1 ianuarie, ziua în care s-a născut Gheorghe Dinică, care a fost și prinț și cerșetor, și borfaș și om sărman VIDEO
0La 1 ianuarie 1934 s-a născut Gheorghe Dinică. Tot într-o zi de 1 ianuarie au venit pe lume Ana Aslan, generalul Vasile Milea și Ovidiu Iuliu Moldovan. În 2007, România și Bulgaria au devenit membre ale Uniunii Europene.
1808: importul sclavilor în Statele Unite ale Americii este interzis
Până la Războiul civil american (1861-1864), stăpânii de sclavi şi proprietăţile lor alcătuite din sclavi de origine africană erau un peisaj obişnuit al societăţii americane timpurii. Este cunoscut faptul că George Washigton, primul preşedinte american, a avut în posesie sclavii moşteniţi de la tatăl său, proprietarul unei plantaţii de tutun din colonia Virginia. O cincime din populaţia coloniilor americane aflate sub tutela Coroanei britanice era constituită din sclavi.
Primul pas în eliberarea sclavilor a fost întreprins începând cu 1777, când încep să apară legi de emancipare a sclavilor în state. Primul a fost Vermontul (1777), iar apoi au urmat statele Pennsylvania (1780), Massachusetts şi New Hampshire (ambele în 1783), Connecticut şi Rhode Island (1784), New York (1799) şi New Jersey (1804).Ultimul pas în emanciparea sclavilor din statele americane din nord a fost făcut în 1787, atunci când Ordonanţa de Nord-Vest (Northwest Ordinance), responsabilă cu administrarea teritoriilor viitoarelor state Ohio, Indiana, Illinois, Michigan şi Wisconsin, a interzis practica sclaviei. Astfel, împreună cu legile de emancipare din state, a fost creat un Nord liber de sclavie, scrie Alexandru Danilov în Historia.
1897: s-a născut Ana Aslan
Medicul Ana Aslan s-a născut la 1 ianuarie 1897, la Brăila, și a murit la 20 mai 1988, la București. A urmat cursurile Colegiului Romașcanu din Brăila.
Între 1915-1922 a urmat cursurile Facultății de Medicină din București. Între 1945-1949 a fost profesor titular la Facultatea de Medicină din Timișoara, iar între 1949-1952 a fost șef de secție la Institutul de Endocrinologie din București. Din 1952 până în 1988 a fost director al Institutului de Geriatrie.
În timpul Primului Război Mondial, Ana Aslan a îngrijit soldații în spitalele militare din spatele frontului de la Iași.
În anul 1952 prepara Vitamina H3 (Gerovital), produs geriatric brevetat în peste 30 de țări, iar în 1980 a inventat „Aslavital”.
În 1952 a primit Premiul internațional și medalia „Leon Bernard”, pentru contribuția adusă la dezvoltarea gerontologiei și geriatriei.
De asemenea, a fost distinsă cu Meritto della Republica, Italia și i-a fost decernat titlul de Profesor Honoris Causa și Doctor emerit al Universității Braganza Paulista, din Brazilia.
1927: s-a născut generalul Vasile Milea
Generalul Vasile Milea, ultimul ministru comunist al Apărării, a murit pe 22 decembrie 1989, după ce, conform variantei oficiale, s-a sinucis în sediul CC al PCR, împuşcându-se cu un pistol în inimă.
Pe 17 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu l-a acuzat pe Vasile Milea de trădare, laşitate şi nerespectarea ordinelor de a trage împotriva mulţimii. În calitate de ministru al apărării, el a comandat reprimarea revoluționarilor.
În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, după o întâlnire cu Nicolae Ceauşescu, Vasile Milea s-a sinucis sau a fost împuşcat în sediul Comitetului Central al PCR. A murit în jurul orei 14.00 la Spitalul Elias.
La radio şi televiziune a fost transmis un comunicat sec: „Vă informăm că ministrul Forţelor Armate a acţionat ca un trădător, împotriva independenţei şi suveranităţii României şi, dându-şi seama că este descoperit, s-a sinucis“.
Ulterior, Vasile Milea a fost declarat erou al Revoluţiei Române.
Cercetătorul CNSAS Mădălin Hodor spune că Vasile Milea fusese recrutat de Securitate și că dosar de rețea, de informator. „Victor Atanasie Stănculescu, care i-a preluat funcția, fusese și el recrutat de Securitate. Dacă ierarhia de top a Armatei din decembrie 1989 avea relații de colaborare explicită cu Securitatea, ce imagine ne putem face? Era o armată de securiști îmbrăcată în altă culoare, kaki“, este de părere Mădălin Hodor.
Vasile Milea s-a născut la 1 ianuarie 1927, la Lerești, și a murit la 22 decembrie 1989, la București. A absolvit Școala Militară de Ofițeri de Infanterie și Facultatea de Tancuri, Blindate și Mecanizate din cadrul Academiei Militare Generale din București. În anul 1946 a fost vice-președinte al organizației de tineret a PNȚ din Lerești.
Între 1980-1985 a fost șef al Marelui Stat Major al Armatei Române și ministru al Apărării Naționale între 1985-1989.
Vasile Milea a fost înaintat post-mortem în gradul de general de armată (cu 4 stele) prin Decretul nr. 16 al preşedintelui Consiliului Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu, din 28 decembrie 1989.
1934: s-a născut Gheorghe Dinică
Gheorghe Dinică a făcut tot ce e omeneşte de făcut într-o viaţă. A făcut teatru şi a făcut film, a dansat şi-a petrecut, a cântat şi a băut, a fost şi prinţ, şi cerşetor. A reuşit să întruchipeze toate tipologiile umane autentice – escroci mărunţi, borfaşi autohtoni, lichele de mare anvergură, dar şi oameni sărmani, cetăţeni naivi înamoraţi ori filosofi sfredelitori. A fost şansa lui să cunoască lumea.
A văzut toate feţele poporului, chiar de la periferie, din cartierul Giuleşti, unde s-a născut, în ziua de Crăciun a anului 1933 – deşi a fost declarat pe 1 ianuarie 1934, pentru că „nu era nimeni la primărie, toţi erau la chefuri“ –, pe strada Pinului, la numărul 34. „Un cartier colorat, pitoresc, cu mici slujbaşi şi ţigănci cu flori, cu fete cochete, cu cârciumi care aveau câte un acordeonist“, descria Dinică mahalaua în care a copilărit, într-un interviu cu Silvia Kerim, în 2007. Sigur, realităţile interbelice ale periferiei Bucureştiului puteau fi şi mai sumbre decât aspectul romanţat creionat de actor, cu străzi prăfuite pe care-şi făceau veacul mici negustori, hoţi, beţivi şi prostituate, oameni desculţi şi oameni cu bricege la centură. În fine, nu era un aer uşor respirabil.
Dar pe micul Dinică l-au fermecat realităţile acestea mundane, din vremea în care în toată lumea răsăreau şi se întăreau naţionalismele dure şi se înmulţeau asasinatele politice – ce putea înţelege, dacă afla!, un copil din toate acestea. Mai ales că trăia propriile lui probleme. Părinţii lui au divorţat când era foarte mic şi a rămas mai mult în grija bunicilor. A cunoscut toate aspectele sărăciei şi nefericirii personale – „Am purtat şi pantofi cu talpă de lemn; iarna era frig, viscol, şi nu întotdeauna aveam costumaţie din asta, contra frigului“, povestea Dinică în emisiunea „Profesioniştii“. Aşa că din toate aceste lipsuri s-a născut fascinaţia pentru stradă şi pentru oamenii ei – „Am fost un copil liber, năzdrăvan, curios, mai degrabă crescut de stradă şi de prieteni decât de familie“.
Dar cea mai cumplită amintire a copilăriei a rămas din vremea războiului. Avea 10 ani când au avut loc bombardamentele din 4 aprilie 1944. Suficient cât să-şi amintească cum a căzut bomba pe casa în a cărei pivniţă se ascunsese alături de alţi prieteni, cum suflul l-a scos afară şi cum şi-a văzut unii camarazi spulberaţi împrejur. „Toată viaţa noastră a fost afectată de perioada războiului. Copilăria noastră n-a putut să treacă aşa, părinţii noştri sufereau, ne transmiteau şi nouă“, spunea el la „Profesioniştii“.
„În lumea absolut debusolată de după război, în viaţa mea nedirijată de cineva, cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat a fost faptul că am descoperit cinematograful.“
Cum încheia şcoala, fugea la câte-un cinematograf din cartier, unde proiecţiile erau non-stop, intrai şi mai ieşeai seara, la închidere. Nu o dată a fost dat afară cu mătura de angajaţii de acolo.
Era îndrăgostit de filmele americane, cu gangsteri, cu comedianţi, cu dulci poveşti romantice, cu Stan şi Bran, cu Vivien Leigh, cu Greta Garbo, cu Charlie Chaplin, cu Humphrey Bogart. Bucuria era completată şi de trupele de artişti, comici români, care evoluau în pauze şi pe lângă care se lipise şi copilul Dinică. „Filmul a fost o lume care a venit peste mine la momentul potrivit şi mi-a dat o altă pornire. A fost, într-un fel, o salvare.“
Şcoala n-a fost nici vreo plăcere aparte, nici vreo prioritate pentru Gheorghe Dinică. A început să lucreze de foarte mic, de pe la 13-14 ani. A ieşit din cartier şi şi-a luat slujbe mărunte, cât să câştige bani de subzistenţă. Printre acestea, s-a angajat la Poştă, la distribuirea presei. Când a ajuns la liceu, şcoala a căzut în plan secund. Cursurile liceale le-a terminat pe la seral şi la fără frecvenţă. La vârsta de 17 ani s-a angajat funcţionar la Poşta Română.
Din calitatea de angajat al Poştei a putut să se integreze în mişcarea teatrală de amatori. Atunci a descoperit că aceasta este vocaţia sa, că pentru asta trebuie să-şi risipească toata energia. Aici a găsit oamenii care i-au îndrumat primii paşi în actorie. Prima reprezentaţie pe scenă a fost în „Titanic-vals“, în rolul locotenentului Stamatescu. „Eram pe scenă şi parcă visam. Nici nu ştiam ce se întâmplă cu mine. La un moment dat, m-au trezit nişte aplauze din sală“, povestea Dinică într-un interviu din „Gazeta Teatrului Naţional“, în 2001. A fost mare succes! Toată lumea l-a îndemnat să facă teatru şi nimic altceva.
A absolvit Institutul în 1961 şi, după o repartiţie la Teatrul pentru Tineret şi Copii, a fost cooptat de Radu Beligan la nou-înfiinţatul Teatru de Comedie. Atunci a început cariera fabuloasă a lui Dinică, epoca de aur a teatrului românesc, alături de prietenul său bun Marin Moraru şi regizorul David Esrig. Atunci, credea Dinică, i-a surâs şansa, adevărata şansă, care nu apare decât poate o dată în viaţă.
Atunci au creat marile spectacole de referinţă, irepetabile în teatru: „Umbra“ (1963), „Troilus şi Cresida“ (1965), „Nepotul lui Rameau“ (1968). Premierele lor erau mari evenimente pe scena culturală românească şi atunci s-a format, de fapt, Gheorghe Dinică recunoscut astăzi de toată lumea: „Atunci am scos din mine ceea ce în alte condiţii nu puteam să-mi dau seama că există“, spunea la „Profesioniştii“.
Amintim dintre cele peste 80 de filme şi seriale în care a fost distribuit: ''Străinul" (regia Mihai Iacob, 1963), ''Comoara din Vadul Vechi" (regia Victor Iliu, 1964), ''Columna" (regia Mircea Drăgan, 1968), ''Felix şi Otilia" (regia Iulian Mihu, 1971), ''Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte" (regia Sergiu Nicolaescu, 1971), ''Explozia" (regia Mircea Drăgan, 1972), ''Cu mâinile curate" (regia Sergiu Nicolaescu, 1972), ''Dincolo de nisipuri" (regia Radu Gabrea, 1973), ''Zidul" (regia Constantin Vaeni, 1974), ''Ilustrate cu flori de câmp" (regia Andrei Blaier, 1974), ''Prin cenuşa imperiului" (regia Andrei Blaier, 1975), ''Un comisar acuză" (regia Sergiu Nicolaescu, 1975), ''Osânda" (regia Sergiu Nicolaescu, 1976), ''Cuibul salamandrelor" (regia Mircea Drăgan, 1976), ''Acţiunea Autobuzul" (regia Virgil Calotescu, 1977), ''Revanşa" (regia Sergiu Nicolaescu, 1978), ''Ultima noapte de dragoste" (regia Sergiu Nicolaescu, 1979), ''Reţeaua S" (regia Virgil Calotescu, 1979), ''Lumini şi umbre" (serial TV, regia Andrei Blaier, Mihai Constantinescu, Mircea Mureşan, 1979-1982), ''De ce trag clopotele, Mitică?" (regia Lucian Pintilie, 1982), ''Secretul lui Bachus" (regia Geo Saizescu, 1983).
Gheorghe Dinică a murit la 10 noiembrie 2009, în Bucureşti. A fost înmormântat la 13 noiembrie 2009, cu onoruri militare, la Cimitirul Bellu din Capitală, pe Aleea Artiştilor.
1942: s-a născut Ovidiu Iuliu Moldovan, actor român de teatru și film
Unul dintre actorii "Generaţiei de Aur", Ovidiu Iuliu Moldovan a debutat pe scena Teatrului Naţional din Timişoara şi a devenit cunoscut pe cea a Teatrului Naţional din Bucureşti. Fizionomia, experienţa scenică şi intuiţia cinematografică l-au impus şi în roluri pentru marele ecran. A interpretat roluri în piese de teatru radiofonic şi a colaborat la emisiuni de poezie - recitaluri "Eminescu".
Actorul s-a născut în satul Vişinelu, localitatea Sărmaşu, judeţul Cluj (astăzi, judeţul Mureş), la 1 ianuarie 1942. A urmat cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, la clasa profesorilor Pop Marţian şi Octavian Cotescu, pe care l-a absolvit în 1964.
Şi-a început cariera pe scena Teatrului Naţional din Timişoara, unde fusese repartizat. Aici, a jucat între anii 1965-1969, într-o serie de spectacole, între care: "A 12-a noapte" de W. Shakespeare, "Anotimpurile" de Werker, "Romulus cel Mare" de F. Durrenmatt, "Pădurea împietrită" de Sherwood, "Dactilografii" de Schisgall, "Pogoară iarna" M. Anderson, potrivit https://www.tnb.ro/.
Începând din 1970 şi până în 2002, ca actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, a interpretat o multitudine de personaje din literatura dramatică românească şi universală. A fost: Oswald în "Regele Lear" de William Shakespeare (1970, regia Radu Penciulescu), Ian în "Prima zi de libertate" de Leon Kruczkovski (1971, regia Dan Nasta), Thomas în "Generoasa fundaţie" de Antonio Buero Vallejo (1978, regia Horea Popescu), Caligula în piesa cu acelaşi nume de Albert Camus (1980, regia Horea Popescu), Despot Eraclid în "Despot Vodă" de Vasile Alecsandri (1983, regia Anca Ovanez Doroşenco), Malvolio în "A douăsprezecea noapte" de William Shakespeare (1984, regia Anca Ovanez Doroşenco), Gelu Ruscanu în "Jocul ielelor" de Camil Petrescu (1986, regia Sanda Manu), Carson în "Marea" de Edward Bond (1987, regia Horea Popescu), Baiazid Yildirim în "Moştenirea" de Tudor Popovici (1989, regia Horea Popescu şi Mihai Manolescu), Iason în "O trilogie antică - Medeea" după Euripide şi Seneca (1990, regia Andrei Şerban), Avram Iancu în spectacolul cu acelaşi nume de Lucian Blaga (1991, regia Horea Popescu), Orsino în "Noaptea regilor" de William Shakespeare (1991, regia Andrei Şerban), Lopahin în "Livada de vişini" de A.P. Cehov (1991-1992, regia Andrei Şerban), Tamerlan în "Tamerlan cel Mare" de Christopher Marlowe (1994, regia Victor Ioan Frunză), Platonov în piesa cu acelaşi nume de A.P. Cehov (1994, regia Ivan Helmer), Penteu în "Bacantele" de Euripide (1997, regia Mihai Măniuţiu), Baronul în "Azilul de noapte" de Maxim Gorki (1998, regia Ion Cojar), "Celălalt Cioran", pe texte din "Jurnalul" lui Emil Cioran (2002, regia George Banu şi Radu Penciulescu), "Trecut-au anii..." (2008, recital de poezie din lirica lui Mihai Eminescu), se menţionează pe site-ul Teatrului Naţional Bucureşti.
A jucat pe scena Teatrului Bulandra, în 1979, în unul dintre cele mai bune spectacole ale lui Liviu Ciulei, respectiv "Furtuna" de William Shakespeare. Spectacolul a fost distins cu Premiul Special al Asociaţiei Cineaştilor din România (ACIN).
A apărut în producţii pentru televiziune - "Un august în flăcări" (1975, regia Dan Piţa, Radu Gabrea), "Nimeni nu moare" (1984, regia Constantin Chelba), "Misiunea" (1988, regia Virgil Calotescu), "Ion şi Adriana" (1995, regia Niky Wolkz, producător ZDF Berlin), dar şi în piese de teatru pentru televiziune - "Cei din urmă" după M. Gorki (1975, regia Radu Penciulescu), "Turnul de fildeş" după Camil Petrescu (1980, regia Cornel Todea), "Steaua fără nume" de Mihail Sebastian (1983, regia Eugen Todoran), "Hanul de la răscruce" după Horia Lovinescu (1984, regia Olimpia Arghir), "Bălcescu" după Octav Măgureanu (1985, regia Letiţia Popa).
Ovidiu Iuliu Moldovan a murit la 12 martie 2008, la vârsta de 66 de ani, şi a fost înmormântat în Cimitirul Bellu, pe Aleea Actorilor.
2007: România și Bulgaria devin membre ale Uniunii Europene
Prin intermediul extinderilor succesive, Uniunea Europeană a crescut de la cele șase state fondatoare (Belgia, Franța, Germania de Vest, Italia, Luxemburg și Țările de Jos) la cele 27 de state actuale.
Se încarcă comentariile...
