greu, cum ne ies unele lucruri, cum nu ne ies altele.

În ce joci acum? Ce proiecte ai?

Joc în „Ce avem noi aici“, textul și regia sunt semnate de Lia Bugnar. Joc alături de Marius Manole și de minunăția de Carmen Tănase. E o actriță uriașă, asta știam. A fost o bucurie să o descopăr ca om. E ca o sărbătoare să avem spectacole împreună. Alte piese de teatru în care joc sunt „Familia înainte de toate“, în regia lui Marius Florea Vizante, și „O farsă de doi lei“, în regia lui Răzvan Oprea.

Sunt om, nimic din ce e omenesc nu mi-e străin. Toate lucrurile sunt în noi, doar că în doze diferite față de cele ale personajului.