PORTRET Cum a învăţat Gheorghe Dinică care e esenţa de lichea. Gabriela Dinică: „Prin '94, a trăit din vocea bunicului lui Donald Duck, acela din desene animate“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Gheorghe Dinică; Ilustraţie grafică: Florian Marina după o fotografie de Tomoaki Minoda / TNB
Gheorghe Dinică; Ilustraţie grafică: Florian Marina după o fotografie de Tomoaki Minoda / TNB

Gheorghe Dinică a făcut tot ce e omeneşte de făcut într-o viaţă – mai puţin copii, dar nu a fost mare caz. A făcut teatru şi a făcut film, a dansat şi-a petrecut, a cântat şi a băut, a fost şi prinţ, şi cerşetor. A reuşit să întruchipeze toate tipologiile umane autentice – escroci mărunţi, borfaşi autohtoni, lichele de mare anvergură, dar şi oameni sărmani, cetăţeni naivi înamoraţi ori filosofi sfredelitori. A fost şansa lui să cunoască lumea.

Marţi, 10 noiembrie 2009, ora 13.00. Medicii de la Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti au hotărât să oprească manevrele de resuscitare, pacientul nu mai răspundea. S-a constatat decesul. Stop cardiac.  Două ore mai târziu, televiziunile din România anunţau ştirea pe burtiere: „Gheorghe Dinică a murit“.

Crainicii TV prezentau evenimentul tragic cu vocea sumbră şi texte vechi: „S-a mai stins o stea a teatrului şi filmului românesc. Gheorghe Dinică a părăsit scena vieţii la 75 de ani“ – şi urma, inevitabil, un montaj cu momente celebre din filmele şi piesele de teatru în care a jucat Dinică, obligatoriu pe fundal cu melodia „Sunt vagabondul vieţii mele“. Asta era accesibil şi de impact pentru publicul larg, aşa a fost să fie. Desigur, erau dezbătute şi detaliile privind starea de sănătate a actorului în ultimele săptămâni: decesul venise după 20 de zile de agonie, în care buletinele medicale oscilau între „uşoare ameliorări“ şi „prognosticuri rezervate“.

Gheorghe Dinică fusese internat pe 22 octombrie, acuzând probleme respiratorii. Diagnosticul a fost bronhopneumonie. Însă în următoarele zile veştile proaste s-au succedat, până s-a ajuns la 14 afecţiuni, de părea că o mână nevăzută deschide nomenclatorul bolilor şi mai alege vreo două-trei de pe pagină: s-a descoperit că are infecţie cu stafilococ auriu şi candida, la care s-au adăugat şoc septic şi disfuncţie multiplă la organe, insuficienţă cardio-respiratorie, insuficienţă renală cronică acutizată, hemofiltrare continuă, disfuncţie digestivă, disfuncţie hepatică, difuncţie hemotologică în remisie. Pe 9 noiembrie a fost operat de colecist, însă evoluţia postoperatorie a fost extrem de gravă şi câteva ore mai târziu corpul său a cedat.

„Eu, acum, sunt stăpânul vieţii şi al morţii“ („Prin cenuşa imperiului“, 1978)

În zilele următoare, mii de români s-au dus în Foaierul Teatrului Naţional pentru a-şi lua rămas bun de la Dinică – toţi marii actori români au trecut pe la el şi l-au înconjurat cu zeci de găleţi cu flori şi coroane funerare, iar cetăţenii simpli enumerau, îndureraţi, toate rolurile care i-au marcat – Paraipan din „Un comisar acuză“, Diplomatul din „Prin cenuşa imperiului“, Gheorghe Cercel din „Secretul lui Bachus“, Vasile Potop din „Patul conjugal“ şi toate celelalte – şi încheiau cu câte un „era om bun şi frumos, foarte cumsecade“, de parcă l-ar fi cunoscut de-o viaţă. Şi de fapt, îl cam cunoşteau. Descrierea se potrivea la fix. Gheorghe Dinică a fost marele actor care le-a înseninat românilor zilele tulburi ale comunismului cu cele peste 70 de filme ale sale, în care a construit abil roluri mai ales de pungaşi şi uneltitori simpatici, umanizaţi, chiar comici. Într-o vreme în care personajele negative ale vieţii de zi cu zi erau de nesuportat, el i-a învăţat pe români să-i iubească şi pe anti-eroi. Acesta a fost meşteşugul lui, pe care l-a tot deprins încă din copilărie şi l-a cizelat pe scenele teatrului până în platourile de filmare.

gheorghe dinica

„Să intre barbarii!“ („Dacii“, 1967)

Gheorghe Dinică, în tinereţe; Foto: Arhiva personală Gabriela Dinică

A văzut toate feţele poporului, chiar de la periferie, din cartierul Giuleşti, unde s-a născut, în ziua de Crăciun a anului 1933 – deşi a fost declarat pe 1 ianuarie 1934, pentru că „nu era nimeni la primărie, toţi erau la chefuri“ –, pe strada Pinului, la numărul 34. „Un cartier colorat, pitoresc, cu mici slujbaşi şi ţigănci cu flori, cu fete cochete, cu cârciumi care aveau câte un acordeonist“, descria Dinică mahalaua în care a copilărit, într-un interviu cu Silvia Kerim, în 2007. Sigur, realităţile interbelice ale periferiei Bucureştiului puteau fi şi mai sumbre decât aspectul romanţat creionat de actor, cu străzi prăfuite pe care-şi făceau veacul mici negustori, hoţi, beţivi şi prostituate, oameni desculţi şi oameni cu bricege la centură. În fine, nu era un aer uşor respirabil. Dar pe micul Dinică l-au fermecat realităţile acestea mundane, din vremea în care în toată lumea răsăreau şi se întăreau naţionalismele dure şi se înmulţeau asasinatele politice – ce putea înţelege, dacă afla!, un copil din toate acestea. Mai ales că trăia propriile lui probleme. Părinţii lui au divorţat când era foarte mic şi a rămas mai mult în grija bunicilor. A cunoscut toate aspectele sărăciei şi nefericirii personale – „Am purtat şi pantofi cu talpă de lemn; iarna era frig, viscol, şi nu întotdeauna aveam costumaţie din asta, contra frigului“, povestea Dinică în emisiunea „Profesioniştii“. Aşa că din toate aceste lipsuri s-a născut fascinaţia pentru stradă şi pentru oamenii ei – „Am fost un copil liber, năzdrăvan, curios, mai degrabă crescut de stradă şi de prieteni decât de familie“.

Dar cea mai cumplită amintire a copilăriei a rămas din vremea războiului. Avea 10 ani când au avut loc bombardamentele din 4 aprilie 1944. Suficient cât să-şi amintească cum a căzut bomba pe casa în a cărei pivniţă se ascunsese alături de alţi prieteni, cum suflul l-a scos afară şi cum şi-a văzut unii camarazi spulberaţi împrejur. „Toată viaţa noastră a fost afectată de perioada războiului. Copilăria noastră n-a putut să treacă aşa, părinţii noştri sufereau, ne transmiteau şi nouă“, spunea el la „Profesioniştii“.

„Cum se vede viaţa prin el? În roz“ („Secretul lui Bachus“, 1984)

„În lumea absolut debusolată de după război, în viaţa mea nedirijată de cineva, cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat a fost faptul că am descoperit cinematograful.“ A descoperit acest univers paralel şi s-a agăţat de el. Cum încheia şcoala, fugea la câte-un cinematograf din cartier, unde proiecţiile erau non-stop, intrai şi mai ieşeai seara, la închidere. Nu o dată a fost dat afară cu mătura de angajaţii de acolo. Era îndrăgostit de filmele americane, cu gangsteri, cu comedianţi, cu dulci poveşti romantice, cu Stan şi Bran, cu Vivien Leigh, cu Greta Garbo, cu Charlie Chaplin, cu Humphrey Bogart. Bucuria era completată şi de trupele de artişti, comici români, care evoluau în pauze şi pe lângă care se lipise şi copilul Dinică. „Filmul a fost o lume care a venit peste mine la momentul potrivit şi mi-a dat o altă pornire. A fost, într-un fel, o salvare.“

Gheorghe Dinică a primit Ordinul Meritul Cultural, clasa a IV-a, precum şi Ordinul Serviciul Credincios, în grad de Mare Ofiţer; Foto: Mediafax

gheorghe dinica

Şcoala n-a fost nici vreo plăcere aparte, nici vreo prioritate pentru Gheorghe Dinică. A început să lucreze de foarte mic, de pe la 13-14 ani. A ieşit din cartier şi şi-a luat slujbe mărunte, cât să câştige bani de subzistenţă. Printre acestea, s-a angajat la Poştă, la distribuirea presei. Când a ajuns la liceu, şcoala a căzut în plan secund. Cursurile liceale le-a terminat pe la seral şi la fără frecvenţă. La vârsta de 17 ani s-a angajat funcţionar la Poşta Română.

„Alo, puştiu, eu trec întâi!“ („Cuibul de viespi“, 1986)

Din calitatea de angajat al Poştei a putut să se integreze în mişcarea teatrală de amatori. Atunci a descoperit că aceasta este vocaţia sa, că pentru asta trebuie să-şi risipească toata energia. Aici a găsit oamenii care i-au îndrumat primii paşi în actorie. Prima reprezentaţie pe scenă a fost în „Titanic-vals“, în rolul locotenentului Stamatescu. „Eram pe scenă şi parcă visam. Nici nu ştiam ce se întâmplă cu mine. La un moment dat, m-au trezit nişte aplauze din sală“, povestea Dinică într-un interviu din „Gazeta Teatrului Naţional“, în 2001. A fost mare succes! Toată lumea l-a îndemnat să facă teatru şi nimic altceva. A făcut, dar tot la amatori o vreme.

De altfel, experienţa de aici i-a priit, după cum povestea într-un interviu apărut în cartea „Actorul, între adevăr şi ficţiune“ (1984): „A fost, cred, o împrejurare favorabilă pentru mine faptul că am lucrat cu oameni de profesie, nu cu nişte nechemaţi care încercau numai să câştige un ban din instructajul echipelor de amatori“. De aici până la recunoaşterea talentului său nu a mai fost decât un pas. Mai precis, un concurs naţional, la care a participat cu echipa cercului teatral al Casei de Cultură a Sindicatelor din Bucureşti. Avea 22 de ani şi juca rolul lui Bogoiu, în „Jocul de-a vacanţa“, de Mihail Sebastian. Şansa a făcut ca în juriu să fie profesoara Dina Cocea, care l-a reperat imediat pe tânărul care a primit marele premiu: „Te-ai născut pentru scenă. N-ai dreptul să-ţi sacrifici vocaţia, te primesc la cursurile mele de pregătire“, i-a spus atunci cea care avea să-i fie profesoară la Institut.

Nu fără ceva şovăieli, Dinică s-a dus la cursuri. După trei încercări eşuate de admitere la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, a reuşit, în 1957. Cu bursă republicană. Avea 23 de ani – limita de vârstă de admitere în Institut – şi o experienţă de actor amator de vreo şase ani. Acolo, nu numai că era mai riguros, mai serios, mai matur faţă de colegii săi, dar şi arăta ca atare, nu aducea a june imberb, a flăcău necopt şi primea roluri mai puternice, de compoziţie. „Mi se părea cam caraghioasă postura mea. Aveam, de pildă, exerciţiile de comportare fără obiect şi-mi spuneam: nu fac eu asta! Cum să stai într-un copac care nu există? Şi-i vedeam pe colegi cum lucrau cu sârg. Ei, copilaşi... Un băiat din Piteşti se ţinea după mine şi-mi zicea «nene»“, povesteşte în „Actorul, între adevăr şi ficţiune“.

„Artist, spaima generaţiei lui!“ („Ultima noapte de dragoste“, 1980)

În „Dulcea saună a morţii“ (r. Andrei Blaier, 2003), în rolul deţinutului Paraschiv;

A absolvit Institutul în 1961 şi, după o repartiţie la Teatrul pentru Tineret şi Copii, a fost cooptat de Radu Beligan la nou-înfiinţatul Teatru de Comedie. Atunci a început cariera fabuloasă a lui Dinică, epoca de aur a teatrului românesc, alături de prietenul său bun Marin Moraru şi regizorul David Esrig. Atunci, credea Dinică, i-a surâs şansa, adevărata şansă, care nu apare decât poate o dată în viaţă. Atunci au creat marile spectacole de referinţă, irepetabile în teatru: „Umbra“ (1963), „Troilus şi Cresida“ (1965), „Nepotul lui Rameau“ (1968). Premierele lor erau mari evenimente pe scena culturală românească şi atunci s-a format, de fapt, Gheorghe Dinică recunoscut astăzi de toată lumea: „Atunci am scos din mine ceea ce în alte condiţii nu puteam să-mi dau seama că există“, spunea la „Profesioniştii“.

În „Umbra“, alături de Dumitru Rucăreanu şi Amza Pellea;

image

Pentru fiecare dintre aceste piese a mai descoperit o latură actoricească neexplorată. „Pentru «Umbra» a trebuit să devin cauciuc. Eu nu mai credeam că sunt capabil, la 28 de ani. Esrig a zis că se poate. Şi aşa am pornit la lucru, la şmotru“. Elasticitatea supraomenească a fost dobândită prin muncă asiduă, zilnică, pe parcursul a 10 ani, alături de Paule Sybille, o profesoară de mişcare scenică, fostă elevă a Isadorei Duncan. Era un program drastic, care nu lăsa timp pentru alte plăceri ale vieţii: „Aveam două-trei ore pentru odihnă şi masă, în rest... Dar îmi plăcea, nu o făceam din obligaţie. Era fascinant. Obositor, înfiorător de obositor. De multe ori îmi venea să mă zgârii pe faţă. Mi se cerea atâta participare, concentrare, consum nervos, încât îmi venea să spun: gata, am terminat, mă las, mă opresc aici“, povestea Dinică în „Actorul, între adevăr şi ficţiune“.

Nu s-a lăsat copleşit de nimic şi provocările n-au încetat să apară. În 1966, a venit marea surpriză: într-o seară, când se afla la Gellu Naum acasă, alături de Esrig, i s-a spus din senin: „O să joci în «Nepotul lui Rameau» al lui Diderot, cu Marin Moraru“. După doi ani de repetiţii care aduceau mai mult a cantonament – „în care exerciţiul fizic şi exerciţiile de dezvoltare a voinţei şi de concentrare se făceau ca într-un laborator“ – s-a reuşit punerea în scenă a unui roman filosofic. „«Nepotul lui Rameau» e ceva care mă copleşeşte de câte ori mi-aduc aminte. A fost cel mai interesant personaj pe care l-am jucat de când fac meseria asta, într-o companie absolut senzaţională, cu cel mai bun şi cel mai interesant om pe care l-am cunoscut, Gellu Naum“, declara Dinică la emisiunea „Nocturne“ de la TVR. Numai că toate acele piese s-au pierdut pentru totdeauna, în arhiva TVR nu s-au păstrat înregistrări, doar câteva fotografii. Fericiţi cei care le-au văzut la vremea lor.

„Meseria asta nu exista. Eu am inventat-o“ („Filantropica“, 2002)

Portret al lui Gheorghe Dinică, realizat de Mirel Zamfirescu, aflat în sufrageria Gabrielei Dinică;

După ce s-a încheiat această perioadă, odată cu plecarea lui Esrig din România, Gheorghe Dinică şi-a continuat activitatea, a jucat în zeci de piese, pe scena TNB, la Odeon, la Bulandra. În comunism a avut de înfruntat cenzura comunistă – cum a fost cazul piesei „Ploşniţa“, în 1982, când ofiţerul de Securitate a sesizat şi raportat „şopârlele“ lui Dinică: că spunea pe scenă „poporul de rând“, făcând semn spre nişte lăutari, că trage o duşcă şi-i invită pe aceiaşi lăutari: „Mă bucur de toate binefacerile culturii de tip nou“, că ia în derâdere ordinea socialistă. În fine, au trecut şi acestea şi au urmat anii tranziţiei, când teatrul a cam decăzut, când finanţările pentru film au cam dispărut. Dar Dinică a continuat să facă roluri memorabile, de la piesa „Take, Ianke şi Cadîr“ la rolul lui Pepe din „Filantropica“, pentru a da numai două exemple. Ultima reprezentaţie pe scena teatrului a fost în „Incontestabila ipocrizie“, în regia lui Mihai Ionescu. Au urmat câţiva ani mai grei, căci actorul a fost diagnosticat cu Alzheimer în stadiu incipient şi s-a retras în câteva seriale de televiziune. Aceasta din urmă a fost incontestabila ironie a sorţii. 

Fascinaţia boemei bucureştene

dinica ploiesteanu iordache

Ştefan Iordache, Nelu Ploieşteanu şi Gheorghe Dinică erau grupul de forţă de la Şarpele Roşu; Foto: Arhiva personală Nelu Ploieşteanu/Adevărul

„Importantă era bucuria adunării şi a spiritului care se încălzea pe parcurs şi uitai de oră. Nu era vorba de cantitatea de alcool care intra în tine, ci de starea bună a preluării unor replici, a unei atmosfere excepţionale, când aveai companioni de calitate“, sintetiza Dinică sensul întâlnirilor pe care le avea. Şuete le zicea el. Cartierul general era, de obicei, Şarpele Roşu, o cârciumă de pe strada Eminescu. Tovarăşi de boemie îi erau Ştefan Iordache, Nelu Ploieşteanu, Titi Rucăreanu, dar şi ziarişti, epigramişti, scriitori. Aici, dar nu neapărat aici, se consumau până în zori cele mai comice aventuri, se cântau melodii lăutăreşti – „Portofele, portofele, ai rămas fără lovele“, „Dau cu şpriţu’, dau cu şpriţu’, până m-apucă sughiţu’“ –, ce să mai, se lua viaţa în piept. Aici se construiau tot felul de poveşti, în care, de cele mai multe ori, Dinică era omul spontan, care putea oricând să improvizeze o discuţie amplă pe orice subiect, chiar şi pe importanţa geopolitică a folosirii bicarbonatului de sodiu, cu zonele cu consum precar, mediu sau în exces. Dinică fost, probabil, unul dintre ultimii mari boemi ai Bucureştiului, iar anecdotele păstrate din acele nopţi ar trebui să facă obiectul unui material amplu, aparte.

Gabriela Dinică, soţia lui: „Prin ’94, a trăit din vocea bunicului lui Donald Duck, acela din desene animate“ 

În sufrageria Gabrielei Dinică (foto) nu mai există niciun loc liber pe perete. A fost ocupat tot de două portrete mari, frumoase, în ulei, ale lui Gheorghe Dinică, în jurul cărora gravitează, ca-ntr-un sistem solar bine orânduit, alte fotografii şi schiţe şi caricaturi cu actorul. Gabriela Dinică se aşază cu faţa la acest perete, care ar putea fi foarte uşor numit altar, dacă ar fi permise metaforele bătătorite – şi în acest gest nu e nicio regie şi nici vreo nevoie personală strictă, ci e pur şi simplu un detaliu simbolic –, şi vorbeşte despre soţul său cu candoare, cu încântare, cu melancolie, uneori parcă luptându-se cu nodul din gât care gâtuie oamenii emoţionaţi, alteori aprizând o nouă ţigară şi zâmbind firav la noianul de amintiri. (sursa foto: libertatea.ro)

gabriela dinica libertatea.ro

„Weekend Adevărul“: Aţi emigrat în timpul comunismului şi aţi revenit în ţară după Revoluţie. Cum s-a întâmplat să-l întâlniţi pe Gheorghe Dinică?

Gabriela Dinică: Da, m-am întors în ’92, l-am cunoscut doi ani mai târziu. A fost o întâmplare. Invitasem la masă un prieten, un operator foarte cunoscut, care nu a venit singur, a venit cu Dinică.

V-a impresionat în vreun fel întâlnirea aceea?

Nu. Am luat masa, am mai stat puţin şi-au plecat. Cred că i-am dat numărul de telefon, a doua zi dimineaţă m-a sunat. „Alo!“, „Alo!“ – n-am recunoscut vocea şi probabil că a simţit că sunt puţin dilematică şi mi-a zis: „Sunt eu, Gheorghe! Dinică!“. Şi de atunci am început să ne vedem. La puţin timp, a avut premieră la filmul „Terente“ şi m-a invitat. Scenariul era scris de Fănuş Neagu. Mi-amintesc că noi ne-am întâlnit după colţ la Scala, mi-a adus un trandafir, căruia îi rupsese coada, îl ţinea la piept în interior, să nu-l văd – şi când ne-am apropiat de cinematograf s-a făcut, aşa, un coridor, toată lumea probabil a spus: „A, vine Dinică, uite e cu cineva“. Bineînţeles că Fănuş zice: „Mă, Dinică, tu nu vii niciodată la premierele tale şi acum vii şi însoţit de o doamnă!“. El nu se ducea la premiere. I se părea că după ce a terminat un film s-a încheiat treaba lui. La premieră să vină publicul, să vină criticii.

Vă mai amintiţi ceva din acel film?

Mi-aduc aminte că eram aşa de emoţionată, că nu i-am recunoscut nici vocea! Nici nu vedeam prea bine, că eram sus, în lojă, la Scala. Era şi sora mea cu mine şi-i făceam semn soră-mii să-mi arate care e Dinică. (zâmbeşte)

„Am pus certificatul ăla pe masă“

gheorghe dinica

Ce vă amintiţi aparte din prima perioadă a relaţiei?

Atunci la început, după ce am mai ieşit împreună, l-am invitat la Câmpulung într-un weekend, aveam acolo o casă. Weekendul următor, m-a invitat el la Covasna, unde am stat două săptămâni la băi. Eu aveam 50 de ani, el – 60. Bine, nici nu erau băi pentru mine, chiar mă atenţionau doctorii când mă vedeau pe acolo, pentru că era tratament pentru cardiaci, pentru cei cu tensiune, or, eu n-aveam.

Gheorghe şi Gabriela Dinică au decis spontan să se căsătorească; Foto: Arhiva personală Gabriela Dinică

Cum v-a cerut de soţie?

Nu m-a cerut direct niciodată. Spunea, uneori, că a visat că ne căsătorim şi aştepta o părere de la mine. Într-o dimineaţă, am primit ziarele – pe vremea aia, se cumpărau toate ziarele, citeai câte-un pic din fiecare, dar cumpărai. Atunci, între ziare, era şi revista „VIP“, care avea pe prima pagină o poză cu Dinică într-un palton, era iarnă. Şi scria: „Gheorghe Dinică s-a însurat“. La început, Gheorghe a stat aşa, s-a uitat, şi-apoi a zis: „Hai, mă, să ne căsătorim, să nu-i facem pe ăştia de râs!“. Aşa ne-am căsătorit. Am mers imediat, ne-am programat, ne-a căsătorit primarul de la Sectorul 1. Am fost numai noi doi şi persoana care ne-a făcut cunoştinţă, care ne-a făcut şi poze când am ieşit. Am mers la un restaurant, am venit acasă şi abia apoi am sunat-o pe soră-mea. A venit acasă cu cumnatul meu, dar nu le-am spus nimic. Mi-aduc aminte că doar am pus certificatul ăla pe masă... E, toată lumea s-a supărat: „Cum, te măriţi şi nu ne spui măcar?“. Şi nunta a fost la fel: n-am fost decât noi, naşii şi fetele lor – fără soră, fără nepoţi.

„Uite. Nu te bucuri?“

Cum era? Mai făcea câte-un gest mai romantic? Ce abordare avea în privinţa asta?

El le voia romantice, dar nu prea ieşeau... De exemplu, când venea la mine, întotdeauna venea cu un cadou, care era unul dintre trofeele lui. La un moment dat, erau toate trofeele în casă. Le împacheta în ziar, foarte frumos, şi mi le aducea aşa, într-un fel, parcă pe ascuns. După aceea, mi-am dat seama că el şi-a adus cam tot ce avea în casă. Altă dată, el vrut să facă un lucru bun, dar a ieşit greşit. Odată, când eram la Câmpulung, eu am plecat în oraş cu sora lui. Şi nişte oameni mai şmecheri din sat – am aflat ulterior că unul lucrase la Aro Câmpulung – au văzut când am plecat. S-au dus în urma noastră, Gheorghe a deschis la poartă şi au venit la el cu un fier. I-au zis: „Ne-am întâlnit acum cu doamna, a zis să cumpăraţi ăsta“. Era, de fapt, o pedală de ambreiaj. Gheorghe a zis: „Da, sigur“ şi le-a dat o grămadă de bani pe bucata aia de fier. Ba chiar le-a zis: „A zis soţia mea că-i trebuie ăsta? Îl cumpăr şi pe celălalt“, mai aveau un fier. Când am venit acasă şi am văzut ce-a cumpărat, sigur că m-am supărat, dar el m-a întâmpinat: „Uite. Nu te bucuri?“. Iar eu aveam maşină automată, nici măcar n-aveam ambreiaj.

Vă povestea lucruri din copilărie, din adolescenţă? De pildă, a fost cineva în perioada asta care l-a format?

L-a format, de la început, misterul ăsta al spectacolului. Mergea la film foarte mult, poate şi pentru că stătea în Giuleşti, iar Calea Griviţei era primul loc unde ieşeai din Giuleşti. Pe vremuri, erau două locuri în Bucureşti care abundau de cinematografe: Bulevardul 6 Martie, care astăzi se numeşte Elisabeta – unde cred că mai funcţionează un singur cinematograf, dar erau vreo şase-şapte –, şi Calea Griviţei, unde erau, la fel, vreo cinci-şase cinematografe. Copil fiind, se ducea la cinema şi a fost dragoste la prima vedere – de spectacol în sine.

Neutralitatea unui actor

Vă vorbea despre atitudinea lui faţă de comunism?

A făcut într-un fel, că el n-a fost membru de partid. A, l-au chemat! Dar nu-i era frică, a refuzat să fie membru. Îl întrebau tot timpul de ce şi atunci el spunea aşa: „Eu sunt actor şi vreau să văd unde ajung prin puterea mea“. Şi aşa a ajuns de a căzut comunismul şi n-a intrat. Veneau membrii de partid la el... Şi cel mai mult îl sâcâia un fost profesor din facultate, era din ăsta mai rusofil. Era profesor la o materie care nu ţinea de teatru, era ceva ce se făcea pe vremea aia. Dar cred că nu e actor care să nu fi fost membru de partid, chiar şi Marin Moraru a fost.

V-a povestit ceva despre momentul Revoluţiei?

N-a făcut nimic spectaculos, pentru că nu putea. Ţin minte că, tot ca să nu-şi murdărească meseria, înainte să iasă Emil Constantinescu preşedinte, erau tot felul de mitinguri electorale, ieşeau oamenii prin mijlocul străzii. La un moment dat, ne-au prins şi pe noi, adică noi eram pe trotuar, ei – pe stradă. Era Mona Muscă, Călin Popescu Tăriceanu, mulţi. Şi-au vrut să-l ia cu ei, că l-au văzut. A refuzat. Aşa şi la Revoluţie, n-a făcut niciun gest, să se ducă în piaţă să strige, nu. A stat acasă şi a savurat-o singur. Spunea că nu poţi, ca actor, să te duci să ţii cu unul sau cu altul public, trebuie să rămâi neutru, pentru că ai posibilitatea de a modifica gândirea unui om.

gheorghe dinica

În vacanţă, la Câmpulung; Foto: Arhiva personală Gabriela Dinică

Starea teatrului în ’90

Vă duceaţi cu el la celebrele şuete?

M-am dus o dată sau de două ori la Şarpele Roşu. Dar nu mi-a plăcut, pentru că la ei timpul nu mai conta în momentul ăla. Or, eu nu pot să stau ore întregi la şuete.

Despre ce discutau?

Teatru, în primul rând, şi sport. Gheorghe se uita la fotbal şi la tenis, dar nu era un împătimit. Nu erau altfel de discuţii, soţul meu n-a vorbit niciodată despre nimeni în vreun fel – nu rău, în vreun fel! Îi mai spuneam eu, că mai auzeam mici cancanuri: „Tu n-ai auzit despre asta la tine?“. Şi el zicea: „Tu crezi că eu de-aia mă duc acolo? Eu mă duc să-mi fac meseria“. Despre colegi? Am făcut eu la început o imprudenţă – am întrebat dacă e bun actor ăsta şi celălalt. Îmi spunea: „Toţi actorii care urcă pe scândură sunt buni. Că unii sunt mai vârfuri, aia e altceva. Eu n-am dreptul să spun. Spectatorii să spună!“.

Nu credea că teatrul se duce de râpă în postdecembrism.

Nu, niciodată. Deşi el n-a lucrat o perioadă, chiar când l-am cunoscut, în ’94. Pur şi simplu trăia din vocea bunicului lui Donald Duck (n.r. – personajul Scrooge), acela din desene animate. Au fost trimise mai multe voci la Walt Disney şi au ales-o pe a lui pentru dublare în limba română. Nu era normal ca un actor ca el, cu o carieră de 40 de ani, să vină în fiecare dimineaţă la subsolul Teatrului şi să facă pe răţoiul. Bine, că în perioada aia se pregătea pentru „Ovidiu“, o superproducţie pentru care Mircea Daneliuc s-a pregătit foarte mult, costumele erau gata, totul era gata, trebuia să înceapă filmările undeva la mare şi nu s-au mai dat bani, nu s-a mai făcut. Era o nebunie prin ’94-’95. În perioada aia nu prea s-a făcut nici teatru. Abia prin ’98 s-a făcut „Azilul de noapte“, după aceea – „Take, Ianke şi Cadîr“. Sorin Ovidiu Vântu a plătit 50.000 de euro pentru repetiţii, recuzită, costume la „Take, Ianke şi Cadîr“. Apoi, după ce ne-am căsătorit, ştiu că i-au dat o piesă scrisă de directorul adjunct la TNB, mâna dreaptă a lui Fănuş Neagu, nu mai ştiu cum se numea piesa, dar era cam proastă. El a avut rolul principal, dar nu am înţeles-o nici acum... Dar a mai jucat, ulterior, la Sala Mică, „Cotletele“, o piesă a lui Beligan care a avut succes şi s-a jucat vreo şapte-opt ani. 

„Îmi mai cânta prin casă, dar nu mi-am dat seama dacă are voce. Timbru avea“

V-a povestit cum a ajuns el să joace teatru într-o trupă de amatori?

L-a dus taică-său la un liceu german de pe la Piaţa Romană, unde învăţa ceva contabilitate. I-a plăcut la început, dar după aceea a devenit foarte greu. Îmi povestea că acolo, orice făcea un copil în clasă, o năzbâtie, ceva, era un profesor care venea cu o nuia şi-i spunea: „Un copil german n-ar face asta, un copil german n-ar spune asta“. A crescut cu complexul ăsta. Au indus asta în copii: voi sunteţi din alt aluat. După aceea, a plecat şi a lucrat la Poştă, care avea un club de teatru pentru angajaţi, unde a activat şi el. La un moment dat, s-a făcut un festival al teatrelor ăstora de amatori de pe lângă instituţii. El a luat atunci locul întâi, cu rolul locotenentului Stamatescu, în „Titanic-vals“. Am şi spus-o eu odată, că el a debutat locotenent şi a murit general, în „Aniela“.

Apropo de serial, cum a văzut participarea în astfel de producţii de televiziune?

Lui i-a surâs pentru că erau colegi de-ai lui care au acceptat toţi, dar şi pentru bani, de ce să n-o spunem şi pe asta. Însă prima parte de „Inimă de ţigan“ era curată, a adus-o acasă şi am citit-o. Povestea era frumoasă, era despre un băiat ţigan care se îndrăgosteşte de o româncă. Serialul s-a degradat spre final. Ăsta e adevărul. Când au văzut că le merge bine – că toată lumea urmărea, chiar şi la notariat am auzit: „Eu la 8 fără un sfert trebuie să fiu acasă să mă uit“ – au zis, ca tot românul: „Hai să facem mai mult“. L-au vulgarizat prea tare. Nu poţi să duci în ridicol atât de mult, să exagerezi aşa de mult. Ca şi cum un actor ar ieşi pe scenă şi ar începe să râdă el primul.

Culisele unui actor

Cum se pregătea înainte de un spectacol? Avea anumite tabieturi?

În primul rând, cu o zi înainte de spectacol, nu bea nimic, nici măcar un degeţel de vin. Nu mânca o grămadă de lucruri care îţi pot face probleme la stomac – fasole, conopidă, dar nici salate cu ceapă. Când avea spectacol, el la ora 17.00 era în teatru, deşi începea la 19.30. Se îmbrăca în costum şi stătea în cabină. Nu poţi să fii actor şi să vii fuga, în ultima clipă, să-ţi arunci hainele şi să te îmbraci în costum de scenă şi să joci. Nu.

gheorghe dinica

L-aţi văzut lucrând la roluri? Învăţa sau repeta acasă?

Nu repeta cu voce tare. Cel mai mult îi lua când lucra un text. Adică, atunci când îl primea, mai întâi îl lucra: câteodată schimba sensul cuvintelor în frază sau împărţea fraza în două, în trei. Câteodată mai schimba şi cuvinte, mai ales că unele erau traduse nu foarte bine. El voia să le pună într-un sens să înţeleagă publicul.

Marin Moraru, Radu Beligan şi Gheorghe Dinică, în „Take, Ianke şi Cadîr“; sursa: TNB

Se sfătuia cu dumneavoastră când se gândea dacă să primească un rol, fie la teatru, fie la film?

Nu, niciodată n-a ales rolurile, cel puţin cât am fost noi împreună. Nici măcar la regizor nu avea ezitări. Avea nişte reguli, totuşi. El se lăsase de fumat cu vreo 15 ani înainte, aşa că nu accepta niciun rol în care să fie nevoit să fumeze. Nu accepta un rol care să presupună să conducă maşina, pentru că nu şofa. Erau câteva lucruri pe care le refuza, dar erau minore. Dacă era un rol mai mare, un rol de compoziţie, avea condiţii... De exemplu, aşa a renunţat el la „Moromeţii“. Domnul Stere Gulea a vrut să înceapă filmările repede, dar soţul meu i-a zis: „Fără să stau o lună acolo, eu nu primesc rolul. Nu pot să sar din cafenelele din Bucureşti acolo în praf, să mă dau mare Moromete“. E, şi nu s-a putut. Atunci soţul meu a refuzat.

„Lucra cu Esrig ca la armată“

A fost vreun moment sau o anume perioadă la teatru de care era el mulţumit pe deplin?

A avut nişte regizori cu care a lucrat la început şi care i-au definit numele. Cum ar fi David Esrig. Gheorghe îmi spunea de multe ori: „Atunci am lucrat cum trebuie să lucreze un actor!“. Lucra cu Esrig ca la armată. Dimineaţa, făceau dans, mişcare, cu o balerină, doamna Sybille, o franţuzoaică. Păi, în spectacolele care se jucau atunci aveau o mişcare scenică care însemna mai mult decât cuvintele! Abia după dans mergeau la repetiţii, iar seara la spectacol.

A avut această şansă să lucreze cu oameni talentaţi şi riguroşi. 

A fost bucuria vieţii lor perioada aia. Da, s-a întâmplat ca atunci când au terminat facultatea, au avut repartiţie la Teatrul de Tineret. La niciun an, domnul Beligan a făcut Teatrul de Comedie. Şi a luat cu el cei mai buni actori, îşi permitea. Beligan avea un nas de-ăsta, şi pentru actori, şi pentru piese, şi marketing, tot. Eu mai glumeam şi spuneam că-i geambaş de actori, că geambaşii ăia de cai, imediat cum văd caii ştiu dacă sunt buni, de rasă.

„Vai, dar ce voce!“

Cum a ajuns să fie atras de muzica de petrecere, să înregistreze albume?

Sigur că ei mergeau des în Şarpele Roşu, unde nu erau simfonii, ascultau muzică lăutărească. De plăcut, la toţi le-a plăcut. Ştefan Iordache îi ducea pe lăutari şi acasă! Toţi de vârsta lui apreciau muzica asta, pentru că ei au mai prins grădinile de vară, unde pe vremea aia veneau şi cântau lăutarii. Apoi, după anul 2000, Şerban Marinescu i-a dat lui Dinică un rol într-un film, „Turnul din Pisa“ – n-avea nicio legătură cu turnul din Pisa. El a avut rolul unui om obişnuit de cartier, de-ăsta cu gaşca lui. În film, cineva intră la închisoare şi grupul ăsta de prieteni, care erau nişte oameni banali, jalnici, s-a dus la închisoare să-i facă o vizită. Gheorghe a trebuit atunci să cânte. A cântat pentru prima dată – după ce a împlinit vârsta de 65 de ani. Toată lumea a spus: „Vai, dar ce voce!“. El îmi mai cânta prin casă, dar erau mai mult mormăituri şi nu mi-am dat seama dacă are voce. Timbru avea. După ce a cântat în film, i-a venit prima ofertă: a fost un proiect mare pentru romi, pe care l-a făcut Beatrice Rancea. El a cântat o melodie în sala Teatrului, era un fel de concert umanitar. A acceptat pentru că a cântat în Teatru, nu a cântat într-o cârciumă. N-a făcut asta niciodată! După aceea, încet-încet, l-au invitat pe la televiziuni. Vara următoare, Horia Moculescu făcea o emisiune duminicală la TVR şi a insistat să se ducă şi el. Sigur că apoi au venit şi au spus: „Hai să-ţi facem un CD“. S-au făcut şi emisiuni de Anul Nou: a fost într-un an la Antena 1, într-un an la ProTV. S-a dus, pentru că el cânta şi în spectacol.

Umorul lui Dinică e legendar. Vă amintiţi rapid vreun episod comic?

Chiar zilele trecute, nu ştiu de ce vorbeam despre elveţieni şi mi-am adus aminte că la Dubai eram într-un restaurant cu un grup foarte vesel de prieteni. Lângă noi, la masă, era un tip şi râdea. Noi am crezut că e român şi înţelege de ce râdem noi. Gheorghe zice: „Îl întreb!“, deşi eu le-am zis că nu este. S-a dus şi l-a întrebat. El a zis că e elveţian. La care Gheorghe, imediat: „Cât e ceasul?“. Tot atunci, la Dubai, eram într-un bazar mai elevat, cu alei frumoase, cu multe magazine şi restaurante. Eram vreo 10 oameni, cu văru-meu, cu Liza Panait, mulţi. Şi-am vrut să intrăm într-o cafenea. Gheorghe era în faţă, a dat să intre, a făcut doi paşi şi s-a oprit. Noi, toată lumea: „Ce e Gheorghe?“. Zice: „Aici nu putem intra, că e o colegă de-a mea“. Ni s-a părut ciudat: „Dar cine e? Unde e?“. Şi-am băgat capul pe uşă: era Catherine Deneuve.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite