Exclusiv INTERVIU Tudor Ionescu – Fly Project: „Al doilea album l-am înregistrat într-o garsonieră plină de mucegai“ FOTO
0Muzica nu a lipsit niciodată din viața lui Tudor Ionescu, însă, când era mic, fiecare membru al familiei îi vedea un alt viitor decât cel de artist.

Pentru Tudor Ionescu – Fly Project (45 de ani), muzica a fost întotdeauna un mijloc de a trăi, de a-și urma pasiunea și de a distra oamenii. Piese precum „Raisa“, „Musica“, „Toca Toca“ fac înconjurul lumii, fiind ascultate de mai multe generații – și totul a pornit de la zăngănitul oalelor în casa bunicilor.
„Weekend Adevărul“ a discutat cu Tudor Ionescu – Fly Project despre copilăria cuminte petrecută între Aiud și Brașov, pasiunea pentru muzică, rădăcinile trupei Fly Project și începuturile proiectului într-o garsonieră în care mirosea a umezeală și mucegai, precum și despre drumul către succesul internațional și colaborarea cu profesoara de muzică Anca Parghel, care i-a confirmat cât de importantă este simplitatea. De asemenea, Fly Project a lansat toamna aceasta piesa „One More Time“, inspirată de locurile și oamenii care ne oferă confort și fericire. „Este o piesă în care oricine se poate regăsi, pentru că toți știm unde ne este bine, unde revenim mereu cu plăcere, unde ne așteaptă cineva“, declara Tudor Ionescu la momentul lansării.
„Weekend Adevărul“: Mai întâi, povestește-ne, te rog, cum era copilul Tudor.
Tudor Ionescu: Aveam momente când eram liniștit, dar nu neapărat tăcut, și, în același timp, eram destul de „cuminte“ – în sensul că nu am fost niciodată genul de puști rebel, care sparge geamuri sau chiulește de la școală. Nu m-am dus chiar până acolo, nu făceam trăsnăi, dar nici nu eram excesiv de cuminte. Aveam câțiva prieteni, însă nu obișnuiam să îmi schimb cercul de prieteni – erau aceiași și îmi plăcea chestia asta. Până să mă mut în Brașov la vârsta de 11 ani, am crescut în Aiud și mi-am format un grup de prieteni foarte strâns. Am rămas legat de ei chiar și după ce m-am mutat, deși la Brașov mi-am făcut un alt grup de prieteni. Totuși, în mintea mea, cei de la Aiud au avut mereu un loc special. Cred că eram un copil echilibrat – de cele mai multe ori introvertit, dar care devenea mai extrovertit și mai deschis în mediul de acasă, acolo unde mă simțeam în largul meu.
Deci putem spune că erai chiar un copil cuminte.
Da, acum, când privesc în urmă, îmi dau seama că eram destul de echilibrat, deși, sincer să fiu, cred că echilibrul avea la bază o anumită teamă, o reținere de a mă arunca în situații riscante. Îmi aduc aminte, de exemplu, că, dacă vedeam un câine mare și mă gândeam că ar putea să mă muște, nu mai stăteam să analizez – pur și simplu treceam pe partea cealaltă a străzii doar ca să fiu sigur că nu pățesc nimic. Și, dacă mă gândesc bine, felul ăsta de a evita riscurile nu s-a schimbat prea mult nici acum. În special anii ’80, dar și la începutul anilor ’90, era o perioadă destul de sigură, în care părinții nu își făceau griji că ai lor copii merg singuri la școală sau chiar la grădiniță. Îmi amintesc că eu mergeam singur la grădiniță de la 5 ani, iar părinții mei nu aveau nicio teamă legată de asta. Îmi amintesc că veneau milițieni la școală și ne țineau instructaje despre cum să traversăm strada corect, cum să fim atenți la mașini. Știu că părea o chestie banală la vremea aceea, dar cred că acest tip de educație ne-a ajutat să fim mai atenți și mai conștienți. Cred că acest tip de educație este foarte necesar, mai ales pentru copiii mici. Până la vârsta de 14 ani, fiecare copil ar trebui să aibă o bază solidă de cunoștințe în materie de siguranță rutieră și comportament preventiv. Însă acum e alt context, vezi mulți copii care traversează strada cu ochii în telefon, fără să mai fie atenți la ce e în jur. Pe atunci nu existau telefoane mobile, iar atenția noastră era acolo, pe drum, pe traversat corect. Se făceau în școala primară. Cred că veneau un milițian sau doi la școală, aduceau tot felul de semne de circulație și ne explicau semnificația lor. Aveau o modalitate destul de simplă de a ne arăta ce înseamnă fiecare semn, cum să ne comportăm în trafic și așa mai departe. Asta era baza a tot ce ținea de siguranța în trafic și cum să ne comportăm responsabil.
Zăngănitul oalelor și albumul cu Joe Cocker
Cum a apărut pasiunea pentru muzică?
Cred că am avut-o dintotdeauna, era ceva natural pentru mine. Chiar dacă atunci, în copilărie, evident, nu era nimeni atent să vadă dacă am talent muzical, știu că de mic eram fascinat de muzică. Bunicul meu visa să mă fac doctor, bunica îmi spunea că e bine să ajung „popă“, adică să fiu cuminte. În schimb, când am mai crescut, eu visam să fiu „gunoier-șef“, pentru că mă uitam la camionul de gunoi care venea în fiecare joi și credeam că cel care conduce e șeful lor (râde). Îmi amintesc că bunica mea avea oale în bucătărie și le foloseam pe toate ca pe niște tobe improvizate. Băteam în ele toată ziua și făceam zgomot peste tot. Îți dai seama ce aveau săracii oameni în cap cu mine acolo, dar niciodată nu mi-au zis să mă opresc. Niciodată nu-mi amintesc să fi spus cineva „Gata, e prea mult!“ așa cum mai spunem noi acum „Mai stai și tu locului!“. La mine nu s-a întâmplat asta. Nu mi-au zis niciodată „Mai lasă-ne cu tobele!“. Când eram mic, ascultam muzică la petrecerile organizate de ai mei. Nu știu nici de unde făceau ei rost de ea în acea perioadă. Nu existau discoteci pentru noi, copiii, iar sursele de muzică erau limitate. După ‘90, când a devenit mai ușor să aduci muzică în România, situația s-a schimbat. Puteai să cumperi casete, iar prima mea casetă nici măcar nu am cumpărat-o – am primit-o de la mătușa mea. Era un album de Joe Cocker. Bineînțeles, era o altă cultură muzicală atunci. Nu cred că mătușa mea și-a pus problema să îmi facă cadou o casetă cu muzica actuală de atunci. Aveam o colecție destul de mare de casete, cred că peste 100. În general, nu prea aveam bani de alte lucruri, dar strângeam pentru casete. Nu mergeam la suc sau la alte lucruri de genul acesta, dar pentru muzică întotdeauna găseam o modalitate. Iar din clasa a cincea, părinții mei au decis să ne mutăm la Brașov și m-au înscris la Liceul de muzică pentru că voiam să o studiez. Însă am stat acolo doar vreo doi ani, pentru că nu era genul de muzică pe care mi-l doream eu.







În ce sens?
Eu voiam să explorez rock, rap, chestii mai moderne, dar acolo trebuia să învăț o altă latură a muzicii, poate mai academică, și nu-mi plăcea. Nu mă regăseam în ceea ce studiam, simțeam că nu e pentru mine și că nu sunt eu în mediul acela. Mai târziu, în clasa a IX-a, aveam un coleg căruia îi plăcea și lui să cânte, așa că am zis să facem o trupă. Am cântat împreună la un bal de boboci, iar în clasa a X-a m-a prins cu adevărat febra de muzică – era ceva intens, mă fascina. În acea perioadă treceam zilnic pe lângă o televiziune locală din Brașov, Prima TV de atunci, dar eu eram interesat de radio, nu de televiziune. Nici atunci și nici acum nu am fost atras de TV, dar voiam cu orice preț să fac radio și habar n-aveam cum să ajung acolo. Într-o zi, pur și simplu, în drum spre casă, m-am gândit să intru să îi întreb pe oamenii de acolo cum merge treaba asta. Am intrat și a fost o discuție extraordinar de simplă. Am salutat și am întrebat dacă au nevoie de cineva, dacă au un loc liber. M-au întrebat ce știu să fac și le-am răspuns sincer: „Nimic“. Am fost în totalitate sincer. Unul dintre ei mi-a zis „Hai să încercăm“. Și de atunci le-am făcut pe toate acolo până într-o duminică, când chiar nu aveau pe nimeni să facă voice-over pentru un teleshopping. Eram acolo împreună cu un coleg de la producție și, cum eram prezent prin televiziune aproape nonstop, colegul m-a întrebat dacă nu vreau să încerc eu să fac vocea pentru teleshoppingul respectiv. Așa că am dat voce pe acel spot, iar un tip de la Radio Contact a auzit înregistrarea, m-a chemat să dau o probă și i-a plăcut. De acolo a început totul. Așa am intrat în lumea radioului.
Cum este lumea radioului?
Dacă nu ar fi fost radioul, probabil nu aș fi ajuns să știu atâta muzică, să-mi dezvolt o cultură muzicală atât de amplă. Radioul a fost pentru mine cea mai bună „școală de muzică“ pentru că am ajuns să ascult și să înțeleg orice gen muzical. Ascult tot – de la trap și manele până la rock. Îmi place muzica în general și nu consider că există „muzică bună“ sau „muzică proastă“, poate doar din punct de vedere tehnic. E vorba despre emoția pe care o simți tu ca ascultător, despre felul în care piesa rezonează cu fiecare dintre noi. Dacă o piesă îți place ţie, dar mie nu-mi place, asta nu înseamnă că e o piesă proastă. Pur și simplu nu rezonez eu cu ea, dar tu o simți și asta e tot ce contează.
„Hai să facem și noi o piesă!“
Părinții tăi cum au reacționat la alegerea în carieră? La vremea respectivă erau totuși niște prejudecăți precum „artistul moare de foame“.
Sincer, am avut niște părinți și bunici fără preconcepții, mai ales părinții mei. Nu au avut nicio problemă că mă duc pe drumul muzicii, ba chiar m-au susținut. În plus, nu mi-a păsat niciodată de părerea altora, indiferent cine ar fi fost. Așa sunt și azi: dacă îmi pun mintea la ceva, nu contează ce spun ceilalți – mă duc înainte. Chiar dacă nu-mi iese bine, măcar știu că am încercat, așa că nu trăiesc cu regrete. Asta a fost mentalitatea mea încă de atunci și, tânăr fiind, am încercat orice. Mi-am împins și mie limitele, cât și pe cele ale radiourilor în care lucram. Așa a început și Fly Project – voiam, împreună cu colegul meu de atunci, să facem niște bani în plus. Eu lucram la un radio, el la un studio și ne-am gândit să facem o echipă, să mergem la baluri de boboci, să punem muzică și să cântăm live. Ideea era simplă: eu eram MC, el DJ. La un moment dat, am observat că trupele care aveau o piesă proprie, un hit, erau plătite mai bine. Așa că am zis „Hai să facem și noi o piesă!“. Am pus cap la cap cunoștințele noastre de muzică și am reușit. Prima piesă chiar a prins, ne-a ieșit bine și, după succesul de la baluri, ne-am hotărât să ne mutăm la București.
Practic, nu aveai nimic de pierdut...
Da, e foarte important să ai o doză de inconștiență la începutul vieții. Faci lucruri la care, dacă te-ai gândi acum, probabil te-ai opri din cauza fricii. Pe vremea aceea mă trezeam la 4.30 dimineața să fac matinalul, stăteam la radio până seara târziu, munceam constant, iar în weekenduri aveam spectacole în cluburi. Nu conta cât dormeam, aveam o energie incredibilă. Oricum, la vremea aia, ce riscuri să fie? Nu aveam nimic de pierdut. N-aveam o casă a mea, n-aveam mașină, nici măcar permisul nu-l aveam, deci nu existau multe lucruri care să mă țină în loc. Tot ce aveam erau entuziasmul și dorința de a reuși.
„Al doilea album l-am înregistrat într-o garsonieră plină de mucegai“
Cum ați ales numele trupei, Fly Project?
A fost cel mai simplu lucru. Când am început, totul era gândit ca un proiect – de aici și „Project“. Ne gândeam că o să fie un proiect MC-DJ, nimic complicat. În plus, prima piesă pe care am făcut-o se numea „Fly“, așa că numele „Fly Project“ a venit natural. Îmi amintesc că eram la radio când m-a sunat Cătălin Muraru de la Roton și mi-a zis să venim să semnăm contractul. M-a întrebat cum se va numi trupa, iar noi aveam deja piesa „Fly“, așa că Fly Project a fost numele pe care l-am spus pe loc. Nu aveam o mare strategie de marketing în spate. Ne-a venit pur și simplu și l-am păstrat. Chiar dacă acum, după atâția ani, mă gândesc uneori că poate se putea un nume mai „frumos“ sau mai rafinat. Uite, de exemplu, Morandi mi s-a părut întotdeauna un nume cool.

Totuși, Fly Project a avut un succes foarte rapid.
La început, sincer, nu ne-am dat seama de toată amploarea. Noi am avut marele noroc că prima noastră piesă a prins imediat, a fost un succes instantaneu. Totul s-a întâmplat atât de repede încât nici nu știam ce ni se întâmplă. Practic, eram doar concentrați să o cântăm, să ne prezentăm la concerte și atât. Nici nu ne interesa partea de presă sau de televiziune, iar la început nu era mare interes din partea lor pentru noi. Lumea știa piesa, asta era important pentru noi. Când ești în mijlocul fenomenului, nu-ți dai seama de amploarea lui. În primii ani, tot ce făceam era să muncim, să cântăm și să ne bucurăm de fiecare moment. Și cred că, pe parcurs, nici nu am realizat cu adevărat cât de mare a devenit proiectul nostru. E o experiență pe care o apreciez, dar totul a fost o succesiune de pași care, într-un fel, ne-au surprins chiar și pe noi. Sunt oameni care primesc totul peste noapte, fără să muncească pentru ce au. Dacă li se întâmplă asta, ajung într-un punct în care nu știu să gestioneze situația astfel încât să fie ceva durabil. Cei care obțin succesul rapid sunt, de multe ori, și cei care devin aroganți, zeflemitori, pentru că nu înțeleg ce presupune munca din spatele succesului. În schimb, cei care muncesc noapte de noapte, care au un job de zi și se dedică muzicii noaptea, aceștia nu au timp de „fițe“ și alte cele. Când muncești 16 ore pe zi, chiar n-ai timp să te gândești la cum să te „dai mare“ sau să impresionezi lumea cu vreo imagine superficială. Și dacă succesul vine brusc, te poate prinde nepregătit din punct de vedere personal, pentru că nu știi în ce direcție să o iei și cum să gestionezi totul. Deci există două tipuri de persoane și am observat asta lucrând în studio: artiști consacrați și tineri care veneau și spuneau că vor să fie „vedete“, nu artiști. Asta e o mare diferență. Când cineva spune că vrea doar să fie vedetă, atunci locul lui nu e în studio. Poți să faci un show pe stradă și să ajungi la televizor, dacă asta e tot ce vrei. Dar un artist muncește pe brânci. Am lucrat cu o artistă care era în ultima săptămână de sarcină și a stat de la 10 seara până la 6 dimineața în studio până a simțit că piesa i-a ieșit bine, deși noi tot insistaserăm să plece acasă, dată fiind situația. Adevărații artiști n-au timp să frece menta sau să fie aroganți. E o pasiune, e un mod de viață, nu doar o cale către faimă. Așa văd eu lucrurile. Artistul trăiește prin ceea ce face, nu pentru atenția care vine odată cu succesul. Pentru mine ar fi o rușine să spun cuiva „vreau să fiu vedetă“. Dacă vrei să fii doar faimos, atunci poate nu ai înțeles esența meseriei de artist.
Muzica din bucătărie
Dar voi ce ați făcut, odată ajunși la București, mai ales că nu aveați prea multă experiență în industria muzicală?
Ne-am dus cu valul, cum s-ar spune. Nu aveam prea multe contacte în industrie, dar, la scurt timp după ce ne-am mutat, am fost contactați de un impresar și am semnat un contract. Când a venit toamna, au început concertele și, în primii doi ani și jumătate, din 2005 până în 2008, aveam spectacole aproape zilnic. În ritmul acela n-am mai avut timp nici măcar să compunem noi piese. Al doilea album l-am înregistrat abia după câțiva ani și asta într-o garsonieră din Crângași. Stăteam într-o garsonieră mică, unde mirosea groaznic a umezeală și mucegai. Aveam un laptop, două boxe de laptop și atât. În bucătărie am înregistrat tot albumul, cu reverbul natural de bucătărie. Îți dai seama ce improvizație era? Dar nu aveam bani să mergem la un studio profesionist, așa că făceam totul cu ce aveam.
Deci v-ați descurcat cum ați putut la început...
Exact! Cine crede că la început aveam bani pentru investiții serioase se înșală. Chiar dacă aveam concerte și părea că facem bani, nu erau sume atât de mari încât să facem milioane. Erau bani mulți pentru noi, care au venit peste noapte, dar munceam enorm pentru ei. Îmi amintesc că, înainte de mutare, aveam aceleași patru milioane vechi datorie de câțiva ani și marele meu vis era să le achit. Abia cu banii de pe primul concert pe care l-am avut la Costinești am scăpat de grija asta. Dar, chiar și cu toate concertele pe care le aveam, banii nu erau suficienți pentru investiții mari. Puteam să facem investiții mici, dar nu am fost niciodată un antreprenor de succes. Eu cânt, asta știu să fac cel mai bine. Am avut noroc să facem muzica pe care oamenii o plac și asta ne-a susținut. În timp, am învățat și puțin din partea de business, dar mi-a luat ani buni și încă învăț. Businessul din spatele muzicii l-am învățat din mers, de-a lungul anilor, dar nu m-am considerat niciodată un antreprenor. Totul a fost și este despre muzică pentru mine. În plus, nici nu prea aveai ce să investeşti, plus că nici nu prea cheltuiam banii. Eram mereu în concerte, așa că nu prea aveam pe ce să-i dăm, iar când eram acasă, banii pe care îi câștigam îi foloseam strict pentru necesități. Plăteam chiria pe garsoniera aceea, iar pentru haine mergeam la spălătorie, la un „Nufăr“ din zonă, că nu aveam altă soluție. Traiul nostru zilnic era destul de simplu. Cel mai mult cheltuiam pe mâncare, iar uneori, când eram în turnee, masa era asigurată. Așadar, cheltuielile erau minimale.
„Anca Parghel mi-a demonstrat că muzica trebuie să fie simplă. A fost o validare pentru mine“
„Weekend Adevărul“: Cum a fost experiența de început în industria muzicală și care au fost cele mai mari surprize sau provocări pe care le-ai întâmpinat?
Tudor Ionescu – Fly Project: Cred că muzica și „music businessul“ sunt două lucruri diferite. Eu am fost mereu atras de muzică și am încercat să las partea de business pe seama colegilor care se pricep la asta. Pentru mine, muzica nu e despre competiție, e despre emoție, iar industria, prin definiție, presupune competiție. De asta, nu prea cred nici în concursurile de talente unde o piesă câștigă și alta pierde. Muzica e ceva personal – dacă o piesă îți place, atunci e bună pentru tine. Înțeleg evaluarea din punct de vedere tehnic, dar asta e altceva. Oricum, industria muzicală este într-o evoluție continuă. Tot aud discuții în jur despre trap sau alte genuri care sunt controversate, dar mi se pare amuzant – și noi, când eram tineri, ascultam Prodigy, BUG Mafia, și eram convinși că muzica noastră era „cea mai tare“. Muzica de azi e muzica lor, e evoluția lor. Industria muzicală în România a stagnat mult, dar, în ultimii ani, se simt schimbări, o deschidere. Acum, muzica din România se aude în lume, ceea ce e un pas înainte. În cele din urmă, depinde de preferințele fiecăruia – ori îți place și o asculți, ori nu.
Durerea, împachetată de muzică
Îți mai amintești primul concert internațional?
Da, îmi amintesc foarte bine. A fost în vara lui 2005, la Torino, la un concert organizat pentru diaspora română din Italia. Fix în ziua plecării am primit vestea că bunicul meu a murit. A fost o situație extrem de dificilă, pentru că aveam un contract semnat și nu am avut de ales, a trebuit să plec. Nu ai cum să uiți un astfel de moment, a fost foarte greu. Oamenii care vin să te vadă nu știu și nici nu sunt interesați de ce probleme ai tu. Ei vin să se distreze, să uite de ale lor și să aibă parte de o experiență pozitivă. Fiecare artist oferă ceva diferit, dar, în final, publicul vine pentru un moment de evadare. La noi, publicul vine pentru distracție, pentru energie și, într-un astfel de moment, ca artist, trebuie să fii acolo pentru ei, indiferent de ce simți pe dinăuntru.







Cum ai reușit să te concentrezi, să urci pe scenă și să livrezi acel moment, având în vedere toată situația?
Sincer, nu mai țin minte exact. Cred că mintea mea a blocat acele momente dificile și am intrat pe pilot automat. Știam că trebuie să cânt și asta am făcut. Îți dai seama că simți în suflet că ar fi trebuit să fii acasă, alături de familie, și totuși trebuie să urci pe scenă și să creezi o atmosferă pozitivă, să dai și să primești energie bună. Cred că am pus toate acele sentimente dureroase undeva în spate și am mers mai departe. Moartea bunicilor m-a afectat foarte mult, ei m-au crescut de când aveam 6 săptămâni. Pentru mine, ei au fost mama și tata chiar înainte de părinții mei adevărați.
Și când ți-ai dat seama cu adevărat de succesul pe care îl avea la acel moment Fly Project și amploarea fenomenului?
Nu știu dacă poți spune că îți dai seama de succes, dar îți dai seama de impact. Succesul e relativ. De fiecare dată când urcam pe scenă și cântam „Raisa“, reacția publicului era incredibilă – era ceva ce nu puteam să descriu. Eu eram obișnuit cu scena de la radio, prezentasem multe evenimente, dar nu mai fusesem niciodată pe scenă ca un cântăreț. Chiar și azi, nu mă consider cântăreț în sensul clasic, ci mai degrabă un om care transmite emoții prin muzică. Dar acel impact, acea energie pe care o primeam din partea publicului ne-au dat peste cap. A fost dificil. Întotdeauna am avut dorința de a fi mai bun, de a face lucrurile și mai bine. La început mă enerva faptul că oamenii reacționau puternic la „Raisa“, dar nu la fel de intens la celelalte piese. Era normal – prima piesă are întotdeauna acel impact inițial, iar restul vine după. Dar asta m-a panicat, pentru că m-am întrebat cum putem depăși sau măcar egala succesul primei piese. A fost o presiune uriașă să facem următoarea piesă la fel de bună. E ca și cum scoți un produs, un suc care devine cel mai bun suc din lume. Când îl scoți pe al doilea, oamenii au așteptări să fie cel puțin la fel de bun, dacă nu mai bun. Am început în forță și asta a pus o presiune enormă pe amândoi, dar lucrez foarte bine sub panică, sub presiune. Dacă am timp să mă relaxez și să mă gândesc prea mult, parcă devin leneș, îmi dau singur motive să amân lucrurile. Dar, când nu e timp de pierdut, atunci dau tot ce am. Atunci îmi vine adrenalina și parcă îmi funcționează creierul la capacitate maximă.
Colaborarea cu Anca Parghel
Pe parcursul carierei tale, ai trecut prin momente decisive care ți-au schimbat perspectiva asupra muzicii, asupra artiștilor sau a publicului?
Colaborarea cu Anca Parghel mi-a schimbat complet, înainte de orice, percepția asupra adevăratului artist. Anca era o muziciană cu o educație extraordinară, profesoară la Academia Regală din Bruxelles, o școală de muzică cu o reputație imensă. Anca mi-a demonstrat că muzica trebuie să fie simplă. Deși, într-un fel, știam asta intuitiv, ea m-a făcut să conștientizez acest lucru. Mi-a spus direct că hiturile, acele piese care ajung la sufletul oamenilor, sunt mereu simple. A dat exemplul piesei „Hit the Road, Jack“, care are doar trei acorduri. A fost o lecție esențială pentru mine, pentru că, până atunci, lucrasem mai mult pe intuiție și instinct, fără să conștientizez importanța simplității. Pe Anca nu o interesa industria muzicală, nici nu exista pentru ea, știa doar: „Eu cânt“. Era un om incredibil de bun, de pozitiv și niciodată nu am auzit-o vorbind negativ sau judecând pe cineva. La ea totul venea dintr-o energie pozitivă, naturală, curată. Așa era ea în esență, un suflet care radia bunătate și pasiune pură pentru muzică. Colaborarea cu Anca Parghel a fost, fără îndoială, una dintre cele mai mari lecții pe care le-am primit în carieră. Apariția ei a fost ca o confirmare că drumul pe care îl urmam era cel bun. Cu cât am gândit muzica mai complicat, cu atât piesele au devenit mai complexe, dar, paradoxal, mai puțin hituri. Când am lucrat pe intuiție și am păstrat lucrurile simple, piesele au prins mai bine la public. Când mi-a spus că muzica trebuie să fie simplă și că hiturile adevărate sunt accesibile, a fost o revelație. A fost ca și cum mi-ar fi validat instinctele și tot ce simțisem până atunci. Fiecare artist, fiecare om are nevoie de o astfel de confirmare. Indiferent de domeniu, toți avem nevoie să știm că ceea ce facem este apreciat și are sens. Asta te ajută să mergi înainte, mai motivat și mai sigur pe tine.
Ce părere ai despre folosirea tehnologiei artificiale în muzică?
Poate sunt eu mai conservator, dar nu știu dacă inteligența artificială poate deveni cea mai bună „prietenă“ a unui artist. Totuși, vorbim despre evoluție, iar inteligența artificială va ajunge inevitabil să aibă un rol tot mai important. E clar că va prelua multe roluri și va schimba unele lucruri, dar în muzică... sufletul e esențial. Emoția vine din oameni, nu din calculatoare, deși tehnologia ne ajută să o capturăm și să o transmitem mai bine. Internetul a schimbat radical peisajul muzical. În anii ’80 și ’90, chiar 2000, nu erau mulți artiști sau trupe, tocmai pentru că accesul era limitat. Azi, cu platformele online, există sute de mii de artiști independenți care își pot promova muzica singuri pe YouTube, Spotify și alte platforme. E adevărat că foarte rar se întâmplă, din păcate, ca un artist independent să devină un artist super-cunoscut la nivel mondial pentru că aici, de la un anumit nivel în sus, intervin casele majore de discuri. Aici începi să te lovești de businessuri și trebuie să închizi muzicianul din tine ca să scoți la iveală omul de afaceri. Totuși, cred în continuare că o casă de discuri importantă poate fi un partener valoros pentru un artist atât timp cât vede și simte beneficiile acelei colaborări. Deși astăzi e mai ușor ca niciodată să devii viral pe TikTok sau alte platforme, tot cred în beneficiile unei colaborări cu o casă de discuri solidă.
Ce sfaturi le-ai oferi tinerilor artiști care sunt la început de drum?
Sfatul meu este să nu pornească în carieră cu gândul la bani sau la faptul că vor să fie vedete. Bineînțeles, și eu mă gândeam la bani, dar în sensul în care să am suficienți să îmi asigur traiul. Degeaba ai talent și nu faci nimic cu el... dacă nu îl muncești, îl pierzi. Îi îndemn să muncească în continuare, să nu se lase descurajați, iar dacă nu le iese din prima, să persevereze. Să își amintească faptul că trupa Maroon 5 a scos primul hit la opt ani de când începuseră să cânte de nebuni într-un garaj și nu auzise nimeni de ei, dar astăzi sunt zei pe pământ. Orice se construiește. Și să știe că nu există numai un tren pentru ei pe lumea asta, ci mai multe, și trebuie să te prinzi de fiecare. Depinde ce vrea fiecare să fie. Dacă ești un antreprenor bun, există și music business.
„Am fost surprins să fiu chemat la balurile de boboci“
Ce planuri ai în viitorul apropiat? Știm că ai o perioadă cu multe concerte.
Fly Project este și va rămâne proiectul meu cel mai important. Dacă prima mea dragoste a fost radioul, Fly Project este, cu siguranță, proiectul de suflet care îmi definește cariera. Cât timp va fi cerere din partea publicului, iar eu voi putea ține pasul, voi continua să dau totul. Am avut o vară foarte bună, poate una dintre cele mai bune de până acum. M-ar bate universul dacă nu aș spune că ultimii doi ani au fost cei mai frumoși ani de Fly Project de până acum. În ultimul an am avut concerte în locuri noi, am ajuns inclusiv în Egipt, care e o piață nouă pentru noi. A fost o surpriză foarte plăcută să vedem cum publicul reacționează acolo. Și un alt moment surprinzător a fost succesul continuu al piesei „Toca Toca“, după zece ani de la lansare, s-a viralizat din nou anul trecut, ajungând în 2024 la 25 de miliarde de play-uri la nivel mondial pe toate platformele. A fost un șoc pentru noi, dar frumos, și ne bucurăm pentru reușite. Un astfel de lucru îți confirmă că piesele nu sunt proaste. Faptul că oamenii le ascultă, reacționează la ele, vin la concertele Fly Project și cântă cap-coadă vers cu vers – ceea ce pe mine mă ajută foarte mult, pentru că uit de la mână până la gură (râde) –, vin cu satisfacție. În plus, trec și printr-o perioadă foarte faină a vieții în care încerc să trăiesc cât mai frumos. Cu muncă multă, dar cât mai frumos. Încă încerc să conștientizez cât de important este să trăiești în momentul prezent și încerc să fac asta. Până la urmă, dacă fugi prea mult în trecut înseamnă depresie, iar dacă fugi prea mult în viitor, anxietate. Deci mai bine rămâi în prezent.
De la balurile de boboci până în Asia
Ce urmează în acest turneu?
Urmează să mergem în mai multe locuri din Asia Centrală și avem și o serie de spectacole planificate în România, mai ales la balurile de boboci, ceea ce a fost foarte surprinzător și mă bucură mult. Nu am mai cântat la baluri de boboci de cel puțin 10-12 ani. Când am cântat la „Nostalgia“ am avut și surpriza să văd mulți copii, deși te-ai fi așteptat ca publicul care merge la acest eveniment să fie peste 20 de ani. Așa se explică cum de toamna asta am fost chemați să cântăm la baluri de boboci. Părinții lor ascultau muzica noastră, iar ei au crescut cu piesele noastre. Asta înseamnă că nu am muncit degeaba. E validarea și din partea publicului. Deci am observat că publicul tânăr de azi e împărțit între cei care caută muzică actuală, precum trap-ul, și cei care au o nostalgie pentru trecut sau vor să descopere ce era pe vremea părinților. Mai sunt și combinații între aceste gusturi și se observă asta la festivaluri, când oamenii se mută de la o scenă la alta. Chiar dacă muzica noastră e mai simplă, fără povești complicate sau teme filozofice, oamenii chiar se distrează ascultând-o.
Ce crezi că te-a făcut să ai un asemenea succes în Asia și cum se raportează publicul de acolo la tine ca artist român?
În primul rând, e o diferență de public. E o diferență între publicul din România și publicul de afară, în general. Publicul din România, învățat de atâția ani să nu mai respecte nimic, nu mai respectă munca, absolut nimic, și în special nu pe artiști. Eu am observat acest lucru în pandemie, când, dincolo de public, politicienii care, atunci când au auzit că artiștii mor de foame, au zis: „Ah, și artiștii?“. Aceasta este diferența. Am lansat mai multe piese care au avut un succes surprinzător în Asia, deși nu le cântasem niciodată în concerte și nici nu erau dintre cele promovate ca hituri. Cred că totul se rezumă la faptul că muzica, la final, sparge orice barieră de limbă și linia melodică este esențială. Dacă ai o linie melodică simplă, dar bună, aceasta va fi percepută universal. Un mesaj puternic poate fi valoros, dar dacă piesa e cântată în română, de exemplu, va avea impact doar în România. Pentru publicul internațional contează ca linia melodică să fie una care să trezească emoții imediat și, poate, tocmai simplitatea asta a ajuns să fie punctul nostru forte. Linia melodică simplă este cheia.