Orchestra Rusiei, sub bagheta lui Andreescu

Orchetsra Naţională a Rusiei FOTO: Arhiva Festivalului „George Enescu“

Horia Andreescu dirijează celebra Orchestra Naţională a Rusiei la Sala Palatului, azi la ora 19.30, având în program „Concertul nr. 1 pentru pian“ de Franz Liszt şi simfonia „Învierea“ de Gustav Mahler.

Articol scris de Daniela Caraman Fotea

Franz Liszt. Concertul nr. 1 în Mi bemol major pentru pian şi orchestră, S.124 este celebrisim în contextul creaţiei compozitorului şi pentru întreaga literatură dedicată pianului. Are o amprentă inedită: patru părţi interpretate fără pauze între ele. Primele schiţe: 1839, Roma; bara finală: 1848, Weimar. Prima audiţie publică:1855, solist fiind compozitorul, iar dirijor – Hector Berlioz. Lucrarea nu are o durată precisă, ea depinde de gradul în care interpretul este capabil să rezolve dificultăţile partiturii – nesemnificative pentru virtuozitatea lisztiană, ridicând probleme, însă, oricărui pianist aflat în afara perfecţiunii tehnice. 

Partea I. În formă de sonată, enunţă o formulă generatoare (motiv devenit celebru): şapte note pulsând într-o ritmică pregnantă. Reluată, tema impune vitalitate întregului discurs sonor. Contrastele dinamice sunt prezente, dominant fiind ethosul eroic; lirismul apare mai mult episodic. 

Partea a II-a. Cu structură tripartită, are momente de mare poezie, desfăşurate pe arpegiile delicate ale solistului.

Partea a III-a. Este concepută în spiritul unui scherzo, se fac auzite neaşteptate intervenţii de trianglu, care au provocat ilaritate la primele audiţii şi care l-au determinat pe Eduard Hanslick să afirme ironic: se pare că avem de-a face cu un concert pentru trianglu.

Finalul reia majoritatea temelor expuse anterior; este grandios, percuţia este solicitată intens. Încheierea – un tutti orchestră-solist – s-a impus ca model de construcţie pentru concertele romantice dedicate pianului.

Învierea lui Mahler

Gustav Mahler. Simfonia a II-a „Auferste-hungrsinfonie“. Pentru prima oară, Mahler introduce o formaţie corală. Elaborarea lucrării a durat aproape şase ani (1888-1894). Prima audiţie: Berlin-1895.

Partea I. Scrisă în 1888, a fost iniţial imaginată de compozitor drept un extins marş funebru, purtând titlul Totenfeier (ceremonie funerară). Ulterior a devenit prima mişcare a simfoniei. Motivul iniţial este prezentat în expoziţie de două ori, apoi din nou în dezvoltare, unde e însoţit de coralul Dies Irae şi de viitoarea temă a finalului, Învierea. Repriza aduce pentru a patra oară tema, care mai revine încă o dată, concluziv, în Coda.

Partea a II-a. A fost terminată împreună cu a treia în 1893 (finalul urmând abia după un an). Andantele îmbracă o formă tri-penta-partită (ABABA) şi are caracterul unui idilic ländler vienez.

Partea a III-a. Se bazează pe unul din liedurile ciclului Cornul fermecat al băiatului, respectiv pe cel despre predica ţinută de Sfântul Anton peştilor (care n-au înţeles nimic din ea). Un perpetuum mobile reluat la sfârşitul mişcării încadrează un trio cu alură de vals lent, încheiat cu un acord disonant, un „strigăt în pustiu“. Fără pauză, penultima mişcare este introdusă de intervenţia mezzosopranei: „Cât de mult aş dori să fiu în ceruri!“

Finalul începe cu o lungă introducere orchestrală: un adevărat poem al disperării, al morţii şi Judecăţii de Apoi – al sfârşitului lumii. Abia după această introducere, pe la jumătatea finalului intră şi corul, cu un text ce exprimă speranţa într-o viaţă viitoare. Ca text, Mahler a ales o poezie de Friedrich Klopstock pe care o auzise la înmormântarea colegului său mai vârstnic, Hans von Bülow. A completat-o cu propriile sale versuri în jurul ideii „voi muri ca să trăiesc“. 

Un imens crescendo încununează simfonia. Corul, care la început a cântat şezând, se ridică în picioare pentru un final grandios. Vocilor li se adaugă orga şi clopotele – se pare că la premieră Mahler a adus clopote adevărate de biserică. Muzicianul mărturiseşte: „Creşterea tensiunii până la culminaţia finală e atât de înfricoşătoare încât nici eu singur nu-mi dau seama cum am reuşit să scriu aşa ceva“. 

Boris Berezovsky - Pian

Descris de revista Gramophone ca fiind „cu siguranţă, un succesor adevărat al marilor pianişti ruşi din trecut“, Boris Berezovsky, în vârstă de 44 de ani, cu uimitoarea sa lejeritate tehnică, este un „virtuoz plin de forţă şi muzician de o unică profunzime şi sensibilitate.“ 

S-a format la Moscova, unde a lucrat cu Eliso Virsaladze şi Alexander Satz. În urma debutului său de la Wigmore Hall din 1988, The Times îl aprecia: „Un artist ce promite, un pianist cu tehnică ameţitoare şi putere formidabilă“. 

Doi ani mai târziu, a venit confirmarea prin Medalia de aur la concursul Ceaikovski din Moscova. 

Au urmat două premii ECHO Klassik (2005, 2007), apoi Preis der Deutschen Schallplattenkritik (2005), BBC Music Magazine Awards (2006) pentru studiile Chopin-Godowsky recunoscute ca fiind printre cele mai dificile piese pentru pian scrise vreodată.