Poliţist, Adjectiv

Titlul original:  Poliţist, Adjectiv

Cu două premii la activ (la Cannes şi la Cluj) al doilea lungmetraj al lui Corneliu Porumboiu este un fals film poliţist, un adevărat exemplar de micro-minimalism cinematografic mioritic şi o experienţă inegală, care solicită răbdarea, umorul şi mintea specatatorului.

Protagonistul, un poliţist tânăr dintr-un oraş de provincie, este mai mult pe teren decât în birou. Urmăreşte un liceean fumător de marijuana şi ar fi mult mai tentat să-l prindă pe furnizor decât să distrugă posibilul viitor al unui consumator amărât. Primele două treimi aride din film, seci şi tăcute, sunt dedicate urmăririi şi anchetei poliţieneşti. Intrat în pielea poliţistului Cristi, actorul Dragoş Bucur se achită onorabil de un personaj încă idealist care începe să se întrăineze de cei din jur.

Interacţiunile cu colegul de birou grobian (Stoica), micile prietenii de prin departamentele birocratice ale secţiei de poliţie şi relaţia cu soţia (Săulescu), intersectate cu sercvenţele de urmărire per pedes conturează un personaj deloc interersant, care cumva reuşeşte să fie simpatic spectatorului.

Porumboiu, unul dintre extrem de puţinii cineaşti români capabili de umor natural şi sănătos, oferă o singură oază (de-a dreptul halucinantă, ce-i drept) de umor şi reuşeşte, prin sobrietatea şi minuţiozitatea cu care observă fiecare mişcare a poliţistului, să creeze aşteptări maxime în ceea ce priveşte rezultatele investigaţiilor lui Cristi.

După care se dezlănţuie umoristic în ultima parte a filmului, care justifică şi alegerea titlului dar care, prin schimbarea de ton şi de registru, nu cade chiar natural în film. Produs festivalier interesant şi inegal.

Regie: Corneliu Porumboiu;  Distribuţie: Dragoş Bucur, Vlad Ivanov, Ioan Stoica, Irina Săulescu