Liana Stanciu: „Mă ţine în priză bucuria de-a trăi, muzica, râsul Teodorei“
0
Muzica a dat tonul întregii ei vieţi. Nu doar cariera în radio i-a fost ghidată de această pasiune, ci şi viaţa de familie, pe care o împarte cu Mihai Georgescu, alias Miţă de la Bere Gratis, şi cu fiica lor, Teodora.
Eşti cea mai recunoscută voce cunoscută.
Da, vocea mea place sau nu place, dar nu se confundă, ceea ce este cumva ca la Sofia Vicoveanca, Amanda Lear, Bonnie Tyler sau, mai aproape de noi, Bryan Adams şi Rod Stewart, care au that recipe something, acea răguşeală care îi face să fie altfel.
Ţie ce voci îţi plac la radio?
Mie îmi plac vocile care comunică, care-mi spun ceva. E foarte important să ai un timbru special, dar şi mai important, la radio, este ce spui şi cum spui. De exemplu, când eram copil, îl ascultam pe un tip pe care-l chema Casey Kasem, care făcea Billboard Chart la „Voice of America”, un tip care tuna, dar care avea o blândeţe… Îmi plac vocile cu grave, pentru că eu însămi am nişte grave, dar îmi plac vocile care nu fac eforturi să fie aşa. Pentru că a fost la un moment dat moda asta, au fost bărbaţi care voiau să-şi transforme timbrul, dar forţarea asta nu mi-a plăcut niciodată. Ador naturaleţea, mi se pare că este un lucru extraordinar. Sigur că şi ea se poate educa, dar nu trebuie să o schimbi fundamental. Îmi plac oamenii naturali, normali, fireşti în atitudine, dar care au ceva interesant de spus, de făcut. Eu cred că în fiecare om există ceva bun, ceva interesant, ceva altfel. Doar că n-a avut nimeni suficient timp să scoată la suprafaţă.
Soţul tău, Mihai, şi fiica voatră, Teodora, îşi folosesc altfel vocea, cântă…
Da, Mihai e cu trupa lui, Bere Gratis, şi cu şcoala lui de canto, VocaSchool, Teodorei îi place şi ei să cânte… dar, după ce l-a auzit pe taică-su cât îi e de greu şi cât s-a luptat în ultimii doi ani, nu cred că mai e atât de setată să cânte. Mai degrabă, ar vrea să facă – şi are o ureche specială, aude nişte lucruri pe care noi, ăştilalţi, nu auzim – producţie muzicală ori ceva în zona asta.
Cum e cu adolescenţa în casă?
Obişnuit, nimic spectaculos. Ne certăm, ne împăcăm, ne iubim, ne certăm iar, „Nu te mai suport!“, „Ba eu!“, după care ne luăm în braţe: „Am greşit! Am spus o prostie!“, „Şi eu! Te iubesc!“, „Şi eu! Pa!“.
Asta te ţine în priză?
Nu. Mă ţine în priză faptul că am atâta energie de dat încă… Mă ţine în priză bucuria de-a trăi, muzica, râsul Teodorei, râsul altui copil, câte o discuţie inteligentă…
Se apropie şi majoratul Teodorei. Eşti pregătită emoţional?
Nu sunt. Şi n-o să fiu niciodată. Toată viaţa mea o să fie puiul meu, chiar dacă ea creşte în ritmul firesc.
Care a fost primul pas care te-a frapat în devenirea ei?
Mă surprinde plăcut în fiecare zi, de la comentariile pe care le are în legătură cu colegii de clasă, cu gaşca ei, mă surprinde plăcut pentru că este extrem de optimistă. Ea râde tot timpul, se bucură de orice, încearcă să nu vadă lucrurile care nu funcţionează, se mai umple de năduf la adresa vreunui profesor sau a unei situaţii de la şcoală, dar uşurel trece peste asta…
Se încarcă comentariile...
