INTERVIU Mihai Mărgineanu, cântăreţ: „Talentul mi-a fost descoperit în clasa a III-a, la spital. Aveam hepatită“

Mihai Mărgineanu (44 de ani) povesteşte despre prima sa interpretare artistică, organizată de mamele celorlalţi copii internaţi în acelaşi spital în care era şi el. Avea 10 ani, era în clasa a III-a, şi a început cu melodia „M-am născut între Carpaţi“, a continuat cu chitara şi a ajuns „Gore din Chitila“.

Mihai Mărgineanu este sincer cu el şi cu noi: n-are importanţă dacă-l „iubeşte femeile“, că oricum s-a cam plictisit. Şi nu-l interesează nici dacă are sau nu vreun talent deosebit – ba, mai mult, se suspectează pe sine că n-ar avea –, câtă vreme îşi face meseria din plăcere. Iată, nu-i e frică să recunoască nici că era ahtiat după opera şi spiritul de cenaclu ale lui Adrian Păunescu! La Revoluţie, a apărat de terorişti cimitirul din Chitila, iar după Revoluţie s-a pozat, în Viena, lângă a opta minune a lumii: McDonald’s. A fost ceva deosebit. Mihai Mărgineanu e, cumva, împăcat cu el.

„Weekend Adevărul“: Putem să vă-ntrebăm dacă vă mai „iubeşte femeile“?

Mihai Mărgineanu: În primul rând, „dumneavoastră“ ăsta e cam aiurea. Hai să vorbim cu „tu“, ca să nu ne complicăm existenţa. Întrebarea nu e, totuşi, cea mai stupidă. Am răspuns de mai multe ori la „De ce Mărgineanu?“. Am explicat că aşa mă cheamă. Aşa mă cheamă, fraţilor!

Cum a fost adolescenţa ta în comunism? Ai stat la cozi, a fost foame?
La cozi n-am stat, pentru că n-am avut de ce. Tata se „descurca“ foarte bine, cum 80% din populaţia României se „descurca“.

Ce meserie avea?
Era tehnician în transporturi. Ulterior, pentru că a câştigat mai mulţi bani, s-a făcut instructor auto – o meserie foarte urâtă. Am fost şi eu la serviciu, la el, de câteva ori şi mi-a venit să bat mai mulţi elevi de-ai lui care, ulterior, au devenit şoferi. Rău în perioada comunistă pentru noi era că nu aveam unde să ne strângem în afară de parc, de bătătorul de covoare din colţul blocului şi de bairame – celebrele „ceaiuri“ din casele unora dintre prietenii noştri. Probabil că era mai bine atunci, dintr-un punct de vedere: era mai controlată activitatea tinerilor. Totuşi, nouă ne lipsea foarte mult o muzică rock, blues, jazz. Nu aveam de unde să facem rost.

Marea invenţie a titrării româneşti

Şi cum făceaţi?
Ele se cumpărau cu un leu/minutul. Casete înregistrate de celebrii fraţi Ursulescu, unii dintre providerii importanţi de muzică în Bucureşti. Făceam schimb de casete, de videocasete cu celebrele filme traduse de Irina Margareta „Dristor“. Traduse cu bunul simţ de rigoare, că nu putea să traducă „Fuck you!“ aşa cum se traduce şi spunea „Sfinte Sisoe!“, marea invenţie a titrării româneşti. N-am auzit niciun român vreodată să spună „Sfinte Sisoe!“.

Ascultai Europa Liberă?
Nu prea, pentru că eram foarte mic. În ciuda aparenţelor, aveam 18 ani în comunism. Nu prea mă interesa. Eram semispălat pe creier. Mi se părea că e bine la noi.

„Îmi stă foarte rău cu plete“

Ţi se părea că e bine deşi n-aveai voie, de exemplu, cu blugi sau plete?
Eu n-am avut plete, pentru că-mi stă foarte rău cu plete. Prietenii mei chiar se străduiau să nu-i tundă la şcoală – unul dintre ei s-a făcut chiar pictor de biserici ca să-şi poată lăsa plete. A avea plete era o frondă pe vremea aia. Aud că o mare parte a tineretului din România, care habar n-are cum s-a trăit în comunism, e nostalgică după vremurile alea. Ei neştiind cum a fost! Sunt nostalgici după nişte impresii ale unor părinţi impotentizaţi de economia capitalistă, care nu se mai descurcă aşa cum se descurcau altădată. Care nu mai au cele două concedii stupide în care mâncai la grămadă cu alte maimuţe. Acelaşi miros de ciorbă, amestecat cu celebrul dizolvant de urină din WC-urile restaurantelor comuniste.

Oamenii ăştia sunt nostalgici gândindu-se la tinereţea lor...
E foarte uşor de înţeles. Eu nu-i detest pe oamenii în vârstă care nu s-au putut adapta. Îi detest pe tinerii care sunt nostalgici după ceva ce n-au trăit. Un exemplu: Ceauşescu a făcut multe greşeli. Iar una dintre greşelile lui a fost că a adus ţăranul de la sat la bloc. De la munca pe câmp la bloc. A fost o operaţie pe viu, pe poporul român. Au smuls un copac şi l-au plantat într-un ghiveci. Asta e o altă crimă a comunismului, de aceeaşi dimensiune, poate, ca închisorile politice, crimă de care tinerii habar nu au, pentru că n-au nici măcar bunul-simţ să se uite la „Memorialul durerii“, de pildă, dar să mai citească şi o carte.

La muncitori, pe strada Zidului

Înţeleg că bunica ţi-era foarte apropiată.
Bunica mea m-a educat în timp ce ai mei erau la serviciu. Am locuit împreună din clasa I până când am îngropat-o. Eu am îngropat-o, eu am făcut asta şi mă bucur. Bunica mea a fost o femeie fericită care a murit cu familia alături. Ce-şi poate dori un om decât să moară înconjurat de fiii şi de nepoţii lui? Educaţia pe care o am e în mare parte de la ea.

Se născuse la ţară?
Da. A venit în Bucureşti la 14 ani, ca orice ţăran, în perioada interbelică. Ea s-a născut în ’22. La 15 ani, deja lucra. Eu m-am născut în casa ei, într-o mahala de la marginea Bucureştiului, care există în continuare exact aşa cum era acum 60-70 de ani. Numai că le-au pus apă curentă, în rest e neschimbată. E vorba de Strada Zidului, din cartierul Baicului. Acolo locuiau oamenii săraci care lucrau la Malaxa sau altundeva, oameni care munceau, care şi-au făcut şi ei un rost în Bucureşti. Curţi mici, înghesuite, cu garduri mărunte, dar curate.

Marţienii şi cel mai mare şoc cultural

Ce nu ţi-a plăcut la şcoală?
Matricola pe mână, cusută pe haină. Vreau să spun că, oricât mă chinuiam eu să nu port matricola, erau atât de stupizi şi de inepţi profesorii şi directorii încât, dacă o puneam cu arici, îmi smulgeau ariciul de pe mânecă. Nu-nţeleg de unde era nevoia asta de atotcontrol stupid. Trebuia să ştie oricine cine eşti. Nimeni nu se gândea că puteam să-mi şterg vopseaua, de pildă. Trăiam într-o comedie bufă.

Şi te salvai sau te complăceai?
Eram incapabil să-mi dau seama de adevăratele valori pentru că nu mi le arăta nimeni. Este exact ca-n filmul „12 ani de sclavie“. Eram învăţaţi să trăim într-un fel. La nivelul unui câine educat din Germania. Deşi, dacă mă gândesc bine, un câine din Germania trăia mai bine decât un om sărac din România – poate că şi acum e la fel. Eu mă gândisem că va trebui să fac ceva cu viaţa mea şi să mă duc de aici. Fraţii tatălui meu trăiau în Austria din ’79, veneau cu informaţii din afară.

Ai fost?
În ’90 am fost în Austria prima oară şi am avut cel mai mare şoc cultural pe care-l poate avea un tânăr la 20 de ani. Crede-mă, doar dacă te-ai duce acum pe Marte ai putea să mai ai un asemenea şoc cultural. Am făcut poze la McDonald’s. Mi s-a părut că e marea găselniţă a lumii. M-am simţit un pământean printre nişte marţieni foarte avansaţi.

„N-am Eminescu acasă“ „Nota 2“

Fiul lui Mihai Mărgineanu, Tudor: Tati, există marţieni?
Dacă există, sunt foarte inteligenţi, că nu ne-au contactat până acum. Dac-ar fi fost proşti, ne-ar fi contactat.

Aveai o relaţie bună cu profesorii din liceu?
Ca-ntotdeauna, au fost profesori buni şi răi. Vasilescu, profesorul de limba română, în prima zi de liceu, în clasa a IX-a, ne-a pus să venim cu o carte de Eminescu la şcoală. Eu n-am venit, de bou. „N-am nicio carte de Eminescu acasă“, i-am zis. „Nota 2.“ Nu ştiu dacă mi-a folosit faptul că am avut nota 2 la română şi mi-a ieşit media 8, dar am învăţat să nu mai mint ca un bou şi să-mi cumpăr şi cărţi. Vasilescu fusese profesor universitar, dar era trimis la liceu pentru că, în trecut, călcase pe bec.

De ce să ştim când a murit Mihai Viteazul?

Ce citeai?
Am început să citesc în clasa a III-a. Prima carte a fost „Legende româneşti despre Gelu, Glad şi Menumorut“, îndrumat de învăţătorul Dumitru, de la Şcoala Generală nr. 66. El era bibliotecarul şcolii şi a reuşit să facă mulţi copii să citească. Sunt sigur că foarte mulţi dintre copiii de azi nici nu ştiu cine au fost cei trei. Am prieteni care spun: „La ce m-ajută pe mine acum să ştiu când a murit Mihai Viteazul?“ .„Te-ajută să râzi la bancuri! Şi ai câştigat un râs.“

1601?
În fine. M-a impresionat foarte mult cartea „Bruta“, de Guy de Cars. Apoi, am avut noroc de prieteni foarte buni – şi am noroc în continuare – şi am început să citesc literatură universală după ’90.

Cioran, Nietzsche?
Nu, pentru că mi s-a spus: „N-ai cum să faci tu filosofie la 20 de ani!“. Trebuie să ai nişte experienţe. N-ai cum să termini la 21 de ani Facultatea de Filosofie.

Eu aşa am cam făcut.
Păi, şi ce dracu’ ai înţeles, mă, din viaţă?

Ce ştiu eu...
Ţuţea zice la un moment dat că a citit Kant cu înfrigurare şi cu emoţie, la 22 de ani. Au trebuit să treacă 60 de ani, să fie iniţiat religios, să-şi dea seama că e un idiot Kant. Sunt perioade... Eu sunt curios să citesc din nou „Anna Karenina“, pe care eu o detest ca şi personaj. Curvă, nebună, femeie slabă. Dar vreau să citesc din nou cartea asta.

„Eram ahtiaţi după Păunescu“

Când ai cântat prima oară?
În spital, când am avut hepatită, în clasa a III-a.

Cum aşa?
Eu am fost crescut de bunica, o mare ascultătoare de cântece populare. Primul cântec pe care l-am învăţat de la ea şi pe care l-am cântat a fost „Şaraiman“. După care am cântat un cântec al Fuego-ului vremii, Ion Dolănescu.

Ce cântec?
„M-am născut între Carpaţi“, dar nu da asta pe post! (râde)

„Să nu fii cap de locuitor“

În spital?
M-am internat în spital două luni. Acolo erau mame care stăteau cu copiii lor mai mici. Săracele, făceau cu noi seara program artistic. Pe mine mă puneau să cânt. Talentul mi-a fost descoperit de mamele colegilor mei de salon. După care, uşor-uşor, am învăţat să cânt la chitară pe stradă, cu prietenii.

Ce melodii?
Am pornit cu Cenaclul Flacăra. În ’81, când s-a lansat formaţia Holograf, în varianta cu Dan Bittman, am fost la Arenele Romane. Am început să cântăm ce se cânta la Cenaclu. Noi, oricum, toţi eram ahtiaţi după Păunescu. Eram fani, ce să mai, nu mai zic nimic. Iar spectacolele erau singurele care durau până la trei dimineaţa şi singurele la care se urla. Faptul că Păunescu a reuşit să aducă tinerii la spectacolele lui a fost un mare câştig pentru noi. Am început să nu mai ascult toate muzicile uşoare care erau pe gustul câtorva capete comuniste. Depăşisem, cumva, masa oamenilor. E bine să nu fii numai cap de locuitor. Altfel, poţi să te sinucizi.

Oameni puţini, restul populaţie?
Aşa a zis Dinică. (către fiul său) Te-ai plictisit, Gogule? Vrei la baschet acum? Ce ţi-am zis eu despre ăia care se plictisesc? Cum se numesc ei?

Şi-a mers aşa, cu chitara?
Păi, unde să te duci atunci?! Aveam cercul nostru de prieteni, ne strângeam pe iarbă, se bea bere. Eu nu prea beam bere, că făceam sport pe vremea aia.

Ce sport?
Toate tâmpeniile. De la atletism până la aruncarea cu măslina. Cel puţin trei zile pe săptămână făceam antrenamente. Şi nici nu fumam. La 23 de ani am fumat prima oară şi, de când m-am apucat, m-am străduit să mă las. A durat 15 ani. Mă rog, asta s-a întâmplat: ne strângeam, cântam, beam bere, sucuri, ne bucuram când prindeam Pepsi, ni se părea că apogeul luxului din lume e Coca-Cola. ;

„Am devenit bărbat. În două zile îmi venea să-mi iau gâtul“

După liceu, te-ai dus direct în armată.
După liceu, visam să ajung inginer electronist. Eram în ’88, am învăţat ca un apucat să dau la Electronică, unde a fost concurenţă de 28 pe loc, iar eu am picat cu nota 8,20. Am picat foarte bine. M-am dus direct în armată, deşi puteam s-o amân.

Şi de ce n-ai amânat-o?
Din cauza şi datorită nevoii de a mă crede bărbat. Am devenit bărbat. În două zile îmi venea să-mi iau gâtul.

Unde-ai făcut armata?
Am început la Caracal, la Transmisiuni. Eu terminasem Liceul de Electronică Industrială, deci eram electronist cu patalama, m-am dus la Transmisiuni pentru că acolo se lucra cu tranzistori, am învăţat Morse şi am fost mutat, după patru luni, la o unitate disciplinară de căi ferate.

De ce? La diribau?
La diribau, da. Au fost mai multe lucruri, dar nimic ieşit din comun. Cert e că acolo am făcut armata printre 120 de oameni, dintre care 6 aveam liceul. A fost o experienţă dură şi bună. Acolo m-a prins şi Revoluţia, de-acolo m-am şi liberat. Nu sfătuiesc pe nimeni să facă stagiul militar, deşi, dacă mă uit în istorie, se pare că toate ţările care au tăiat stagiul militar obligatoriu au dispărut ca naţie sau ca imperiu. (râde) Nu e cazul nostru.

Decembrie ’89, la cimitirul din Chitila

La Revoluţie ai fost mobilizat?
Am primit alarma generală de luptă, noi am crezut că mergem la Budapesta, deşi eu eram transmisionist în unitatea mea – primeam toate mesajele radio. Am aflat foarte târziu că sunt mişcări de stradă. Târziu, adică în 19 decembrie. Noi ştiam că sunt nişte probleme la Bucureşti şi că armata va interveni. În secunda doi, toţi ofiţerii erau cu armele întoarse către şefii lor. A fost o busculadă.

Şi la nivelul ăsta destul de mic, al ofiţerilor de rang mic?
Da, ofiţerii şi subofiţerii erau foarte bucuroşi că scapă de Ceauşescu. Dar toată lumea era fericită. Deşi nu numai Ceauşescu a fost problema.

Unde-ai fost mobilizat?
Obiectivele noastre au fost Fabrica de Băuturi Zarea şi, ulterior, cimitirul din Chitila, unde ofiţerii noştri aveau impresia că sunt terorişti.

Şi au fost terorişti în cimitir?
Nu era niciun terorist. Noi trăgeam unii în alţii. Categoric au existat nişte oameni care au tras în noi. Nu ştiu cine au fost oamenii, dar cert este că a fost o busculadă şi a fost orchestrată bine.

Dar n-au fost răniţi?
Am avut doi colegi răniţi superficial. După 14 ore de stat în post, pe un frig de-ţi îngheţa măduva-n oase, nu mai conta nimic. Ideea era să bei ceva cald. Oricum, noi ne-am simţit ca-n război. Noroc c-aveam mantalele lungi, că muream de frig. Ne-a ajutat şi populaţia, dar, existând zvonuri că mâncarea e otrăvită, nu mânca nimeni ce ne dădeau oamenii, nu bea nimeni ce ne aduceau ceilalţi. Toată lumea murea de foame, de sete. Pe 25 eram deja liniştiţi, iar pe 26 ne-am întors la unitate.

Când te-ai liberat?
Pe 30 aprilie, după evenimentele de la Târgu-Mureş.

Alea au fost în martie.
Da. Noi am făcut o revoltă atunci, pentru că, din cauza asta, ni se prelungise stagiul militar cu două luni, iar noi eram forţă inactivă, adică la Căi Ferate. Am mers la Ministerul Apărării Naţionale, inclusiv la Guvern, chiar am făcut parte din cei 20 de soldaţi şi ofiţeri care au negociat liberarea noastră pe 30 aprilie.

„N-aveam o puşcă în unitatea militară“

Voiau să vă trimită la Târgu-Mureş?
Târgu-Mureş a fost o ceartă între două tabere. Cred că a fost o bătaie între găşti, totul s-a inflamat foarte tare, s-a dat alarmă generală de luptă, iar unitatea noastră era în stare de alertă, deşi n-aveam nici măcar o puşcă, ci doar o baionetă. Trebuia să intrăm în aceeaşi oală cu toţi ceilalţi soldaţi activi, când noi abia aşteptam să ieşim de acolo.

Dar certificat de revoluţionar ai?
Nici măcar nu m-am agitat o secundă. Tatăl meu, în schimb, a fost erou al Revoluţiei române cu acte în regulă şi cu patalamaua de rigoare.

Infarct după alegerile prezidenţiale

Ai fost „golan“?
Am trecut prin Piaţa Universităţii, dar, de la un moment, mi se părea totul pierdut. Ţin minte însă că, atunci când Iliescu a ieşit preşedinte în ’92, tatăl unuia dintre prieteni a făcut infarct şi a murit. Fost deţinut politic, deci anchetat de Securitate, un om de o anumită factură. Elitele noastre au fost omorâte în perioada ’48-’64, ne-au dezrădăcinat, ne-au făcut praf. Dar eu cred că intelectualitatea va deveni noua aristocraţie.

Ce?
Păi, este din ce în ce mai greu să-nveţi. Trebuie să ai bani ca să înveţi. Mulţi. Nu mai poate să înveţe oricine liber. Foarte mulţi se resemnează şi se apucă de muncă, pentru că trebuie să pună ceva pe masă. Intelectualii vor fi din ce în ce mai puţini.

„Sfătuiesc pe oricine să înveţe orice“

Din biografia ta rezultă un tânăr rebel. Ai făcut cinci ani Academia Română de Management, doi ani Universitatea Tehnică de Construcţii, Facultatea de Instalaţii...
N-am fost în stare s-o termin. Între timp, am descoperit alte laturi ale personalităţii şi am început să nu mai fiu de acord cu ceea ce se întâmpla în şcoala românească. Eu am început Instalaţii în ’96, când încă se învăţa COBOL şi FORTRAN. Păi, între timp se inventase C++, iar eu nu mai voiam să învăţ toate prostiile pe care le consideram inutile. Eronat! Eu acum sfătuiesc pe oricine să înveţe orice. Orice înveţi, cu siguranţă, îţi foloseşte. Orice. Orice înveţi. Te-apuci să înveţi despre cum afectează paralelismul căilor ferate cârtiţa. Şi-ţi poate folosi! Spun asta pentru că eu, la 42 de ani, am învăţat să pilotez avioane. Tata, la 42 de ani, nu cred că s-ar mai fi apucat să înveţe ceva. De la 40 de ani încolo, părintele meu nu mai purta pantaloni scurţi vara, deşi era cald afară.

„N-aş plăti bilet să mă văd pe mine“

De ce nu te-ai lansat mai devreme?
Nicio secundă nu m-am gândit că o să ajung pe scenă. A fost o întâmplare nefericită. Ca să înceapă ceva, trebuie să se termine ceva. Mie mi s-a terminat o etapă a vieţii şi a început alta.

Lucraseşi în vânzări, la Ringier.
Am nimerit într-un colectiv foarte bun. Iar eu speram să învăţ cât mai multe ca să-mi deschid propria firmă. Nu mi-am deschis firmă, mi-am luat fax şi apoi m-am gândit la afaceri. Am învăţat foarte multe lucruri de la firme în care am fost angajat. N-aş mai putea acum, însă, să lucrez într-o multinaţională. Prea multe reguli stupide şi prea multă lume fără responsabilitate.

Revin. Erai conştient, poate, că ai un talent, că faci ceva deosebit, bun sau rău.
Nici acum nu sunt conştient. Eu, sincer, n-aş plăti bilet să mă văd pe mine. Probabil că nu sunt genul meu. Consider doar că fac ceva care-mi place, iar asta nu-mi oferă dreptul de a fi mândru. Mă bucur că m-am urcat într-un tren, iar acela e trenul câştigător pentru mine.

„Rockerii mă aplaudă“

Tu nu te-ai duce la tine, la concert. De ce s-ar duce altcineva? Ce e de-nvăţat din muzica ta?
Ce pot să-ţi spun e că eu am un public de oameni deştepţi. Eu pot să mă duc şi la un festival de rock, iar rockerii mă aplaudă. Cânt în Vama Veche!

Când ai fost prima oară în Vama Veche? Eşti vamaiot, cum ar veni?
În ’91. Era o singură terasă, se numea „La paraşute“. Erau trei paraşute militare, puse una lângă alta, pentru umbră. Un băruleţ de tablă şi foarte multă linişte. Noi aveam 15 corturi şi ne jucam „Ţară, ţară, vrem ostaşi“ pe toată plaja. Ne era puţin teamă de cei din 2 Mai, care erau nişte ţărani beţi. De-atunci s-a tot schimbat, de la an la an. Eu cred că un mare aport în a popula Vama l-a avut şi formaţia Vama Veche. A funcţionat pe bază de cerere şi ofertă.

„Zâmbetul complice de pe stradă“

Te opreşte lumea pe stradă? Ce zice?
Se mai întâmplă asta şi e foarte frumos. Zâmbetul complice al oamenilor de pe stradă e un lucru minunat. Pur şi simplu, zâmbesc complice. Parcă suntem din aceeaşi categorie. Fac poze cu toţi oamenii care-mi cer să fac poze, de exemplu. Nu cred că am de ce să fiu fiţos, lasă-i pe alţii.

Ai concerte, eşti căutat. Câştigi bani buni?
Cine zice că nu câştigă bani din muzică mănâncă rahat. Eu mi-am făcut, uşor-uşor, şi o trupă. M-am gândit să-mi prezint frumos produsul meu, fiind vânzător de meserie. Acum suntem şapte pe scenă şi se-aude bine. Am încercat să cânt neconvenţional muzica populară românească sau muzica din folclorul interbelic.

Aviaţia dă senzaţia

„Paraschiva“ lui Mărgineanu e mai cunoscută decât „Paraschiva“ ţigănească.
Era cântată de o trupă de la Cenaclu, dar era cântată foarte moale. Or, ăla care cântă e supărat. Păi, dacă eşti ăla care-şi cântă oful, joacă-te, eşti supărat! Am şi eu experienţele mele şi ştiu cum e să fii supărat pe nevastă.

Spuneai c-ai făcut şcoala de aviaţie. La ce te-a ajutat?
Iniţial aşa am făcut, ca să-mi demonstrez mie că pot. Dar acum vreau să-mi deschid o afacere – într-un an o să mă fac transportator aerian şi o să am cel puţin o aeronavă. Faceţi şcoală din asta! Lasă adrenalina, care dispare după 30 de ore de zbor. A fi pilot de avion e un mod de a trăi. Iar în lumea aviaţiei ai de-a face, dacă nu cu oameni deştepţi, cel puţin cu oameni şcoliţi.

Cânţi la Sala Palatului?
Nu mă mai duc acolo. Sala Palatului este un spectacol de încordare de muşchi. Nu se câştigă bani decât dacă ai un sponsor generos. Din bilete, nu prea rămân bani. Dar o faci ca să arăţi lumii că eşti un artist dorit de public. Eu am terminat cu asta. Momentan, lucrez la un spectacol pe care-l voi filma, am o colaborare câştigătoare. Nu vreau să mă vadă 4.000 de oameni, ci 100.000.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.