„Din culisele cinematografiei“. Liviu Ciulei, „strâns cu uşa“ ca s-o iniţieze pe Lica Gheorghiu în lumea filmului
0
Prima peliculă care a avut-o drept cap de afiş pe „Prinţesa Roşie“, fata lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim-secretarul Partidului Muncitoresc Român, a fost chiar filmul de debut în regia de film al actorului, scenografului şi regizorului de teatru, nevoit s-o includă în distribuţie în urma „indicaţiilor“ primite de la Constanţa Beşcu, „cerberul“ Licăi Gheorghiu de la Secţia de Ştiinţă şi Cultură din cadrul Comitetului Central al Partidului.
Despre cariera cinematografică a Licăi Gheorghiu, fata cea mare a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, am mai scris, însă astăzi ne vom apleca îndeosebi asupra debutului său ca interpretă al celei despre care se spunea în epocă - pe la colţuri, evident - că „nu e talentată, dar e tare-n tată“. Vasilica Gheorghiu - aşa cum o chema în acte - s-a visat actriţă de cinema după ce şi-a abandonat studiile economice la Moscova, iar poziţia tatălui i-a asigurat, evident, statutul de vedetă a filmului românesc.
„Ca fire, era teribil de autoritară şi intrigantă. Cu siguranţă, n-a călcat niciodată într-un teatru, în schimb vedea toate filmele din lume pe ecranul ei de acasă. Într-o bună zi, pe când avea peste treizeci de ani, s-a hotărât: «Asta e! Mă fac actriţă de cinema!». Asta nu înseamnă că se decisese să ia nişte lecţii de actorie, să se informeze cât de cât în ale meseriei, ci a hotărât să fie direct star. S-ar fi zis că unii regizori de film, precum Liviu Ciulei, Francisc Munteanu şi alţii nu aşteptau decât atât. S-o aibă pe Lica în distribuţie. În felul ăsta, orice pretenţie ar fi ridicat în faţa conducerii cinematografiei, ei ar fi avut câştig de cauză: «Asta-i dorinţa tovarăşei Lica». Lica a debutat totuşi cu un rol mai mic în filmul «Erupţia» al lui Ciulei, dar văzând temenelile ce i se fac, precum şi dezorientarea celor care conduc în materie de cinematografie, şi-o fi zis că a se infiltra în acest domeniu de activitate şi a-l dirija din umbră, este un fleac“, scria regretatul actor Dumitru Furdui în cartea sa, „Teatrul în comunism“. „Să nu uităm niciodată că primul care a făcut o afacere cu tovarăşa Lica a fost Liviu Ciulei, cu a sa ,«Erupţie», film în care a jucat şi ea…De altfel, se zice că Liviu i-ar fi dat lecţii de joc actoricesc“, nota totodată în memoriile sale regizorul Geo Saizescu.
Constanţa Beşcu, legătura Licăi cu lumea cinematografiei
Totuşi, cum de a ajuns Lica Gheorghiu să debuteze tocmai sub comanda lui Liviu Ciulei? Printr-un concurs de împrejurări. Comandat în iulie 1955 şi recepţionat un an mai târziu, scenariul literar „Porţile iadului“ al lui Petre Luscalov a ajuns pe mâna lui Liviu Ciulei şi datorită lui George Macovescu, cel care era la vremea respectivă director general al Direcţiei Generale a Cinematografiei. Jurist de profesie şi fost ilegalist, Macovescu fusese funcţionar în cadrul Legaţiei României de la Londra şi redactor-şef la „Gazeta Literară“ înainte de a activa în cinematografie, iar ulterior, revenit în diplomaţie, a fost ambasador extraordinar şi plenipotenţiar în Statele Unite ale Americii şi chiar ministru al afacerilor externe. Acesta a încurajat profesionalizarea cinematografiei, însă tot în timpul mandatului său a început şi fulminanta ascensiune a Licăi Gheorghiu în cea de-a şaptea artă.
Scenariul lui Petre Luscalov trebuia să omagieze viaţa petroliştilor, la împlinirea unui secol de când fusese dată în folosinţă „Fabrica de gaz“ a lui Marin Mehedinţeanu, prima rafinărie din România şi din lume. Fiind vorba despre o „comandă socială“, era în mod cert un scenariu mult mai potrivit pentru „tovarăşa Lica“ decât ar fi fost, spre exemplu, „Două lozuri“ sau „Citadela sfărâmată“, dacă e să luă, în considerare alte filme realizate în aceeaşi perioadă. Bineînţeles, fiica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej nu acţiona în mod direct, ci prin intermediul Constanţei Elena Beşcu, care activa la Secţia de Ştiinţă şi Cultură din cadrul Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, aceasta fiind cea care-i contacta pe realizatori pentru a le transmite dorinţele „tovarăşei Lica“. Iar adevărul e că Liviu Ciulei, fiul marelui constructor Ciulei, avea un dosar de cadre destul de prost şi niciun argument ca să refuze o asemenea cerere. Filmările au avut loc în perioada iunie - octombrie 1957, la Berca, Mislea, Telega, Moroieni, Bucureşti (exterioare) şi Buftea (interioare), iar însemnările Ecaterinei Oproiu, fost redactor-şef al revistei „Cinema“, publicate în volumul „Jurnal 1“, ne ajută să întregim tabloul.
„În sala cea mare de la Athénée, 50% dintre urechi erau urechi ciulite“
„Eram cu Liviu, în cele mai amicale relaţii. D-asta, când mi-a telefona şi m-a invitat «să mâncăm duminică seara, la Athénée Palace», m-am mirat. De unde atâta ceremonie? De ce, tocmai la Athénée? Bineînţeles, m-am dus. Bineînţeles, Liviu mă aştepta în hol, lângă măsuţa rotundă care, şi-atunci, suporta o jerbă cât o turlă de biserică. Ne-am dus în sala mare. Masa rezervată. Chelnerii ne-au tras scaunele şi, când am rămas numai noi doi şi tacâmurile de argint, ne-am uitat unul la altul şi mai-mai să ne pufnească râsul. «Ei?» Nu m-a lămurit de ce nu ne-am dus la vreun lacto-bar, dar ăsta-i stilul lui Liviu, care, vorba lui Leni, fotografa, domnul e domn şi-n şanţ (...) Ei, ce se întâmplă? Ploaia ai adus-o. Acum ce mai vrei să aduci? Liviu n-a gustat tonul săltăreţ. Era preocupat, ba chiar îngrijorat. A sărit peste introducere. «O cunoşti pe B.?» Cum să n-o cunosc? Adică o cunosc, după nume. Toată lumea ştie că B. este tatăl şi mama noastră, pe linie de partid. Vreau să zic pe linia artelor de partid. Ea îl călăuzeşte pe Corneliu Baba cum să ţină penelul...Şi, ca să mai destind atmosfera, îi povestesc ce se povesteşte. Ocupându-se intens de artele plastice, «tova» B. a căpătat o slăbiciune pentru tablouri. Toată casa ei e plină de tablouri. Pe fiecare perete, de sus şi până jos, rame, rame, rame. Înăuntrul ramelor, tot soiul de opere plastice, dar nu din vopsele, ci din lânică. Căţei, gâşte, pepeni, ciobănei, toţi pictaţi cu acul, căci B. se ducea la piaţă, cumpăra etamină desenată cu «un subiect frumos», se ducea la mercerie şi lua jurubiţe, mai ales lânică (uneori şi mătăsică). Restul venea de la sine, dar şi în funcţie de punct, pentru că tablourile nu erau făcute, chiar toate, după metoda cruciuliţelor. Nici povestea cu lânica nu l-a destins. Era prea încordat şi, la ora aia, pentru el, «tova» B. nu era muza picturii. Era locotenentul Licăi Gheorghiu, fata ştiţi voi cui...Şi nu numai locotenent. Era şi confidenta. Principala confidentă! Prin ea îşi transmitea dorinţele. Acum - zice Liviu - «doreşte să joace în film». A aflat că mi s-a dat scenariul de la «Erupţia». Ei - zice Liviu - ce părere ai? La început, m-am trezit că vorbeam singură. Vorbeam, desigur, fără să folosesc nici nume, nici prenume, căci în sala cea mare de la Athénée, 50% dintre urechi erau urechi ciulite. Deci, amestecam vorbele, sugeram, le întovărăşeam de limbajul surdomuţilor. Pe scurt, mă exprimam esopic. Esopic, esopic, dar până la urmă foarte clar: Filmul, Liviule, o să declanşeze o catastrofă. Când o să-l vadă Părintele Purităţii Morale o să se înfurie, o să se indigneze, o să sară-n sus: Cum, fiica mea? Fiica, cu F. mare, târâtă în căruţa cu paiaţe?» După prima explozie - prorocesc eu - o să urmeze a doua explozie. Cine a pus-o acolo? De ce a pus-o? A vrut s-o compromită? Ce-o să spună poporul?...Cam asta cred c-o să se întâmple. «Pe ce te bazezi?», mă întreabă Liviu. Pe ce să mă bazez? Mă bazez pe ce ne spun ei, în fiecare zi. Liviu nu mi-a răspuns. Tăcea cu bărbia-n palmă şi strângea din pleoapele lui cu gene multe, mari, grele. Nu părea de acord cu mine, dar nici în dezacord nu părea. Oricum, am întors-o pe toate părţile, până am rămas singuri în marele restaurant“, dezvăluia Ecaterina Oproiu.
„Cronica se termina cu: «Sărutăm dreapta, Domniţă!»“
„În sfârşit, a venit şi premiera mult aşteptată. Între timp, mai discutasem cu Liviu. Îl întrebam cum se înţelege cu vedeta. Vedeta era bocnă, dar avea ochii mari şi păr lung, des. D-asta, îmi spunea Liviu, o să merg pe ochi pentru prim-planuri, iar pentru scene o s-o aşez pe-o canapea Louis XVI, fără să i se vadă picioarele. O s-o filmez plan mijlociu. O s-o arăt cum îşi piaptănă părul lung şi des (Aranjarea coamei - se ştie - a fost principala ei acţiune în «Erupţia») Premiera a fost un mare succes. Pentru eveniment, un scriitor la modă şi-a lăsat romanul-fluviu şi a scris o cronică de film care ultraelogia protagonista. Cronica se termina cu: «Sărutăm dreapta, Domniţă!» În cronica mea din «Contemporanul», protagonistei i se dedicau, între două virgule, doar aceste cuvinte: «cât despre Lica Gheorghiu, ea are câteva prim-planuri fotogenice». Prin urmare, scandalul preconizat de mine nu a avut loc. Dimpotrivă. Marele tată a aplaudat cu mândrie o fiică atât de dotată şi, odată cu el, şi-au rupt palmele şi ceilalţi exponenţi ai clasei uvriere. Bineînţeles, m-am bucurat că Liviu nu mi-a urmat sfatul, dar - pe parcurs - am aflat că n-avea nici cea mai mică şansă să-l urmeze. «Răgazul» care-i fusese acordat ca să hotărască distribuţia fusese o figură de stil. În ceea ce mă priveşte, foarte multă vreme am crezut că am fost scoasă din presă pentru că subestimasem o mare actriţă. Cum adică e fotogenică? Doar atât? Adevărul l-am aflat mult mai târziu. Era tot atât de brutal, dar duritatea sentinţei trebuia romanţată. Pe scurt: modesta mea cronicuţă conţinea o diatribă la adresa unui interpret extrem de arătos. Încolo, un popândău. Popândău, dar popândăul domniţei. Ăsta era motivul pentru care domniţa a devenit zmeoaică, iar autoarea cronicuţei «duşman al poporului»“, mai nota Ecaterina Oproiu.
Pe lângă Lica Gheorghiu, pelicula regizată de Liviu Ciulei a mai consemnat debutul în cinematografie al actorilor Lazăr Vrabie, Lucia Mara Dabija şi Dorin Dron. În alte roluri au mai apărut, printre alţi, Eva Cristian, Jean Bart, Benedict Dabija, Manole Teodorescu, Ştefan Ciobotăraşu, Graziela Albini, Costel Constantinescu, Nicolae Şubă, Aurel Cioranu şi Mihai Mereuţă.
Se încarcă comentariile...
