„Oedipe“, creaţia lui Enescu la Opera Bucureşti
0
Opera lui Enescu, în regia Andei Tăbăcaru-Hogea, va fi reprezentată azi, de la ora 19.00, la Opera Naţională Bucureşti, sub bagheta lui Adrian Morar. În rolul titular: Ştefan Ignat.
Întreaga dezvoltare a şcolii componistice româneşti de la începutul secolului al XX-lea încoace stă sub semnul personalităţii lui George Enescu. Dacă sonata, suita, simfonia, cvartetul şi-au aflat împliniri de covârşitoare frumuseţe în creaţiile sale, nu mai puţin semnificativă este şi contribuţia artistului la îmbogăţirea patrimoniului liric contemporan, prin unica sa creaţie, capodopera Oedipe. Nu numai destinul artistului, ci însuşi destinul teatrului muzical românesc poartă această pecete inconfundabilă a unei creaţii apărute ca semn al maturităţii unui creator şi al unei culturi, pentru care ideea de capodopere paralele depăşeşte hotarul, către tărâmul unicităţii lor.
Proiectând un studiu de înţelegere, urmărim gândirea compozitorului în realizarea tragediei lirice Oedipe, conturând una dintre caracteristicile genului – includerea vocilor în dramaturgia muzicală a lucrării. Preluând liniile evoluţiei operei, după cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea (creaţia italiană, germană, franceză şi rusă), George Enescu dovedeşte că a intenţionat să înfăptuiască o sinteză postromantică a teatrului muzical, în perioada primelor decenii din secolul următor. Originalitatea viziunii sale se bazează pe concepţia dramaturgică şi reconsiderarea facturii timbrale a personajelor, reprezentând rolurile operei sale, în care vocile grave masculine şi feminine deţin întâietatea în componenţa întregului spectacol teatral.
Inspirat de Mounet-Sully
În Amintirile lui George Enescu, evocarea hotărârii de a compune opera Oedipe începe cu o secvenţă petrecută la Paris, în 1910: „Într-o zi, la Comedia Franceză, am văzut pe Mounet-Sully în Oedipe Roy. Nu mai era tânăr, dar ce mare artist! Eram vrăjit, ca halucinat. O idee fixă puse stăpânire pe mine: să compun un Oedipe“. Citim în continuare despre modul de receptare a vocii, ca mijloc principal de comunicare a tragediei, cu specific muzical: „Glasul său sonor şi mlădios, care fraza şi declama înaripat ca un cânt, îmi va răsuna în minte până în cea din urmă a zi a vieţii mele“. (Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu). Poate să existe oare mărturie mai convingătoare că George Enescu a fost copleşit de această interpretare care l-a inspirat şi, dacă ţinem seama de momentul în care asistase la spectacol – finalul deceniului întâi al secolului al XX-lea, datat cu aproximaţie de cercetători în 1910 – că vocalitatea l-a urmărit mulţi ani, până la împlinirea visului? Se ştie, Enescu a avut mereu vie această amintire şi, înaintea premierei cu Oedipe, a căutat îndelung un cântăreţ-actor pe care să-l poată asemui lui Mounet-Sully. O clipă, îl dorise pe Şaliapin. Pe acest trunchi al vocalităţii, ce sprijină întreaga tragedie lirică, considerăm că se înalţă una dintre trăsăturile dominante ale dramaturgiei ce caracterizează Oedipe-ul enescian.
Voci grave
Revenind la ideea de culoare timbrală, cromatica sumbră a tragediei a determinat opţiunile compozitorului către vocile grave, reprezentând majoritatea personajelor. Putem indica astfel referirile la diferitele voci de bas, cu nuanţe dependente de contribuţia la dramă: Marele preot – ordonatorul , Tiresias – tălmăcitorul, Phorbas – mesagerul, Străjerul Tebei – vestitorul victoriei. Cu o treaptă mai sus, vocea de bariton indică, tot în registrul bărbătesc grav, acţiunile – Creon – pretendentul puterii, Tezeu – apărătorul păcii.
La intersecţia timbrală solicitată de complexitatea personajului, Oedipe se situează, cumulativ, valabil ca glas pe ambele registre, bas-baritonul exprimând atitudini vocale diferite: refuzul de a rămâne la Corint, refuzul înjosirii, furia, refuzul de a fi învins de Sfinx, refuzul de a fi judecat, formularea şi executarea sentinţei, refuzul istoric de a fi învinuit.
O sinteză de idei filosofice
Capodopera enesciană, a cărei faimă s-a răsfrânt asupra întregului teatru muzical românesc, apare drept o impresionantă sinteză a mai multor planuri
– cel al ideilor filosofice, cel al dramaturgiei şi cel al limbajelor. De fapt, se poate aprecia că geniul enescian a realizat cu această tragedie lirică o epopee demnă de lumea Antichităţii, oglindind întreg perimetrul neamurilor care au populat partea sudică a continentului.
Pe plan interpretativ, tragedia lirică Oedipe devine astfel acea capodoperă a secolului XX care se cere mereu redescoperită, oferind lumii noi şi noi perspective, slujind în cel mai adevărat sens al cuvântului destinul omului.
De la premiera pariziană din 1936 până în contemporaneitate, fiecare reluare pe scenele marilor teatre, fiecare viziune regizorală, dirijorală
şi interpretativă îşi îndeplineşte această menire.
Iar vocea este cheia pătrunderii în misterul labirintului partiturii, dăruindu-i viaţă.
Drumul spre nemurire
Actul I. Prolog. La Teba se sărbătoreşte naşterea pruncului regal. Cu chipul împietrit, proorocul Tiresias întrerupe veselia, acuzându-l pe Laios că
a nesocotit porunca zeilor, având de la Iocasta un copil care va purta blestemul de a-şi ucide tatăl şi a fi soţ mamei sale. Sub privirile îngrozite ale Iocastei, Laios încredinţează copilul unui păstor ca să-l arunce în prăpastie.
Actul al II-lea. Tabloul 1. Corint. Au trecut 20 de ani şi copilul regelui Polyb a crescut. Nimeni nu ştie că este un copil găsit. Însă Oedipe este îngândurat, căci oracolul lui Apollo i-a respins jertfele, prezicându-i crime groaznice. Conjurând-o pe Meropa să-i spună dacă este fiul ei, Oedipe se hotărăşte să plece cât mai departe de casa părinţilor ameninţaţi de crimele sale.
Tabloul 2. La o răspântie de drumuri, Oedipe stă la îndoială dacă să se întoarcă sau nu acasă. Îi taie calea un car regesc în care se află Laios. În faţa ameninţării acestuia, Oedipe, orbit de furie, îl loveşte, ucigându-l fără să ştie că de fapt şi-a ucis tatăl.
Tabloul 3. Paznicul Tebei cântă despre teribilul Sfinx care pândeşte cetatea. Auzindu-l, Oedipe trezeşte Sfinxul şi, fără teamă, răspunde la întrebările sale, nimicindu-l: „Omul este mai puternic decât destinul!“ Oedipe a salvat cetatea. În sunete de sărbătoare este condus la regină. Oedipe devine rege şi soţul Iocastei, mama lui.
Actul al III-lea. Îndoliată de ciumă, Teba cerşeşte salvarea de la Oedipe. Dar oracolul, adus de Creon, vesteşte că ciuma a fost atrasă de o crimă. Tiresias confirmă aceste spuse, acuzându-l pe Oedipe. Pas cu pas, acesta află teribilul adevăr al realizării proorocirii. Ultima confirmare o aduce Iocasta, care înţelege totul şi-şi ia viaţa. La rândul său, Oedipe se orbeşte. Gonit de Creon din cetate, el pleacă în pribegie, însoţit de fiica sa, Antigona.
Actul al IV-lea. Epilog. După ani de pribegie, Oedipe a ajuns pe pământul Aticii, unde domneşte Tezeu. După descrierile Antigonei, este locul sortit marelui popas. Liniştea îi este întreruptă de Creon care vrea să-l readucă la Teba, pentru a curma luptele pentru tron. Dar Oedipe nu se va reîntoarce la cei care l-au gonit. Ca răspuns la ponegririle ce i le adresează Creon în faţa lui Tezeu, Oedipe îşi proclamă nevinovăţia, căci voinţa sa nu i-a condus faptele hotărâte de destin. Atenienii îl primesc printre ei. Simţind că se apropie ultimele clipe, Oedipe o încredinţează pe Antigona atenienilor şi porneşte singur, pe drumul lung, fără de sfârşit, al nemuririi.
Se încarcă comentariile...
