Mituri despre Băsescu

Traian Băsescu e un mare jucător politic

Nu, adversarii lui au fost slabi. De-a lungul ultimilor ani, Traian Băsescu a avut parte de ceea ce şi-a dorit: confruntări directe, care fie l-au arătat mai puternic, fie l-au victimizat. Când Traian Băsescu a fost ignorat, cota lui a scăzut permanent. Când l-au suspendat şi l-au readus în ringul public, l-au ridicat din nou ! Apoi, felul în care stafful lui Mircea Geoană a gestionat situaţia între cele două tururi rămâne demn de un manual despre cum nu trebuie să se facă o campanie electorală. Este greu de explicat cum de Mircea Geoană a putut face toate greşelile posibile. Ecuaţia acestor alegeri era simplă: discuţia principală trebuia purtată în jurul realizărilor mandatului lui Traian Băsescu. Partidele de opoziţie s-au pierdut însă în teme marginale, cum ar fi pericolul pentru democraţie ( greu de explicat şi de dovedit), înregistrarea neclară a lovirii copilului în 2004 sau mult prea complicatul caz Hayssam. De partea cealaltă, Traian Băsescu a avut două teme majore: comunismul şi mogulii. În cazul comunismului, PSD – altfel un partid al capitaliştilor foarte bogaţi - s-a dovedit incapabil să formuleze o poziţie clară, rămânând cu propriile complexe legate de trecut. În cazul mogulilor, Băsescu a fost ajutat, inexplicabil, să lovească direct la ţintă. De câţiva ani, Traian Băsescu a renunţat să mai vorbească la modul general despre „sistemul ticăloşit”. El a dat acestei expresii o triplă faţă: Voiculescu, Vântu, Patriciu. Trucul e vechi – jurnaliştii îl învaţă la şcoală şi rezumă simplu: arată-le feţele! De exemplu, nu spui „Primăria e vinovată pentru câinii de pe străzi”, ci arăţi direct figura primarului: „Iată vinovatul!” Efectul e cu mult mai puternic. Ei bine, dacă mai era nevoie de o demonstraţie că mogulii chiar există, că au feţe – şi deci, că ceea ce spune Băsescu e adevărat – ea a venit. Oamenii chiar le-au văzut feţele! Asta se poate chema orice, dar numai simţ al maselor nu. Culmea este că, în pofida tuturor acestor greşeli uluitoare, proiectul PSD-PNL, cu Klaus Johannis premier, a adunat peste 5 milioane de voturi, semn că în societate a existat o mare dorinţă de schimbare, pe care cei implicaţi în campanie de partea lui Antonescu şi Geoană nu au ştiut cum să o folosească. De fapt, Mircea Geoană a fost în situaţia unui boxer care are avantaj la puncte înainte de ultima repriză şi care, în loc să fugă prin ring, caută să-şi pună adversarul la podea. Inevitabil, primeşte lovitura de KO înainte de ultimul gong.


Traian Băsescu devine un preşedinte şi mai puternic

Deloc. El trebuie să construiască repede o majoritate şi să alcătuiască un guvern. Fără următoarea tranşă de la FMI, România intră în situaţia de colaps bugetar, cu consecinţe incalculabile. Lumea financiar-bancară cere o soluţie guvernamentală rapidă. Scăderea cu 2 la sută a indicelui BET, în chiar ziua când Băsescu era anunţat drept câştigător al alegerilor, reflectă această stare de nerăbdare. Dacă Traian Băsescu vrea să răspundă repede stării de incertitudine de pe piaţă, el trebuie să numească un guvern cât mai puţin politizat şi să recurgă la un compromis cu unul dintre marile partide parlamentare. În ambele situaţii, îi va fi mai greu să controleze situaţia decât în cazul guvernului Boc. Cu atât mai mult cu cât, învăţând lecţia ultimelor alianţe cu PDL, partidele parlamentare vor cere şi mai multe garanţii privind viitoarea colaborare. Victoria de duminică are un preţ, şi încă unul mare.


Traian Băsescu e foarte popular

Nu mai e. Întărit de referendumul din 20 mai 2007, prin care a fost reconfirmat în funcţie, Traian Băsescu a intrat apoi pe o pantă descendentă. El a reuşit să câştige la limită aceste alegeri, cu mari eforturi şi mai curând pe greşelile adversarilor. După un salt de popularitate, valabil în cazul oricărui câştigător, tendinţa negativă din dreptul său se va relua, probabil după trei-patru luni „de miere”. Ba, poate, chiar mai repede, având în vedere situaţia economică. Să nu uităm că aproximativ 7 milioane de oameni, care anul acesta au fost protejaţi din motive electorale, nu vor mai putea fi protejaţi şi în 2010: 6 milioane de pensionari şi un milion de bugetari care vor rămâne şomeri. Pe de altă parte, Traian Băsescu a pierdut deja Bucureştiul, oraşul care l-a propulsat spre marea politică şi un foarte bun indicator pentru tendinţele pe plan naţional. Se spune acum că diaspora l-a făcut pe Traian Băsescu preşedinte pentru a doua oară. Se poate. Chiar preşedintele le-a mulţumit în mod special românilor din străinătate. Numai că, în acest caz, faţa cealaltă a monedei arată rău: el a pierdut, de fapt, România, iar tendinţa este ireversibilă.

Traian Băsescu se va răzbuna

Doar unii fani ai lui cred asta. Să nu-şi imagineze cineva că unii dintre cei care au fost ţintele atacurilor lui Traian Băsescu în această campanie electorală îşi fac cumva bagajele pentru a emigra în Congo sau, mai aproape, în Bulgaria. E adevărat, sunt de aşteptat îndemnuri la acţiune directă, din partea unor fani ireductibili ai preşedintelui, foarte vocali în mass media. Dar să nu confundăm gălăgia cu fondul. România nu se va schimba foarte mult în următoarea perioadă. Poate că aceasta va fi o problemă, în sine. Dar într-o ţară membră a NATO şi a Uniunii Europene, jurnaliştii şi intelectualii publici sunt, totuşi, suficient de protejaţi. Nici oamenii foarte bogaţi nu sunt frunze în vânt. Ba, mai mult, în cazul unora dintre aceştia din urmă, nu sunt excluse chiar replieri spectaculoase.  În definitiv, n-ar face-o pentru prima dată. Şi nici Traian Băsescu nu s-a arătat omul care să refuze sprijinul unora pe care i-a catalogat drept parte a „sistemului ticăloşit”. Să nu uităm că jumătate din electorat s-a pronunţat împotriva lui Traian Băsescu, iar o asemenea majoritate subţire nu poate fi un îndemn la o noapte a cuţitelor lungi. Chiar dacă unele capete înfierbântate visează la aşa ceva.

Traian Băsescu poate deveni un dictator

Nu, nu poate. Nu se poate spune că Traian Băsescu ar avea o agendă în sensul instaurării unui regim de putere personală. Cel mult, a fluturat, voalat, o asemenea posibilitate pentru a lua ochii unei părţi a electoratului aflat în căutarea unui „tătuc”şi pentru a-şi întreţine legenda personală de tip dur, călit în bătălii. Nu numai că un regim autoritar, de tip Putin sau Lukaşenko, ar fi incompatibil cu statutul României de ţară membră a Uniunii Europene şi NATO, dar lui Traian Băsescu chiar îi lipsesc atributele personale pentru a deveni dictator. Extravaganţele lui vin mai curând dintr-un deficit de cultură politică şi dintr-un ego prea pronunţat. Dar nu pare deloc că ar nutri un vis de mărire pentru naţiune – simptom propriu dictatorilor, care ajung până la urmă să tranforme visul în coşmar pentru popoarele lor. Biroul de la Cotroceni, micile intrigi, ieşirile la restaurant, spartul seminţelor la meciurile de fotbal, hărţuielile cu reporterii alcătuiesc mediul în care Traian Băsescu se simte ca peştele în apă. Nimic nu arată că şi-ar dori mai mult. Este adevărat, unele acţiuni politice ale preşedintelui trimit cu gândul la perioada de dinaintea instaurării dictaturii regelui Carol al II-lea, mai ales discreditarea şi destructurarea partidelor. Dar ultimii 20 de ani au arătat că proiectele de distrugere a unor partide importante se soldează mai curând cu eşecuri, ba chiar, în mod paradoxal, ajung să le întărească. În timpul guvernului lui Adrian Năstase, Partidul Democrat a suferit un atac sistematic şi intens din partea PSD. O serie întreagă de lideri de la centru şi membri ai administraţiei locale au fost racolaţi de partidul lui Năstase. Dar asta nu a împiedicat Partidul Democrat să-l propulseze ca preşedinte pe Traian Băsescu în 2004 şi să aibă azi cel mai numeros grup parlamentar. Şi PNL a suferit un proces de destructurare, în timpul primului mandat al lui Traian Băsescu, dar scorul lui Crin Antonescu a fost cel mai bun obţinut de liberali în istoria recentă. Doar PNŢCD a sfârşit rău, însă în cazul acesta cauzele trebuie căutate mai curând în disensiunile interne şi în lipsa unui lider autentic după moartea lui Corneliu Coposu, acum 14 ani. Proiectul propus de Crin Antonescu şi Mircea Geoană, cu un compromis politic şi susţinerea lui Klaus Johannis ca premier, a întrunit, totuşi, aproape 50 la sută din voturi, în urma unei participări foarte bune la alegeri. Asta nu înseamnă partide complet discreditate şi nici nu  semn de dictatură. România e departe de procentele cu care Lukaşenko sau Putin câştigă alegerile. Şi aşa va rămâne pentru multă vreme.