Ion Cristoiu: „Nu reuşesc să renunţ la condiţia de vedetă“
0
Ion Cristoiu (62 de ani) vorbeşte despre viaţa lui, aflată într-un glisaj permanent între presă şi literatură. Are o părere din ce în ce mai proastă despre poporul român şi spune că nu crede în prietenie. Jurnalistul care a revoluţionat presa scrisă de după 1989, ca director al cotidianului „Evenimentul zilei“, spune că nu gloria l-a mângâiat, ci pasiunea de a da lovituri de presă.
Cristoiu iese din vestiar, îşi aşază haina pe umeri, şi cum iese afară dă foc la pipă. De la Biblioteca Academiei, unde e prezent o bună parte din fiecare zi, nu face nici cinci minute până acasă. Trece de motanii graşi din faţa blocului, hrăniţi cu responsabilitate de soţie, şi apoi urcă scările spre o altă bibliotecă, apartamentul lui. Care arată ca un adăpost antiaerian pentru cărţi.
Citiţi şi:
Zece pentru Eugenia Vodă
Şovăiala suspectă a lui Ion Iliescu
Dacă înaintezi spre birou - o chestie masivă plină cu scrumiere, ziare, ochelari, caiete, fişe de lectură, foarfece, lipici, pixuri - te trece un tremur, chiar parcă auzi ticăitul unei bombe. Sunt zecile de ceasuri care ticăie de peste tot: prin cărţi, pe birou, pe jos.
E unul zici că e ceasul gării, o cutie dreptunghiulară de un metru, pe care Cristoiu l-a cărat din Siria, pe avion. Pasiunea pentru ceasuri nu e nici pe departe un hobby trăznit, întâmplător: se foloseşte de ticăitul lor ca să scrie, îl inspiră. Poate că tot ceea ce face în decursul unei zile e o acoperire pentru asta.
Mai luaţi tramvaiul noaptea, să vă plimbaţi pe o stradă oarecare în Bucureşti, sau v-aţi mai pierdut din aerul acesta de erou romantic?
Nu mai fac această experienţă, deşi mai ies pe jos în Bucureşti. Atunci eram singur, necăsătorit. Chiar şi acum, când ajung dintr-o conjunctură în vreun cartier, descopăr un Bucureşti pe care nu mi l-am imaginat.
Din ce nevoie făceaţi asta când eraţi tânăr? Vă căutaţi inspiraţia?
Când am fost redactor-şef adjunct la „Scânteia Tineretului" mi s-a repartizat o casă pe Şoseaua Alexandriei, ultimul bloc din Bucureşti. Lucram acasă, scriam până noaptea târziu. Şi pe la 3 mă urcam într-un tramvai de noapte şi rătăceam prin Bucureşti, lăsându-mi impresia că sunt romantic. Pentru mine era un proces de incitare a creaţiei. Şi toată viaţa mea s-a supus acestei nevoi de a intra în inspiraţie.
Deci pe dumneavoastră vă căutaţi-hăituiaţi de fapt...
Da, având acest interes profesional. De la lectura viciu am trecut la altă etapă: nu mai pot să mai citesc de dragul de a citi. Mă întreb, „şi ce-mi iese din asta? Un eseu, o carte?". E un blestem să nu-ţi mai îngădui să citeşti doar din plăcere.
Aţi afirmat că aveaţi o impresie mai bună despre poporul român când nu exista libertatea de exprimare. Vi se părea bun, frumos... Când s-a deschis gura, aţi privit la el şi v-aţi îngrozit.
Da, pentru că nu ştiam că poporul român suferă de o boală pe care a urât-o Caragiale, datul cu părerea. Şi impresia că părerea lui e mai bună decât cea a unui specialist.
Mergeţi mai departe de atât şi îl suspectaţi de laşitate, spunând că dacă în ziua de 22 decembrie ningea, se termina Revoluţia.
Am început să am o părere tot mai proastă despre poporul român. Poate fi expresia bătrâneţii sau poate a satiricului, viziunea mea asupra realităţii fiind mai sceptică. Nu e vorba atât de laşitate, e vorba de aşezarea sub vremi. E un popor care se resemnează repede. Dacă mâine se dă dispoziţia că toţi oamenii mai înalţi de 1,70 să fie retezaţi, să spunem că s-ar lua această măsură, noi am trece cumva peste asta. Un alt popor ar ieşi în stradă.
Poate fi convingerea asta unul dintre motivele care v-au condus să cădeţi în admiraţie în faţa lui Corneliu Zelea Codreanu? Propaga o idée de demnitate, într-un curent naţionalist extrem.
Din acest punct de vedere, Zelea Codreanu n-a fost român. Îl mai suspectez pe Eminescu că n-a fost român, care avea seriozitatea unui neamţ. Corneliu Zelea Codreanu a fascinat o întreagă generaţie de tineri intelectuali prin acest neromânism al onoarei, al consecvenţei, al demnităţii, al mersului până în pânzele albe. La asta m-am referit, nu înţeleg de ce s-au supărat unii atât de tare (n.r. CNA a sancţionat emisiunea „Profesioniştii" de la TVR1, pentru afirmaţiile lui Ion Cristoiu din ediţia în care a fost invitat, cu privire la Corneliu Zelea Codreanu). Nu m-am referit la programele sale în legătură cu evreii, rămase în mare parte doar scrise pe hârtie. Eu am rămas surprins de acest tărăboi deoarece chiar am studiat foarte multe cărţi despre subiectul acesta, şi pro şi contra. Se face o confuzie între mişcarea legionară din timpul lui Zelea Codreanu şi cea de după moartea sa, când mişcarea legionară ajunge la putere prin Horia Sima.
La care dintre calităţile dumneavoastră ţineţi cel mai mult?
La hărnicie. Sunt un om foarte harnic. Încerc să îi birui pe alţii care au mai mult talent literar. Îmi place să muncesc, am acest drog al muncii în sine.
Nu sunteţi un om împăcat cu el însuşi, aveţi senzaţia că aveţi proiecte pe care nu le duceţi până la capăt.
Chiar nu le duc. Cred că sunt prea supus vremii, dacă lucrez acum la două cărţi, şi mâine vine un proiect care îmi surâde, atunci le abandonez. Încerc să-mi fac ordine în sutele de fişe, povestiri... Eu am o chestiune de ţăran. Adică, am un caiet de proză din 1970, şi el este pus pe zile până la sfârşitul anului în curs, şi atunci în fiecare zi trebuie să îmi îndeplinesc norma: să scriu o pagină de proză. Pe lângă asta, mai am o pagină de eseuri. Dar am multe alte proiecte pe care nu le termin.
Din ce se întrupează perseverenţa asta maladivă, urmăriţi succesul literar?
Nu, ea este în sine. Este o slăbiciune, se cheamă lucrul bine făcut. Am o înfrigurare pe care o moştenesc de la ai mei. Trecea un trenuleţ prin sat şi el pleca spre Focşani la 5 dimineaţa. Ai mei ajungeau în gară la ora 3. Iar cu o zi înainte nu mai făceau nimic, gândin-
du-se cum vor pleca ei a doua zi dimineaţă la Focşani.
Când aţi fost cel mai aproape de sentimentul ratării?
Poate îl am în fiecare zi, pentru că am făcut de toate şi nimic deosebit. Şi m-am consumat prea mult în presă. O mare parte din munca şi talentul meu s-au dus în acest domeniu pe care îl consider trecător. Literatura nu e. O carte e o carte, rămâne.
De ce nu vă asumaţi total ipostaza de scriitor? De ce continuaţi să fiţi jurnalist, analist?
E o întrebare corectă. Pentru că sunt un om slab, nu rezist. Viaţa de scriitor implică renunţarea la statutul de vedetă. Probabil nu reuşesc să renunţ la condiţia de vedetă. Dar mai greu îmi e să rezist la solicitările producătorilor de la nu ştiu ce emisiune. Probabil trebuie să-mi angajez o secretară.
"O mare parte din munca şi talentul meu s-au dus în acest domeniu al presei, pe care îl consider trecător. Literatura nu e. O carte e o carte, rămâne."
„Am brevetat ziaristul-spion"
Privind în urmă, vă reproşaţi că Sevastiţa M. din Paşcani şi a sa găină cu pui vii a propagat un val de tabloidizare?
Era un gen de presă pe care eu îl numesc "interesantul", cu gradul lui superlativ, "senzaţionalul". De la interesant în sus începe presa, îmi pare foarte rău. Presa nu e nici filosofie, nici poezie.
Dar nici invenţie.
Făcea parte dintr-o direcţie imprimată de mine „Evenimentului zilei", anume de a sesiza absurdităţile româneşti. În cartea mea, „Găina fără bilet", am o bucată, o invenţie, despre un sat care se duce la vânat de iepuri, pentru a-i duce în Italia. Ştiţi că acum două zile am citit o ştire că în Oltenia există un sat care trimite iepuri în Italia? Am un carneţel şi în fiecare zi notez fapte absurde, pe care le văd sau le citesc. Teza mea e că eu nu pot să inventez, ca scriitor satiric, mai mult decât îmi oferă realitatea.
La „Expres Magazin" primeaţi 5.000 de dolari salariu, o sumă fabuloasă pentru vremurile acelea.
Nu aveam atât, eu eram acţionar şi aveam voie să iau avans din profit. Dar faţă de cât au câştigat ceilalţi, nu se compară. Sume uriaşe am dat pentu cărţi. Nu mi-am făcut vile.
Spunea Mihai Cârciog, fondatorul „Evenimentul zilei", că eraţi tratat ca o primadonă.
Era normal, „Evenimentul zilei" a apărut cu bani obţinuţi de „Expres Magazin", iar apoi s-a câştigat uriaş, iar Cornel Nistorescu şi Mihai Cârciog sunt nişte oameni ajunşi, poate mai ajunşi decât mine, dar asta nu are importanţă. Nu era gloria cea care mă încânta, ci era pasiunea asta, de a face un număr, de a da o lovitură de presă, pe care oamenii care au lucrat cu mine o simţeau.
Ce aţi brevetat la „Evenimentul zilei"?
Am brevetat ziaristul-spion, în sensul de obţinere de informaţii exclusive, din documente. Idealul de gazetar este cel care descoperă un lucru îngrozitor, senzaţional despre prietenul lui şi îi spune, „îmi pare rău, asta e", şi dă ştirea în sine, de dragul de a o descoperi, nu pentru a servi împotriva cuiva.
„Citesc de la 5 ani"
Aţi copilărit la Găgeşti, Vrancea, într-o familie de ţărani mijlocaşi. Ca şi copil eraţi un fel de Nicolae Moromete, citeaţi când mergeaţi cu vacile la păscut?
La ţară, ca şi în „Moromeţii", copilul este un animal de povară, şi ţăranul nu-şi poate permite să nu te pună la muncă de la cinci ani. Cititul e considerat pierdere de vreme. Eu aveam lectura ca viciu încă de pe atunci. În timpul verii liceenii făceau un fel de ceaiuri, hore, nu ştiu, că nu mă descurcam. Şi ţin minte una, era într-o casă şi într-una din încăperi aveau ziare pe podele, în loc de covor. Ăia dansau, petreceau, flirtau, eu am citit toate ziarele de pe jos.
De unde vă luaţi cărţile acolo?
De la biblioteca comunală. Eu citesc de la cinci ani. Când veneau de la raion şefi în inspecţie eram convocat de bibliotecară şi prezentat drept un fel de minune a zonei.
Nu deveniţi sentimental la imaginile bucolice, cu şura de paie, umbra copacilor?
Nu am imaginea lirică a vieţii la ţară, în proza mea satul este dur.
Vă suspectez că aţi fost lipsit de afecţiune în copilărie.
Poate de o afecţiune făţişă. Pe mine m-a pupat mama prima dată când am plecat la facultate, şi am rămas surprins, m-am întrebat ce-a apucat-o. Este iubire şi la ţară faţă de copii, familie, dar nu o să observaţi oameni ţinându-se de mână.
O imagine pregnantă?
Fragmente de proză fantastică.
Asta e tot ce vă vine în minte din perioada aceea?
Da, prefer să nu îmi amintesc altceva, că mă enervează.
Aveaţi măcar prieteni în lumea satului?
Nu, eu nu cred în prietenie.
Dar în ce credeţi?
În relaţia profesională.
Nu aţi avut de-a lungul vieţii un confident?
Ştiţi ce se întâmplă, am fost şef de mic. Şi atunci începi să-i supectezi pe toţi cei care îţi devin prieteni. Cine să-mi fie prieteni? Subordonaţii, colaboratorii care doreau să se afirme?
Cum aţi vrea să vă consemneze istoria?
Ca scriitor, dar din nenorocire cei care mă comentează ca scriitor spun că sunt un mare jurnalist, şi invers. Mă iluzionez, domnişoară, că rămân în posteritate dacă scriu. Dar este o iluzie frumoasă, dacă mă gândesc bine.
"Am fost şef de mic. Şi atunci începi să-i supectezi pe toţi cei care îţi devin prieteni. "
Carte de vizită
-Ion Cristoiu s-a născut la 16 noiembrie 1948, în satul Găgeşti, Vrancea
-În 1971 a fost asistent universitar la Facultatea de Filosofie din Cluj
Între 1971 şi 1980 este editor şi apoi director adjunct la Viaţa Studenţească
-Între 1980 şi 1983 este editor la Scânteia Tineretului şi şef al departamentului „Cultură, morală şi reportaje"
-1983 - 1989: editor la magazinele Teatru şi Secvenţa
-1990: director Express Magazin
-1990 - 1992: director săptămânalul Zig-Zag
-1992 - 1997: director la cotidianul Evenimentul zilei
-1997 - 1998: editorialist cotidianul Naţional
-1998-1999: director la Cotidianul
-2003: director Realitatea TV
-2006-2008: invitat permanent la emisiunea Sinteza Zilei, Antena 3
-2006 - 2008: moderator emisiunea Zig-Zag, Antena 3
-2007 - 2009: moderatorul emisiunii Ora presei, Antena 2
Amintiri din tinereţe
În adolescenţă, în curtea casei părinteşti din satul Găgeşti
Ion Cristoiu, Nicuşor cum îi spuneau părinţii, la 5 ani
La o discuţie cu Cornel Nistorescu, în anii '80 la revista „Secvenţa", tipărită cu ocazia Festivalului de Film pentru Tineret
Pe bicicleta de fitness de acasă
Se încarcă comentariile...
