Să vadă, să simtă, să caute grimasa aia care spune totul despre tine când eşti pus într-o situaţie fără ieşire. Ziariştii simt mirosul sângelui imediat:

„Simona, cred că pe măsură ce joci tot mai multe meciuri, tot mai multă lume află despre operaţia pe care ai suferit-o în urmă cu 5 ani. Te face să te simţi jenată? Ce sfaturi le-ai da tinerelor care sunt într-o situaţie similară, dacă să facă sau nu această operaţie?“

Repet, suntem în centrul de conferinţe de la Roland Garros. Simona Halep sărbătoreşte victoria în faţa Kuzneţovei. Cât de mult să cauţi senzaţionalul e primul meu gând şi parcă văd sentimentul de jenă al celor din sală.

Doar o singură pereche de ochi e veselă şi apoi toată faţa i se lărgeşte într-un zâmbet. Simona râde. E pregătită şi pentru asta: „Nu vorbesc despre chestiuni personale. Despre tenis, dacă vreţi”. Simplu, cu bun-simţ. Dar mai ales cu zâmbetul pe buze.

M-a pus un pic pe gânduri felul de a fi al Simonei Halep. Finala asta e un pic mai mult decât un joc sau un moment de mândrie al nostru şi mai ales al ei. De mult nu am auzit atât de mulţi prieteni să trăiască cu sufletul la gură fiecare minge. Să ne pregătim să vedem meciul împreună. Să strigăm şi să aşteptăm încordaţi deznodământul. Da, e un pic mai mult chiar şi decât asta şi chiar decât momentul în care am umple o piaţă, aş acum au făcut sârbii la primul Grand Slam al lui Djokovic.

România e pe cale să facă mare descoperire. Ţara asta întoarsă cu fundul în sus e pe cale să primească şi să îmbrăţişeze un model. Unul corect, dintr-o zonă accesibilă şi vizibilă unor milioane de oameni. Un model care să ne spună că valorile importante sunt munca, bunul simţ, modestia şi îndrumarea bună a familiei.

Simona Halep nu a venit din senin. E la televizor nu pentru că a făcut vreo năzbâtie. Ci pentru că munceşte din copilărie să-şi atingă visul. Simona Halep nu jigneşte pe nimeni, ba mai mult e dispusă să trateze cu un zâmbet pe cei care-i intră cu picioarele în viaţă.

Simona nu vorbeşte mult şi nu-şi trăieşte celebritatea în faţa camerelor. E dispusă să înveţe nu numai de la tenis, ci şi de la viaţă. Jurnaliştii străini constatau zilele trecute că şi-a îmbunătăţit nu numai jocul, ci şi limba engleză. Le-a răspuns că îl citeşte pe Harry Potter în original. Să nu râdeţi, dar asta s-ar putea să convingă şi alte câteva zeci de copii să facă la fel. Să vină la tenis i-a convins demult.

Încă un lucru. Simona şi mai ales familia ei ar putea să pună capăt păgubosului model de a cere de la stat. Oamenii aceştia şi-au sprijinit copilul până în momentul în care a venit succesul. Şi îi sunt în continuare alături.

Şi ar mai fi ceva de învăţat: „îmi iubesc ţara şi aş vrea să trăiesc în România”. Sunt convins că nici Simonei nu-i plac foarte multe lucruri din România. Trăind aici ştie cu siguranţă ce se întâmplă în jurul ei. Doar că a găsit resursele să spună câteva cuvinte bune şi asta e mare lucru într-un loc unde suntem obişnuiţi să vorbim de rău.

Mă opresc aici. Sunt convins că Simonei nu-i place să-i faci statuie. Nu e cazul. Cred că, la fel ca noi toţi, nu e perfectă. Le are şi ea pe ale ei. Eu vorbesc însă despre un model de conduită publică. Despre ce arăţi, ce vrei să construieşti, ce vrei să laşi în urma ta şi cum te raportezi la cei din jurul tău.

De aceea Halep e pe cale să schimbe modelul greşit al ultimilor ani. Lumea o va aşeza între repere. Poate oamenii vor căuta şi un alt drum pentru copiii lor. Poate le vor explica mai des că fără muncă nu reuşeşti. Că va conta mai mult ce faci, nu ce spui. Şi poate că vor înţelege că, răspunzând unei întrebări care pluteşte încă la Paris, niciun fel de operaţie, fie ea cu minus sau cu plus, nu-ţi va aduce niciodată o victorie care să dureze ani.