Interviu Actorul gorjean Papil Panduru a devenit eroul unei cărţi scrise de un istoric

Editura Universitară a publicat recent lucrarea „Papil Panduru - o viaţă artistică în cronici, comentarii şi imagini“, pe care istoricul Cristian Luis Vasilescu i-a dedicat-o îndrăgitului actor.

Lucrarea va fi lansată oficial în cadrul unui eveniment găzduit pe 22 aprilie 2018 (ora 12.00) de Muzeul Naţional al Literaturii Române, cu sprijinul revistei Manifest Româneşte. 

Citeşte un interviu senzaţional cu Papil Panduru: „Pe Sergiu Nicolaescu l-am băgat în mă-sa şi i-am dat un picior în portieră“

În lumea teatrului şi filmului întâlnim actori compleţi, care se manifestă cu aceeaşi dezinvoltură - atât pe scenă, cât şi pe platoul de filmare -, dar care nu aspiră în mod deosebit către locuri de prim plan, compensând însă acest fapt prin evoluţii nu mari ca durată în economia pieselor de teatru sau în filme, dar de o profundă trăire artistică. „N-am avut tupeul de care alţii au dat dovadă”, avea să mărturisească maestrul Papil Panduru – căci despre Domnia Sa este vorba. Credem însă ca o profundă înţelegere a firii omeneşti - dublată de bunul său simţ ţărănesc -, a conştientizării rolului şi locului său în ambianţa colectivă l-au determinat să accepte ceea ce viaţa i-a hărăzit. „În meseria mea, talentul e discutabil, pentru că foarte mulţi indivizi cu tupeu atacă această platformă a vieţii care se numeşte actorie... Până la urmă, această meserie se învaţă, dar dacă nu ai chemare...”, declara ziaristei Roxana Vintilă, de la Jurnalul Naţional, în octombrie 2008. Despre sine avea să declare într-un interviu acordat cronicarei Roxana Pană, în 1982, când avea să fie lansată pelicula Trandafirul Galben, film în care joacă primul său rol principal, Marţolea: „Mă vedeam, nu mă vedeam, eu mi-am jucat întotdeauna momentul cu credinţă”, pentru ca mai târziu, la împlinirea a 74 de ani de viaţa (2008), să îşi dezvăluie o faţetă mai puţin cunoscută a personalităţii sale publicului, declarând pentru cotidianul amintit: „Sunt un actor foarte docil în faţa regizorului”. O serie de personaje pe care le-a întâlnit în viaţa şcolară bucureşteană şi care i-au netezit drumul către teatru, mai întâi – cum ar fi directorul Şcolii Elementare din cartierul Dămăroaia, Serghiescu, cel care l-a recomandat directorului tehnic al Teatrului Naţional din Bucureşti, Costel Manolescu -, apoi, prietenia ce l-a legat de poetul Nicolae Labiş i-au îndreptat paşii către lumea artistică. Prin directorul tehnic Manolescu intră în atenţia regizorului de platou al TNB, Traian Zecheru, şi astfel este angajat ca recuziter. Întâlnirea cu regizoarea Marietta Sadova avea să-i aducă şi prima apariţie teatrală, în rol de paj al lui Ştefan cel Mare, lângă maestrul George Calboreanu, în spectacolul Apus de Soare. Obligat de o împrejurare să-i şoptească marelui actor o replică pe care acesta nu şi-o mai amintea, se remarcă în faţa lui prin gestul său îndrăzneţ şi pentru inspiraţia de a-l ajuta. 

La scurt timp, în pauză, într-o discuţie la care mai era prezentă actriţa şi profesoara Dina Cocea - interpreta Mariei, soţia voievodului -, maestrul Calboreanu îi recomandă să urmeze institutul şi i-l recomandă acesteia să-l ia la clasa ei. În toamna lui 1957 este admis la institut, poezia Moartea căprioarei fiind proba sa de examen, intrând al III-lea, trecând prin faţa unei comisii al cărei şef era un alt mare actor, Costache Antoniu, rectorul institutului, şi din care mai făceau parte George Dem Loghin, Beate Fredanov, Marietta Sadova, Dina Cocea, Solomon Ghelerter, Ion Finteşteanu. La absolvire, în 1961, este repartizat la Teatrul Regional din Bucureşti, apoi, la cererea sa şi prin intervenţia Constanţei Crăciun, ministru al Culturii, la Teatrul de Stat „Matei Millo” (devenit, mai târziu, prin strădaniile directorului său, Gheorghe Leahu, Teatrul Naţional din Timişoara). Pe scena lui evoluează timp de 5 ani (între 15 noiembrie 1961 şi 15 noiembrie 1966); un număr de cam tot atâţia ani evoluând şi pe scena Teatrului Naţional din Craiova (16 noiembrie 1966 - 31 decembrie 1970); după care, timp de peste 6 ani (între 1 ianuarie 1971 şi 1 iulie 1977) evoluează pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, „Vasile Alecsandri”. Între 1 ianuarie 1978 şi 1 iulie 1978, preţ de şase luni, se alătură colectivului Teatrului „Maria Filotti” din Brăila. Primul spectacol în care îl întâlnim pe scena Teatrului Mic din Bucureşti datează din 15 mai 1977. În cei aproape 60 de ani dedicaţi scenei a jucat într-un număr impresionant de piese. Prima întâlnire cu filmul lung metraj – din păcate ratată - urma să i-o datoreze regizorului Dinu Cocea, asistent al regizorului Lucian Bratu la filmul Tudor. Acesta îl selectase pentru rolul titular: Tudor Vladimirescu, pentru că toate datele personale îl recomandau, la care se mai adaugă şi faptul că era originar din Gorj, de unde se ridicase şi ridicase norodul la arme Domnul Tudor. Dezacordul dintre el, tânărul actor, şi regizorul Lucian Bratu avea să conteze (Bratu atribuise rolul titular altui mare actor, moldovean însă: Emanoil Petruţ. S-a iscat un incident verbal, care avea să ducă la reclamaţii din partea lui Bratu şi la cererea tânărului absolvent, făcută în faţa „greilor” institutului: Costache Antoniu, George Dem Loghin, Beate Fredanov şi ministrei culturii, Constanţa Crăciun - care îi cereau explicaţii - de a fi repartizat la un teatru din provincie, episod amintit mai sus). Apoi, probabil în 1964, în regia lui Cornel Popa, filmează pentru un serial de televiziune, aproape uitat astăzi: Cosmin, Fiul Zimbrului, lansat însă în 1968. Adevărata întâlnire cu filmul de lung metraj avea să i-o datoreze lui Sergiu Nicolaescu, în a cărei peliculă de debut, DACII, interpretează un rol de nobil dac (şef de trib). Interesantă pentru pasiunea pe care Sergiu Nicolaescu a făcut-o începând de la acest film pentru cai este discuţia de la momentul când cei doi s-au cunoscut, şi când, invitat în casa viitorului mare regizor – preţ de o noapte –, domnul Panduru i-a vorbit despre cum se leagă şi cum se întăreşte relaţia om-cal. Împreună cu Sergiu Nicolaescu va realiza 7 filme: cel amintit (1967), Vânătorul De Căprioare (1968), Mihai Viteazul (1971), Mircea (1989), Începutul Adevărului. Oglinda (1994) şi un serial pentru televiziune: Războiul de Independentă (1977), la care Nicolaescu a fost coregizor. Posedând un fizic robust şi având o pregătire sportivă de excepţie, acestea l-au îndreptăţit nu numai să-şi interpreteze singur scenele cu un grad ridicat de dificultate, dar şi să se apropie de pionierii celor care au fost infanteriştii de elită ai filmului românesc de acţiune: cascadorii (la dispariţia copilului teribil al Şcolii Române de Cascadori, Sobolcz Cseh, pe aleea principală a cimitirului Bellu şi în capelă a putut fi văzut şi Domnia Sa aducând un ultim omagiu celui care i-a fost unul dintre prietenii de suflet). În film, îl întâlnim în pelicule ale cineaştilor Dinu Cocea, Doru Năstase, Gheorghe Vitanidis, Constantin Vaeni, Andrei Blaier, Nicolae Mărgineanu, Virgil Calotescu, Dan Piţa, Lucian Pintilie, Ioan Cărmăzan, Florin Codre, şi mai tinerii Titus Muntean, Napoleon Helmis (Ioan Cărmăzan este al doilea regizor care îi încredinţează un rol principal. În filmul Lişca). Dintre regizorii străini, Eran Riklis i-a încredinţat un rol într-o peliculă a sa. Alt mare rol pentru care se simţea chemat, potrivit propriei mărturisiri, a fost Ilie Moromete, din Moromeţii (1986), al lui Stere Gulea. Rămâne acelaşi om legat de profesiunea lui de credinţă, aşteptând tăcut şi cuminte apelul celor care ar trebui să aibă în gând şi faptă îndemnul altui mare actor şi profesor, Ion Finteşteanu: „Feriţi actorii de batjocorire. Lăsaţi-i să moară-n splendoare”.

                                                                                                                                Cristian Luis Vasilescu