VIDEO Bollywood, un pericol pentru Hollywood? Filmele indiene au împlinit 100 de ani

„Saawariya“ (2007), primul film indian lansat la Hollywood

De la scenele tradiţionale filmate în pădure la cadrele sofisticate din metropole, filmele indiene au cunoscut o evoluţie remarcabilă şi s-au extins la nivel global. Însă expansiunea lor poate fi un motiv de îngrijorare pentru industria americană.

Cu 800 de filme produse anual pentru o audienţă locală de peste un miliard de locuitori şi un public global în continuă creştere, la ora actuală, cinematografia indiană este cea mai extinsă industrie de pe planetă.

Nasreen Munni Kabir, reprezentant al postului Channel 4 la secţiunea filmelor indiene, ştie că aceste producţii sunt căutate la nivel internaţional. „Sunt, fără îndoială, cele mai vizionate filme din lume, urmărite dincolo de graniţele ţării, în locuri negândite precum Rusia, China, Orientul Mijlociu, Orientul Îndepărtat şi Africa. Oameni din contexte socio-culturale diferite iubesc cinematografia indiană populară, iar mulţi dintre ei sunt fani ai filmelor hindi de mai bine de 50 de ani“, spune el. Unul dintre fanii producţiilor de la Bollywood a fost revoluţionarul chinez Mao Tse-tung, căruia i s-au alăturat alte milioane de telespectatori din ţările comuniste.

Burhan Wazir, directorul Institutul de Film Doha, consideră că pentru a menţine succesul, peliculele indiene actuale au câteva ingrediente prestabilite: actori carismatici, locaţii exotice şi un stil de viaţă consumerist. Prin exploatarea acestor factori, filmele indiene au reuşit să-şi stabilească treptat, dar sigur, un loc în industria cinematografică globală.

Shah Rukh Khan şi Aishwarya Raiau sunt doar doi dintre cei mai mari actori indieni promovaţi în revistele „Forbes“, „Time“, „Vogue“ şi „Cosmopolitan“. La nivel internaţional, ei sunt mai mediatizaţi decât Tom Cruise şi Julia Roberts, mai ales după 2008, când filmele indiene au pătruns şi în cinematografele americane. Nu acelaşi lucru se poate spune în cazul opus, căci filmele din Statele Unite nu s-au infiltrat în cinematografele indiene.

Basme (g)locale
„Întotdeauna am crezut în filmele noastre. Unicitatea cinematografiei hindi constă în conţinutul său. A supravieţuit aproape 100 de ani şi creşte în continuare, ceea ce înseamnă că se află pe drumul corect“, apreciază Amitabh Bachchan, unul dintre cei mai cunoscuţi actori indieni, în vârstă de 70 de ani. Dar cum se atinge nivelul de performanţă? „Este un mix ce înglobează elemente muzicale, iubire, valori familiale, comedie, fantezie şi locaţii curajoase pentru filmări“, analizează regizorul Karan Johar. Publicul ştie, însă, că poveştile prezentate nu reflectă viaţa reală, ci sunt doar alegorii ce la redau speranţa şi optimismul pentru că, la final, asemenea basmelor, binele învinge răul.

Însă Bollywoodul a fost un fenomen global înainte ca globalizarea să caracterizeze principalele structuri ale societăţilor de astăzi. Povestea a început în urmă cu 100 de ani, când DJ Phalke a lansat primul film mut, „Raja Harishchandra“, despre un rege care se închina la zei.

În 1895, francezul Louis Lumiere a fost considerat un deschizător de drumuri când a realizat primul montaj de film, dar abia în 1911, montajele au ajuns şi la publicul din Mumbai, spre fascinaţia indienilor. Pentru ei, Phalke a fost un rege al cinematografiei, pentru că a preferat producţiile mitologice, desprinse din viaţa reală. În peliculele sale, actorii aveau un comportament natural, gesticulau mult, vericitatea poveştii fiind dublată de muzica live şi de efectele naturale de sunet. 

Curajul de a spune lucrurilor pe nume
Mai mult decât veridicitate, prin filmele sale, Phalke şi-a dorit să trezească spiritul naţionalist al indienilor, însă şi-a dat seama de la bun început că are de învăţat de la regizorii de peste ocean. Din acest motiv, a călătorit în Europa, iar producţiile ce au urmat au devenit un model şi pentru ceilalţi regizori care au ales teme curajoase, inclusiv erotice. Acestea, însă, au fost cenzurate, de teamă să nu trezească pasiuni puternice ori să incite la conflicte, dar pentru a păstra tematica, regizorii au schimbat scenele filmate în dormitor şi cadrele în care personajele se sărută cu cele în care domnişoarele dansează şi cu dialoguri sugestive.

Bollywoodul s-a schimbat, de la filmele responsabile social la cele violente, cu poveşti mondene de dragoste, bugete ridicate şi locaţii internaţionale.

În perioada 1930-1940, regizorii abordau teme de interes social, despre drepturile femeilor, moravurile şi prejudecăţile castelor. Regizorii idealişti au câştigat premii la Cannes, folosindu-se de arta populară pentru a soluţiona, uneori, conflictele dintre naţiuni, cu actori musulmani, evrei şi europeni, ceea ce a avut un impact major în peisajul Bollywoodului de atunci.

Epoca de aur a cinematografiei indiene a fost, însă, perioada 1950-1960, printre actorii cotaţi la vremea respectivă numărându-se Prithviraj Kapoor şi fiii săi, Raj, Shammi şi Shashi; Dev Anand, Dilip Kumar şi Raj Kapoor, un regizor inspirat de Charlie Chaplin. Eroinele lor, întruchipate de actriţele Nargis şi Waheeda Rehman, încălcau regulile societăţii nu doar pe marile ecrane, unde jucau roluri de curtezane, ci şi dincolo de scenă, în viaţa reală, când se îmbrăcau provocator şi consumau alcool, cu toate că aceste comportamente erau condamnate în India anilor ’50. În 1957, „Mother India“ discuta despre iubirea maternă, iar trei ani mai târziu, „Mughal-e-Azam“ prezenta dragostea dintre prinţul Mughal şi o dansatoare cu o altă poziţie socială.

În 1960, Bollywood s-a schimbat, aducând în prim-plan poveşti ridicule, transpuse în locaţii străine, tineri îndrăgostiţi ce alergau şi dansau printre copaci şi relaţii de tip adulter. „An Evening in Paris“ şi „Love in Tokyo“ au devenit hiturile box-office-urilor, după cum s-a întâmplat şi în anii ’70, cu „Indian Rambo“. În pofida bugetelor scăzute, filmele au avut success, pentru că le-au oferit privitorilor sentimentul de apartenenţă, indiferent că trăiau în India sau în alte ţări.

De la papuci la Jimmy Choo

Kitchul, după cum consideră unii specialişti, a venit ulterior, odată cu producţiile de masă, uniformizatoare, ce s-au dezis de modelele tradiţionale. „Bollywoodul s-a schimbat, de la filmele responsabile social la cele violente, cu poveşti mondene de dragoste, bugete ridicate şi locaţii internaţionale“, analizează romancierul Hari Kunzru. Producţiile actuale sunt efectele capitalismului global şi reflectă viaţa indienilor care s-au mutat în Anglia şi în Statele Unite pentru un trai mai bun. „Multe dintre filmele de astăzi şi-au pierdut profunzimea. Ele sunt plastice şi nu au originalitate sau integritate“, continuă scriitorul. Drept dovadă, regizorii au renunţat la cadrele rurale şi la poveştile moralizatoare, depăşind stadiul naraţiunilor folclorice lacrimogene.

Peisajele rustice au fost înlocuite cu străzile aglomerate ale metropolelor, animalele cu Lamborghini şi papucii cu pantofii Jimmy Choo, pe măsură ce India a devenit o super-putere globală. În secolul XXI, Bollywoodul reprezintă o forţă, un brand, producând, numai în ultimii ani, filme inovatoare şi cu substanţă, precum „Barfi“ (2012), despre un bărbat surdo-mut şi relaţiile sale cu două femei. 

„Filmele astea sunt extraordinare şi îmi dovedesc că puterea nu mai stă în mâinile americanilor. În curând Bollywoodul va eclipsa Hollywoodul, iar cineva ar trebui să facă un film despre asta“, recunoaşte un cinefil american, căsătorit cu o indiancă.