Exclusiv UE anunță negocieri cu Rusia, iar vechea spaimă revine în Est. Avertisment pentru România: „Există motive de îngrijorare”

Revine logica sferelor de influență în Europa? Politologul Raluca Moldovan (UBB) analizează riscurile ca interesele României să fie trecute pe plan secund în viitoarele negocieri cu Rusia și explică de ce o „pace strâmbă” ar normaliza șantajul Moscovei.

Minsk, 2015: Putin, Merkel și Hollande. Angela Merkel ar putea fi negociator din nou. FOTO AP

Adevărul: Europa se pregătește de negocieri cu Rusia, iar în Est revine o veche groază. Avem motive să ne temem că interesele noastre vor fi trecute pe plan secund, mai ales că printre numele vehiculate să reprezinte UE în relația cu Rusia nu se află niciun est-european?

Raluca Moldovan: Da, există motive de îngrijorare, dar nu aș formula problema doar în termeni de geografie politică — est-european versus vest-european. Problema reală este dacă eventualele negocieri cu Rusia vor porni de la experiența statelor care au înțeles cel mai devreme natura amenințării ruse sau de la reflexele mai vechi ale unor capitale occidentale, unde încă există tentația de a trata Rusia ca pe un partener dificil, dar indispensabil. Pentru Polonia, statele baltice, România, Cehia sau Finlanda, Rusia nu este o abstracțiune strategică. Este o amenințare istorică, militară, informațională și politică foarte concretă.

Faptul că nu apare, cel puțin deocamdată, un est-european între numele vehiculate pentru o eventuală reprezentare europeană poate alimenta această anxietate. Nu pentru că un est-european ar avea automat dreptate, ci pentru că absența regiunii din asemenea formule transmite un semnal prost: cei mai expuși riscului pot ajunge să fie consultați, dar nu neapărat incluși în definirea rezultatului. Or, aceasta ar fi o eroare majoră. După 2022, Europa nu mai poate negocia securitatea continentului în formule de tip „marile puteri decid, flancul estic se conformează”.

Totuși, trebuie spus că la nivelul UE există și o corecție importantă: Kaja Kallas, șefa diplomației europene și fost premier estonian, a transmis foarte clar că Rusia nu poate decide cine vorbește în numele Europei și că UE nu trebuie să intre în logica unei păci impuse Ucrainei. De asemenea, miniștrii europeni au respins ideea ca Moscova să influențeze alegerea unui eventual interlocutor european. Așadar, pericolul există, dar există și o conștientizare mult mai puternică decât în trecut că o pace construită peste capul Ucrainei și al est-europenilor ar fi o falsă pace.

Marile puteri decid, Flancul Estic se conformează

Care ar fi cel mai prost scenariu în această privință pentru est-europeni?

Cel mai prost scenariu ar fi o înțelegere care îngheață războiul din Ucraina fără să rezolve cauza lui: imperialismul rusesc. Adică o formulă prin care Rusia păstrează teritorii ocupate, primește o relaxare graduală a sancțiunilor, iar Ucraina este împinsă spre o neutralitate vulnerabilă sau spre o zonă gri de securitate. Pentru est-europeni, aceasta ar fi o reeditare, în forme contemporane, a logicii sferelor de influență: nu se mai trasează granițe cu creionul pe hartă, dar se decide cine are dreptul la securitate deplină și cine rămâne într-o zonă tampon.

Raluca Moldovan este conferențiar la Universitatea Babeș‐Bolyai Cluj Napoca FOTO: Arhivă personală

Un asemenea acord ar fi periculos nu doar pentru Ucraina, ci pentru întregul flanc estic. Ar transmite Moscovei mesajul că agresiunea militară produce rezultate politice dacă este susținută suficient de mult. Iar Rusia exact asta testează: nu doar capacitatea militară a Ucrainei, ci răbdarea politică a Occidentului. Dacă Europa și Statele Unite acceptă un compromis care recompensează agresiunea, următorul pas nu va fi moderația Rusiei, ci recalibrarea presiunii asupra Moldovei, Georgiei, Mării Negre, statelor baltice și, prin mijloace hibride, asupra României și Poloniei.

Pentru est-europeni, scenariul cel mai prost este deci nu războiul deschis imediat, ci o pace slabă, prost garantată, care cumpără liniște pe termen scurt cu insecuritate pe termen lung. Este genul de soluție care ar putea fi prezentată public drept „pragmatism”, dar care în realitate ar însemna normalizarea șantajului strategic rusesc.

Ce poate face România

În ce privește România, ce am putea face pentru a limita pericolul rusesc? Ce noi alianțe am putea realiza, ce alianțe vechi am putea cimenta?

România trebuie să își gândească securitatea pe trei cercuri concentrice: NATO, UE și regiunea Mării Negre. În NATO, prioritatea trebuie să fie consolidarea prezenței aliate pe teritoriul românesc, dar nu doar simbolic. Avem nevoie de capabilități reale: apărare antiaeriană și antirachetă, supraveghere maritimă, drone, război electronic, infrastructură militară și logistică, capacitate de mobilitate rapidă. România nu trebuie să ceară doar „mai multe trupe”, ci o arhitectură militară credibilă pentru Marea Neagră. De asemenea, trebuie să acționeze mai ferm și mai decisiv în cazul unor atacuri directe asupra teritoriului său, așa cum a fost cazul dronei rusești care a căzut la Galați în această dimineață. Acestea nu sunt vremuri pentru ezitări și discuții interminabile despre ce ar trebui făcut fără nicio acțiune concretă.

Alianțele vechi care trebuie cimentate sunt evidente: parteneriatul strategic cu Statele Unite, relația cu Franța - care este națiune-cadru pentru grupul de luptă NATO din România —, cooperarea cu Polonia și Turcia, dar și legătura cu statele baltice și nordice. Franța are deja un rol important în România, iar NATO listează România ca stat-gazdă al unui grup de luptă aliat condus de Franța, cu contribuții din Belgia, Luxemburg și Spania. Această prezență trebuie folosită ca bază pentru o discuție mai ambițioasă despre apărarea întregului flanc sud-estic. 

În același timp, România trebuie să investească mai mult în formule regionale. Relația cu Polonia este esențială, pentru că leagă nordul și sudul flancului estic. Cooperarea cu Turcia este indispensabilă pentru Marea Neagră, chiar dacă Ankara are o politică externă autonomă și uneori ambiguă. De asemenea, parteneriatul cu Republica Moldova trebuie tratat ca o prioritate strategică, nu doar culturală sau diplomatică. Vulnerabilitatea Moldovei este și vulnerabilitatea României. Pe scurt, România trebuie să devină un furnizor regional de securitate, nu doar un beneficiar al garanțiilor altora.

De ce prioritizează NATO flancul baltic

Vedem că Germania și Olanda își consolidează prezența în nordul flancului estic al NATO, dar numai în Nord, în zona Baltică. De ce Germania și NATO în general par să evite România?

Aici trebuie făcută o distincție importantă: NATO nu evită complet România. Există deja o prezență aliată în România, inclusiv grupul de luptă condus de Franța și contribuții aliate, iar România face parte din arhitectura de apărare a flancului estic. Dar este adevărat că densitatea militară aliată este mai vizibilă în nord, în special în Polonia și statele baltice. Explicația ține de percepția amenințării: pentru Germania și Olanda, scenariul baltic este văzut ca unul de urgență maximă, din cauza geografiei, a proximității față de Rusia și Belarus și a vulnerabilității coridorului Suwałki.

Decizia ca un corp germano-olandez să preia un rol de comandă pentru Estonia și Letonia trebuie citită în această logică. Potrivit informațiilor recente, structura 1 German-Netherlands Corps va avea rol de comandă pentru forțele NATO din Estonia și Letonia și ar putea coordona desfășurări de până la 60.000 de militari în scenarii de criză. Aceasta nu înseamnă că sudul flancului estic este irelevant, ci că NATO prioritizează diferit riscurile în funcție de teatrele operaționale. 

Problema pentru România este că Marea Neagră a fost mult timp tratată ca un flanc secundar, deși războiul din Ucraina a demonstrat contrariul. Aici avem drone, rachete, mine, atacuri asupra infrastructurii portuare, presiuni asupra Moldovei și riscuri de escaladare accidentală. România trebuie să insiste mai mult ca sud-estul NATO să nu fie doar „completarea” flancului baltic. Dacă nordul are nevoie de comandamente și forțe rapide, sudul are nevoie de apărare aeriană, capabilități navale, supraveghere la Marea Neagră și infrastructură militară adaptată unui conflict modern.

Securitatea pe trei cercuri

Ce pericole vedeți la adresa României pe termen scurt și mediu? În ce măsură ne putem baza cu adevărat pe aliații noștri, inclusiv pe americani?

Pe termen scurt, cele mai probabile riscuri pentru România nu sunt o invazie militară clasică, ci incidente de securitate și presiuni hibride: drone sau fragmente de rachete care intră în spațiul românesc (vezi incidentul din această dimineață de la Galați), atacuri cibernetice, campanii de dezinformare, radicalizare politică, exploatarea neîncrederii în instituții și presiuni asupra Republicii Moldova. Rusia nu are nevoie să atace România direct pentru a crea insecuritate. Îi este suficient să creeze percepția că statul este vulnerabil, că aliații sunt nesiguri și că apartenența la NATO nu produce protecție reală – idei care sunt des vehiculate inclusiv de actori interni care fac jocul Moscovei.

Pe termen mediu, pericolul major este o combinație între militarizarea Mării Negre, oboseala occidentală față de Ucraina și fragmentarea politică internă din statele europene. Dacă sprijinul pentru Ucraina scade, Rusia va interpreta acest lucru ca pe o invitație la presiune suplimentară. Dacă în Europa cresc forțele politice favorabile unei „normalizări” rapide cu Moscova, securitatea României devine mai complicată. Iar dacă Statele Unite își reduc angajamentul militar în Europa, statele europene trebuie să umple rapid golul — lucru ușor de spus, dar dificil de făcut.

Ne putem baza pe aliați, dar nu trebuie să transformăm această încredere într-o formă de pasivitate strategică. NATO rămâne cea mai solidă garanție de securitate pe care România a avut-o vreodată, iar prezența americană, franceză și aliată contează enorm. Dar garanțiile sunt mai credibile atunci când statul protejat investește serios în propria apărare. România trebuie să își crească rapid capacitatea de apărare, să își modernizeze infrastructura strategică, să își consolideze reziliența internă și să fie mult mai vocală în interiorul NATO și UE. Noi suntem prima noastră linie de apărare. Aliații contează, dar aliații respectă mai mult statele care vin la masă cu capabilități, nu doar cu îngrijorări.