Gheorghe Dinică, „vagabondul filmului românesc“: „Am purtat şi pantofi cu talpă de lemn. Iarna era frig, viscol“
0Titanul scenei românești, Gheorghe Dinică, a copilărit în mahalaua bucureșteană, printre țigănci cu flori și cârciumi. Pe scenă a creat roluri memorabile.
Gheorghe Dinică s-a născut în ziua de Crăciun a anului 1933 – deşi a fost declarat pe 1 ianuarie 1934, pentru că „nu era nimeni la primărie, toţi erau la chefuri“ –, pe strada Pinului, la numărul 34, din cartierul Giuleşti. „Un cartier colorat, pitoresc, cu mici slujbaşi şi ţigănci cu flori, cu fete cochete, cu cârciumi care aveau câte un acordeonist“, descria Dinică mahalaua în care a copilărit, într-un interviu cu Silvia Kerim, în 2007.
Părinţii lui au divorţat când era foarte mic şi a rămas mai mult în grija bunicilor. A cunoscut toate aspectele sărăciei şi nefericirii personale – „Am purtat şi pantofi cu talpă de lemn; iarna era frig, viscol, şi nu întotdeauna aveam costumaţie din asta, contra frigului“, povestea Dinică în emisiunea „Profesioniştii“. Aşa că din toate aceste lipsuri s-a născut fascinaţia pentru stradă şi pentru oamenii ei – „Am fost un copil liber, năzdrăvan, curios, mai degrabă crescut de stradă şi de prieteni decât de familie“.
Dar cea mai cumplită amintire a copilăriei a rămas din vremea războiului. Avea 10 ani când au avut loc bombardamentele din 4 aprilie 1944. Suficient cât să-şi amintească cum a căzut bomba pe casa în a cărei pivniţă se ascunsese alături de alţi prieteni, cum suflul l-a scos afară şi cum şi-a văzut unii camarazi spulberaţi împrejur. „Toată viaţa noastră a fost afectată de perioada războiului. Copilăria noastră n-a putut să treacă aşa, părinţii noştri sufereau, ne transmiteau şi nouă“, spunea el la „Profesioniştii“.
„În lumea absolut debusolată de după război, în viaţa mea nedirijată de cineva, cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat a fost faptul că am descoperit cinematograful.“
Îndrăgostit de filmele americane
A descoperit acest univers paralel şi s-a agăţat de el. Cum încheia şcoala, fugea la câte-un cinematograf din cartier, unde proiecţiile erau non-stop, intrai şi mai ieşeai seara, la închidere. Nu o dată a fost dat afară cu mătura de angajaţii de acolo. Era îndrăgostit de filmele americane, cu gangsteri, cu comedianţi, cu dulci poveşti romantice, cu Stan şi Bran, cu Vivien Leigh, cu Greta Garbo, cu Charlie Chaplin, cu Humphrey Bogart.
Bucuria era completată şi de trupele de artişti, comici români, care evoluau în pauze şi pe lângă care se lipise şi copilul Dinică. „Filmul a fost o lume care a venit peste mine la momentul potrivit şi mi-a dat o altă pornire. A fost, într-un fel, o salvare.“
Cursurile liceale le-a terminat pe la seral şi la fără frecvenţă. La vârsta de 17 ani s-a angajat funcţionar la Poşta Română.
Din calitatea de angajat al Poştei a putut să se integreze în mişcarea teatrală de amatori. Atunci a descoperit că aceasta este vocaţia sa, că pentru asta trebuie să-şi risipească toata energia. Aici a găsit oamenii care i-au îndrumat primii paşi în actorie. Prima reprezentaţie pe scenă a fost în „Titanic-vals“, în rolul locotenentului Stamatescu. „Eram pe scenă şi parcă visam. Nici nu ştiam ce se întâmplă cu mine. La un moment dat, m-au trezit nişte aplauze din sală“, povestea Dinică într-un interviu din „Gazeta Teatrului Naţional“, în 2001. A fost mare succes! Toată lumea l-a îndemnat să facă teatru şi nimic altceva. A făcut, dar tot la amatori o vreme.
A debutat la Teatrul de Comedie în 1961, cu rolul Inspectorul Goole din piesa ''Inspectorul de poliţie" de John Boynton Priestley, în regia Dinei Cocea.
Pe scena Teatrului ''Lucia Sturdza Bulandra'' a jucat, în perioada 1968-1971, în piese precum ''Nepotul lui Rameau" de Denis Diderot (regia David Esrig) şi ''Moartea lui Danton" de Georg Büchner (regia Liviu Ciulei). Cele mai multe roluri le-a interpretat însă pe scena Teatrului Naţional "I. L. Caragiale" Bucureşti, unde a fost distribuit în piesele: ''Un fluture pe lampă" de Paul Everac (regia Horea Popescu, 1972), ''Trei fraţi gemeni veneţieni" de Aldo Matiuzzi Collalto (regia David Esrig, 1973), ''Romulus cel Mare" de Friedrich Dürrenmatt (regia Sanda Manu, 1977), ''Gaiţele" de Alexandru Kiriţescu (regia Horea Popescu, 1977), ''O scrisoare pierdută" de I. L. Caragiale (regia Radu Beligan, 1979), ''Aşteptându-l pe Godot" de Samuel Beckett (regia Grigore Gonţa, 1980), ''Ioneştii" de Platon Pardău (regia Grigore Gonţa, 1986), ''Cine are nevoie de teatru?" de Timberlake Wertenbaker (regia Andrei Şerban, 1990), ''Noaptea regilor" de William Shakespeare (regia Andrei Şerban, 1991), ''Tehnica raiului" de Mihai Ispirescu (regia Dan Micu, 1997), ''Azilul de noapte" de Maxim Gorki (regia Ion Cojar, 1998), ''Numele trandafirului" după Umberto Eco (regia Grigore Gonţa, 1999), ''Cotletele" de Bertrand Blier (regia Gelu Colceag, 1997), ''Şi mai potoliţi-l pe Eminescu" de Tiberiu Cristian Popescu (regia Grigore Gonţa, 2000), ''Ultima oră" de Mihail Sebastian (regia Anca Ovanez Dorosenco, 2003), ''Dansând pentru zeul păgân" de Brian Friel (regia Lynne Parker, 2006). Tot la TNB l-a interpretat pe Cadîr în spectacolul ''Take, Ianke şi Cadîr" de Victor Ion Popa, în regia lui Grigore Gonţa, spectacol a cărui premieră a avut loc în 2001.
Gheorghe Dinică a avut, de asemenea, roluri de prim-plan în filme realizate de mari regizori români. În volumul ''1234 cineaşti români'' (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996) este caracterizat ca un ''interpret cu surprinzătoare intuiţii în definirea unor personaje aprige, brutale până la ferocitate, care îşi cultivă cu delicii propria condiţie''.
A jucat în peste 80 de filme şi seriale
Dintre cele peste 80 de filme şi seriale în care a fost distribuit, amintim: ''Străinul" (regia Mihai Iacob, 1963), ''Comoara din Vadul Vechi" (regia Victor Iliu, 1964), ''Columna" (regia Mircea Drăgan, 1968), ''Felix şi Otilia" (regia Iulian Mihu, 1971), ''Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte" (regia Sergiu Nicolaescu, 1971), ''Explozia" (regia Mircea Drăgan, 1972), ''Cu mâinile curate" (regia Sergiu Nicolaescu, 1972), ''Dincolo de nisipuri" (regia Radu Gabrea, 1973), ''Zidul" (regia Constantin Vaeni, 1974), ''Ilustrate cu flori de câmp" (regia Andrei Blaier, 1974), ''Prin cenuşa imperiului" (regia Andrei Blaier, 1975), ''Un comisar acuză" (regia Sergiu Nicolaescu, 1975), ''Osânda" (regia Sergiu Nicolaescu, 1976), ''Cuibul salamandrelor" (regia Mircea Drăgan, 1976), ''Acţiunea Autobuzul" (regia Virgil Calotescu, 1977), ''Revanşa" (regia Sergiu Nicolaescu, 1978), ''Ultima noapte de dragoste" (regia Sergiu Nicolaescu, 1979), ''Reţeaua S" (regia Virgil Calotescu, 1979), ''Lumini şi umbre" (serial TV, regia Andrei Blaier, Mihai Constantinescu, Mircea Mureşan, 1979-1982), ''De ce trag clopotele, Mitică?" (regia Lucian Pintilie, 1982), ''Secretul lui Bachus" (regia Geo Saizescu, 1983).
A jucat, de asemenea, şi în filmele ''Pe malul stâng al Dunării albastre" (regia Malvina Urşianu, 1983), ''Lumină la etajul zece" (regia Malvina Urşianu, 1984), ''Secretul lui Nemesis" (regia Geo Saizescu, 1986), ''Cuibul de viespi" (regia Horea Popescu, 1986), ''Figuranţii" (regia Malvina Urşianu, 1987), ''Priveşte înainte cu mânie" (regia Nicolae Mărgineanu, 1992), ''Cel mai iubit dintre pământeni" (regia Şerban Marinescu, 1992), ''Crucea de piatră" (regia Andrei Blaier, 1993), ''Această lehamite" (regia Mircea Daneliuc, 1993), ''Craii de Curtea veche" (regia Mircea Veroiu, 1995), ''Faimosul Paparazzo" (regia Nicolae Mărgineanu, 1999), ''Filantropica" (regia Nae Caranfil, 2001), ''După amiaza unui torţionar" (regia Lucian Pintilie, 2001), ''Turnul din Pisa" (regia Şerban Marinescu, 2002), ''Dulcea saună a morţii" (regia Andrei Blaier, 2003), ''Magnatul" (regia Şerban Marinescu, 2004), ''Orient Express'' (regia Sergiu Nicolaescu, 2004), ''Ticăloşii" (regia Şerban Marinescu, 2007) ş.a., precum şi telenovelele ''Inimă de ţigan'' (2007), ''Regina'' (2008) şi ''Aniela'' (2009).
Îndrăgitul actor avea şi talent muzical şi iubea cântecele de petrecere. El a înregistrat astfel, alături de Ştefan Iordache, Nelu Ploieşteanu ş.a., câteva CD-uri cu cântece de petrecere.
Se încarcă comentariile...
