INTERVIU Vasile Stîngă, fost handbalist: „Spaniolii şi-au făcut cruce când m-au văzut, în ’89, pe aeroport“

Vasile Stîngă a obţinut, împreună cu echipa naţională de handbal, două medalii de bronz la JO din 1980 şi 1984. Foto: Mediafax

După o carieră fulminantă ca handbalist în România, la Steaua Bucureşti, câştigând de zece ori campionatul naţional şi remarcându-se în toată lumea ca unul dintre cei mai buni marcatori, Vasile Stîngă a reuşit o perfomanţă rar întâlnită de un sportiv format sub Cortina de Fier: s-a transferat, înainte de ’89, la o echipă din Spania. Anii petrecuţi la Avidesa Valencia vor constitui, spune el, cel mai frumos mod de a încheia activitatea sportivă.

 Când era copil, Vasile Stîngă (60 de ani) a fost chemat de un antrenor anonim din Hunedoara să joace handbal pentru că arunca bine cu mingea de oină. La 20 de ani, a ajuns să fie ofertat de patru echipe. A ales Steaua Bucureşti, echipă cu care a câştigat aproape toate trofeele. Nu mai înşirăm aici toată lista copleşitoare de medalii şi de titluri obţinute de Stîngă, şi la Steaua, şi la echipa naţională. Văzându-le, concluzia e simplă: e, fără doar şi poate, unul dintre cei mai mari handbalişti din istoria României. Vreme de un prânz într-o grădină din centrul Capitalei, Stîngă a rememorat cele mai frumoase victorii şi cele mai dramatice înfrângeri din cariera sa de sportiv în România, apoi cum a câştigat Cupa Spaniei, în ’92, într-un meci infernal cu FC Barcelona, dar şi despre cum s-a despărţit de handbal şi a intrat în lumea antreprenoriatului. Vă sună cunoscut „S-a strigat «Bingo!»“? Ei bine, Vasile Stîngă e omul din spatele jocului de noroc care a cucerit românii în anii ’90. A revenit în handbal atunci când a putut să ofere nu doar experienţă de sportiv, îmbrăcând echipamentul de antrenor, dar şi susţinând financiar handbalul masculin. A fost antrenor la echipa naţională de handbal, la Steaua, sponsor al lor, iar în prezent, e managerul echipei de handbal masculin, CSA Steaua. Pe tot traseul profesional, Vasile Stîngă a avut un obiectiv: să nu-şi dea niciodată cu stângu-n dreptu’. În mare parte a reuşit.

„Weekend Adevărul“: Domnule Stîngă, pentru cineva care nu cunoaşte trecutul dumneavoastră şi cum trăgeaţi la poartă, sunteţi dreptaci sau stângaci?
Vasile Stîngă: Handbalist dreptaci, postul inter stânga. Un detaliu care nu e valabil în politică. Acolo n-am nicio opţiune, sunt total neutru. (râde)

Sunteţi din Hunedoara. Acolo aţi copilărit, într-o perioadă neagră a istoriei României, acolo v-aţi format ca handbalist şi aţi jucat la diverse echipe până la 20 de ani. Vă propun să rememorăm începuturile.O perioadă neagră şi la propriu, şi la figurat, pentru că atunci funcţiona combinatul siderurgic şi majoritatea elevilor urmau, după şcoala generală, liceul industrial. Pe ăsta l-am făcut şi eu, cinci ani. Partea frumoasă era că făceam practică aproape o lună în combiant.

Voinea a avut ochi să-l vadă

Şi în ce consta practica?
Trebuia să iei parte la activităţile din diferite secţii ale combinatului. Le luam la rând aproape pe toate: oţelărie, laminoare. Stăteam acolo şi mă uitam cum se desfăşoară procesul de fabricaţie a oţelului şi a altor produse în combinat. Mergeam în fiecare an în practică, înainte de vacanţa de vară. Iar când începeam şcoala, aveam altă practică. Erau cele agricole – mergeam la cules de porumb, de struguri. Într-un fel, îmi amintesc cu plăcere de timpurile petrecute cu toţi colegii, când, în pauzele de masă, ne strângeam, în cerc, pe jos, ca să ne mâncăm pacheţelul de acasă, râdeam, ne distram. Era frumos.

În liceu eraţi deja sportiv consacrat. Cum aţi început, totuşi, să jucaţi handbal?
Am început în şcoala generală, eram în clasa a V-a. A venit la noi la şcoală antrenorul Iuliu Voinea, Dumnezeu să-l ierte!, şi a făcut o selecţie de copii care i s-au părut lui buni pentru sportul ăsta. Ne-a pus să aruncăm cu mingea de oină – că asta era proba simplă la handbal – şi se uita la cei care aruncau natural şi cât mai departe. Cred că e un mare merit al antrenorului că a avut ochi să mă vadă pe mine.

Vedeţi, astăzi nu prea mai sunt acei antrenori care să aibă – cum spun eu – damblaua să meargă pe teren să găsească jucători. Neinteresat! Pentru că antrenorul ăsta, Voinea, nu primea bani. O făcea pur şi simplu de plăcere. El făcuse handbal, dar nu fusese cine-ştie-ce mare jucător. Atunci, pe vremea aia, lucra la un institut de proiectare. Dar handbalul era un hobby pentru el şi-şi dorea să facă ceva bun cu sportul ăsta în Hunedoara, pentru că nu exista. Dup-aia, a venit un alt antrenor, Balint Remus, care a dus handbalul la un nivel mai mare. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu echipa de fete, antrenată de Ioan Mătăsaru, care a fost multă vreme la Deva şi a ajuns campion naţional cu fetele, la junioare. Aşa a luat naştere hanbalul în Hunedoara.

Primul cantonament: într-o garsonieră

Era şi o perioadă când erau multe modele în sportul românesc, de orice fel.
Păi, România fusese campioană mondială în ’74 la handbal. Aveam în faţă sportivi ca Gheorghe Gruia, Birtalan, Gaţu, ca Radu Voinea. Cu toţii voiam să devenim ca ei. Aşa m-am îndrăgostit şi eu de handbal. Şi am început cu pregătiri, cu antrenamente. La un moment dat, am avut şi cantonament. La antrenor, acasă!

Cantonament la antrenor acasă? E posibil?
Antrenorul avea o garsonieră, ţin minte, într-un bloc turn pe lângă stadionul de fotbal. Şi, ca să facem două antrenamente pe zi – că el voia să progresăm –, ne ducea în pauze la el acasă. Cumpăra câteva kilograme de salam şi nişte pâini şi mâncam la el în pauza dintre antrenamente, ca să nu ne mai ducem acasă. Ei, noi ziceam că suntem în cantonament. (râde) Treptat, am mers cu echipa până în liga II, adică Divizia B, cum e acum. Am jucat trei ani în Hunedoara, mai întâi la Clubul Sportiv Şcolar Constructorul, apoi la Metalul. Am fost convocat şi la lotul naţional de juniori. Lipseam mult de la şcoală, dar colegii mă ajutau cu lecţiile şi cu temele. Eram, cred, şi o mândrie pentru ei, fiind singurul sportiv din oraş care făcea parte din lotul naţional de juniori la handbal masculin.

Fotbalist pentru o partidă

Aţi jucat şi fotbal o perioadă.
Eu, în liceu, jucam de toate. Eram polisportiv, cum s-ar spune. Făceam şi atletism, eram şi în echipa de volei a liceului, jucam şi fotbal. Cred că, în vremea aia, mai toată lumea făcea sport, iar pentru mine, în special, era o bucurie. Abia aşteptam recreaţiile, ca să fugim să ocupăm terenul de sport şi să ne jucăm alea 10 minute, până suna clopoţelul. Ce bătaie era pe terenul ăla! Fotbalul mi-a plăcut, dar m-am lăsat după prima partidă. Ştiţi de ce? Am jucat la Călan (n.r. – judeţul Hunedoara) un meci din Divizia C, toamna, pe o ploaie şi un noroi, pfuai de capul meu! Am zis că nu vreau aşa ceva şi de atunci nu m-am mai dus la fotbal.

La 20 de ani, Vasile Stîngă era unul dintre cei mai promiţători handbalişti Fotografii: Arhivă personală

Dar, privind înapoi, credeţi că aţi fi putut practica şi alt sport?
Cred că puteam să fac orice sport. Fără falsă modestie. Aş fi putut face şi atletism, poate chiar la acelaşi nivel, pentru că aveam anumite calităţi native. Însă performanţa jucătorilor dinaintea mea m-a făcut să mă îndrept spre handbal.

 Aţi fost foarte curtat, în ’77, de mai multe echipe de handbal. Cel puţin trei v-au ofertat. Cum v-au convins cei de la Steaua?
Era clar că trebuia să plec. Hunedoara nu prea mai avea ce să-mi ofere. Ţin minte că, înainte să vin la Steaua, eram angajat la Baia Mare ca miner. Ăia voiau să mă ţină acolo. Semnasem un contract parcă – nu mai ţin bine minte  –  şi îmi promiseseră că, dacă mă duc în echipa lor, o să-mi dea nu-ştiu-câte salarii de miner cumulate. (râde) M-au căutat câţiva antrenori atunci, e adevărat. A venit personal domnul Trofin (n.r. – Eugen), mare antrenor!, de la Universitatea Bucureşti, ca să mă ia. Apoi a venit şi Otto Tellmann, de la Steaua, mi-a promis că mă face ofiţer. În plus, Steaua era în vogă atunci. N-am mai stat mult pe gânduri şi am plecat la Bucureşti.

Păi şi ca miner aţi profesat?
A, nu, niciodată! N-am coborât în mină nici măcar din curiozitate.

V-aţi acomodat uşor la Bucureşti?
Nu prea. Mi-a fost cam greu. Mereu, când aveam puţin timp liber, fugeam repede la Hunedoara.

Ce vă lipsea?

Mi se părea o nebunie Bucureştiul, cu tot felul de tentaţii. Pur şi simplu, era altceva, pentru mine, un băiat simplu venit de la Huendoara. Mi-a luat un pic mai mult să mă acomodez. Ţin minte că primul contact, când am ajuns în Bucureşti, l-am avut cu colegii din camera de cămin, cu care m-am împrietenit bine. Stăteam şase într-o cameră. Păi, pune-i acum pe sportivii noştri... Mai stau? I-am avut colegi pe Florică Murariu, marele rugbist, care a murit la Revoluţie, şi pe Marin Ionescu, alt mare rugbist.

Marin Ionescu...
Nu-l ştiţi? A rămas în istorie eseul lui din ’79 contra Ţării Galilor! ;

„Ne vedeam deja campioni europeni şi în finală ne-am dat cu stângu-n dreptu’“

Vasile Stînga (al treilea din stânga), alături de echipa naţională, în 1980 Foto: Arhivă personală

Care era atmosfera din echipă de atunci? La Steaua, aţi ajuns să jucaţi cu idolii dumneavoastră.
Cu Birtalan am jucat pe acelaşi post, mulţi ani. Eram foarte uniţi, ca o familie. Mergeam împreună la mese, la chefuri, la mare. E şi meritul antrenorului Oţelea, care a avut darul de a şti să creeze o atmosferă bună între colegi, care ştia cum să-şi atragă jucătorii, ca ei să joace bine. Poate asta a fost diferenţa între noi şi Dinamo.

Era rivalitate mare între Steaua şi Dinamo?
Pfff, era ceva… O rivalitate poate şi alimentată politic. Dar apărea numai în teren. Domne’, în teren, eram duşmani. În afara terenului, eram prieteni. Vă daţi seama că noi eram colegi la echipa naţională. Iar scheletul echipei era format în special pe Steaua şi Dinamo, la care se mai lipeau câţiva jucători de la Timişoara şi de la Baia Mare. Şi Dinamo avea echipă valoroasă, poate mai valoroasă decât a noastră, dar norocul nostru e că ei se mai împotmoleau la câte-un meci, însă noi băteam cam tot. Câteodată, spre finalul campionatului, nici nu mai conta meciul direct dintre noi, că noi deja eram campioni.

Vă aduceţi aminte primele performanţe, primele semne că aveaţi în faţă o carieră promiţătoare?
Cum să spun, performanţele echipei s-au adunat de la an la an. Noi, ca echipă naţională, luptam mereu pentru aur. Chiar mă miram, zilele trecute, când am auzit la radio un interviu cu antrenorul de handbal al fetelor, Ambros Martin (n.r. – antrenorul lotului naţional de handbal feminin). Era întrebat de obiectivele echipei şi el a zis „Să jucăm bine“. Noi, când eram întrebaţi ce obiective avem la Mondiale, spuneam: „Aurul!“. În cel mai rău caz, o medalie, aşa, la modul general. Ne băteam mereu cam cu aceleaşi trei-patru echipe, care dominau handbalul la nivel mondial: Uniunea Sovietică, RDG-ul şi Iugoslavia. Eu am avut satisfacţii şi pe plan intern. Cât am jucat la Steaua, am câştigat campionatul de zece ori din ’79 până în ’89, cu o singură excepţie. Doar în ’86 am ieşit pe locul doi. 

Sunt câteva victorii, dar şi înfrângeri de care aş vrea să vorbim. De exemplu, în 1982, aţi fost golgheter la Campionatul Mondial şi desemnat cel mai bun inter stânga din lume. Dar România a ratat finala.
Vă daţi seama, ne-au bătut spaniolii, care erau outsideri! Ţin minte că am jucat în Honovra (n.r. – Germania), în nişte condiţii groaznice. Am jucat pe un patinuar. Practic au pus scândură peste gheaţă. Alunecam încontinuu; tot meciul am fost mai mult în fund.

Cum se câştigă un meci cu o cârpă şi-o Cola

Vocile rele ar spune: „Păi, şi spaniolii? Nu alunecau şi ei?“
Şmecherii de spanioli au pus o cârpă îmbibată în Coca Cola pe talpă şi aşa nu mai alunecau!

De unde ştiţi?
Am aflat dup-aia, tot de la spanioli. Când privim înapoi, acum, ne pare rău că am trecut peste nişte performanţe mari. Şi la Moscova, şi la Los Angeles (n.r. – JO din ’80 şi ’84, când echipa României a fost medalită cu bronz). De exemplu, la Los Angeles, eram clar favoriţi la medalia de aur, dar ne-au păcălit sârbii în semifinală şi ne-au bătut la un gol diferenţă. Meciul ăla poate a fost cea mai mare deziluzie a noastră. Unii dintre noi se gândesc acum şi la cum am ratat renta viageră şi, spun, mai în glumă, mai în serios: „Băi, ce dobitoci am fost“.

Un alt meci important a fost finala Cupei Campionilor Europeni în ’89. Cum vă explicaţi înfrângerea cu SKA Minsk?
A fost dramatică. În primul meci, care s-a jucat pe Polivalentă, i-am bătut la şase goluri diferenţă. Am jucat foarte bine. Ţin minte că Tudor Vasile (n.r – portarul) a făcut un meci fantastic. Imaginaţi-vă că Minsk nu era, aşa, o echipă de club. Erau adunaţi toţi jucătorii din naţionala Uniunii Sovietice. Câştigaseră, în urmă cu un an, Cupa Cupelor. În fine, la al doilea meci, cred că am tratat jocul mai superficial. Ne gândeam că suntem deja campioni. În plus, atunci, clubul a organizat o excursie la Minsk, iar în avion au fost nu doar familiile, ci şi suporterii, peste 150 de oameni. Cred că treaba asta ne-a deviat de la ce trebuia să facem noi pe teren şi nu ne-am mai concentrat atât de bine asupra jocului. Ruşii ne-au luat cu tăvălugul de la început şi noi ne-am dat cu stângu’n dreptu’. N-am mai putut să facem nimic. Până să ne dezmeticim noi, cupa era la ei. Ne-au bătut la 14 goluri diferenţă.

Ion Coman a ordonat eliberarea lui Stîngă în ’89

Erau şi presiuni politice atunci? Venea cineva de sus, înaintea unui meci important, să vă ţină vreun discurs motivaţional?
Mai venea Ilie Ceauşescu, fratele tovarăşului, să ne spună că e datoria noastră faţă de ţară să câştigm. La finala din ’89, cu Minsk, Valentin Ceauşescu ne-a promis câte un aparat video dacă luăm cupa. Ţin minte că, în ’83, când a fost organizată prima ediţie a Supercupei Mondiale, am ajuns în finală cu ruşii. Şi i-am bătut la Dortmund, într-o sală cu 17.000 de spectactatori. Atunci, de bucurie că am luat Supercupa şi mai ales că i-am învins pe ruşi, Nicolae Ceauşescu ne-a felicitat personal şi ne-a dat fiecăruia o primă de 12.000 de lei.

Vasile Stînga, primul din stânga, în cantonament cu naţionala, la Băile Felix Foto: Arhivă personală a lui Niculae Nedeff

Aţi părăsit România în ’89, cu o lună înainte de Revoluţie. Cum aţi reuşit să plecaţi?
Am avut un noroc pe care alţii nu l-au avut. Clubul Steaua îl avea atunci preşedinte pe Gavrilă (n.r. – Nicolae). Ion Coman, fost ministru al Apărării, era, atunci, secretar de stat şi avea în subordine şi Internele, şi Armata. El era un mare stelist. De multe ori venea la meciurile noastre în tribună. M-am dus la el într-o audienţă. N-aveam nimic de pierdut. Eu aveam o ofertă pe masă de la Avidesa Valencia şi i-am spus de ea, i-am mai spus că am 32 de ani şi că ăla era ultimul meu tren. Nu vă exagerez: a luat telefonul şi l-a sunat direct pe Gavrilă. „Alo? Gavrilă? Îi dai drumul lui Stîngă“. Chiar aşa s-a exprimat. „Stîngă şi-a făcut datoria pentru club. Gata, îi dai drumul“. Aşa am reuşit să plec în Spania. Am plecat împreună cu Maricel Voinea, care atunci juca la CS Minaur Baia Mare. Au urmat trei ani foarte frumoşi. Nici că puteam avea o perioadă mai bună până la retragere.

Eraţi printre puţinii sportivi dintr-un stat comunist care reuşeau să fie transferaţi oficial.
Păi, spaniolii, când m-au văzut pe aeroport, la Madrid, pe mine şi pe Maricel, şi-au făcut cruce. Au zis că nu se poate. Eram singurii sportivi din Est, în comunism, care veniseră în Spania. Că fugiseră unii – asta e altceva. Dar, oficial, eu cu Maricel eram singurii. N-au crezut că o să venim şi de-aia au fost aşa de miraţi.

„La Revoluţie, am fost vedeta televiziunii“

 Domnule Stîngă, la Revoluţie ce făceaţi? Eraţi deja în Spania atunci, nu?
La Revoluţie, am fost vedeta televiziunii spaniole. După un meci cu Atlético Madrid Balonmano, toate televiziunile căşunaseră pe mine, voiau să-mi ceară părerea, să afle ce se întâmplă în ţară.

Şi ştiaţi ceva?
Familia mea rămăsese în ţară. Autorităţile mi-au dat voie să mă transfer la Avidesa, dar nu să iau şi familia cu mine. Mi-aduc aminte că, în nebunia aia de revolte, am vrut să-l sun pe Cezar Drăgăniţă să-l întreb ce se întâmpla. El avea un număr cu cifrele 6878, dacă ţin bine minte. Îl sun şi-mi răspunde altcineva. Şi-i zic: „Băi, Cezar, ce e acolo? Ce se întâmplă?“. „Cine e?“, mă întrebă o voce. „Sunt eu, Vasile.“ „Vasile, tu eşti? Sunt fratele lui Florică. Păi, nu ştii?“ „Ce să ştiu?“ „Florică a murit.“ Era vorba de Florică Murariu. Vă daţi seama? Din greşeală, în loc să formez numărul lui Cezar, am format 6778 sau aşa ceva, care era numărul lui Florică. Eu eram foarte bun prieten cu Florică Morariu. Am fost colegi la cămin, mergeam în concedii împreună, cu familia – eram ca fraţii.

Geaca cu capse a lui Florică Murariu

Şi din greşeală aţi aflat vestea că a fost împuşcat.
Mi-a povestit fratele lui ce s-a întâmplat. Eu ţin minte că, odată, îi cumpărasem lui Florică din Turcia o geacă de blugi cu capse, cum era la modă. Pe 24 decembrie a plecat cu un prieten de-ai lui în Drumul Taberei. Şi au fost opriţi de mai multe filtre, că erau din loc în loc soldaţi care le cereau să se legitimeze. Pe la ultimul filtru, Florică deja devenise nervos că îl tot legitimau. Când a vrut să deschidă geaca ca să scoată actele, au pocnit capsele alea. Soldatul s-ar fi speriat de la zgomotul ăla şi a apăsat pe trăgaci. L-a împuşcat în ficat. Aşa a murit Florică Murariu, căpitanul echipei naţionale de rugbi.

Presa spaniolă, despre Stîngă, după câştigarea Cupei Spaniei cu Avidesa Valencia

Spuneaţi că perioada petrecută în Spania v-a priit. Ce amintiri frumoase aveţi de acolo?
După Revoluţie, a venit şi familia mea acolo. Ni s-a potrivit mănuşă Spania. Clima, Marea Mediterană, oamenii. Latini de-ai noştri! Acolo n-am văzut oameni trişti pe stradă, care să fie apăsaţi că au nişte credite la bancă. Domne’, la ei, de vineri până luni era fiesta. În plus, în Spania m-am simţit cum trebuie să se simtă un sportiv. Eram respectat, eram foarte bine plătit. Cred că, acolo, sportivii de performanţă şi toreadorii sunt cel mai importanţi oameni. Aştia sunt mândria lor.

Aţi câştigat, în 1992, Cupa Spaniei cu Avidesa Valencia, contra campioanei, FC Barcelona. E un meci istoric, iar victoria vi se datorează dumneavoastră. Povestiţi-ne finalul meciului.Nu se mai termina meciul ăla. După două prelungiri, scorul era 25-25 şi s-a decis „moarte subită“. Adică cine marchează primul, câştigă. Un fel de „golul de aur“. Eu am scos şapte metri şi mai toţi din echipă se ascundeau, că nu voia nimeni să tragă la poartă. Tot eu am tras. Mi-aduc aminte perfect momentul. În poarta era Rico, portarul Spaniei şi al Barcelonei. Barcelona câştigase la rând cinci Cupe Europene, fiind antrenată de Valero Rivera, unul dintre cei mai mari antrenori de handbal din lume. Ei băteau tot. Erau mai tot timpul campioni naţionali, că n-aveau cu cine să concureze. Finala, în ’92, a fost cu noi. Eram în faţa lui Rico, un jucător fantastic, care cred că ştia fiecare jucător în parte – cum aruncă, pe unde, tot. Ţin minte că i-am dat-o pe la cap, aşa, în dreapta lui, şi am înscris. Vă daţi seama ce descătuşare a fost după gol. Au sărit toţi pe mine! După victoria aia, ne-au făcut pe toţi cetăţeni de onoare ai oraşului Valencia! Eu duceam o luptă cu ăştia din România să-mi prelungească viza pentru Spania, în timp ce, pentru spanioli, eram cetăţean de onoare. (râde)

S-a retras din handbal la 35 de ani

V-aţi retras, totuşi, dramatic, după un accident urât. Nu v-a părut rău că n-o să mai jucaţi?
Am simţit la început un soi de regret, pentru că nu credeam că mă voi accidenta aşa. Am avut ruptură de  ligamente. Aşa se accidentau majoritatea sportivilor, iar eu credeam ca sunt construit altfel. Dar, probabil milioanele de sărituri pe genunchiul stâng s-au adunat şi au dus la o uzură. Mi-am dat seama imediat când m-am accidendat, în Germania, în meciul din semifinalele Cupei Europene contra lui Wallau, că e foarte grav. Mi-am spus: „Gata, termin cu sportul“. Dacă nu făceam ruptura, poate că o mai duceam doi, trei ani. Dar, aşa, la 35 de ani, cu toate recuperările care aveau să urmeze, nu mai avea sens. Asta a fost.

Ce voiaţi să faceţi după retragere? Aveaţi un plan?
Iniţial, preşedintele clubului mi-a propus să fiu antrenor secund la Avidesa, dar mă gândeam că n-o să mă împac cu antrenorul. Am hotărât să mă întorc în România. Ţin minte că într-o seară, preşedintele clubului a venit în vizită cu soţia lui şi ţinea morţiş să mergem la un restaurant. Eu n-aveam niciun chef, eram cu piciorul în ghips. De-abia mă mişcam. Până la urmă m-au convins. Am mers pe malul Mării Mediterane, într-un restaurant foarte renumit din Valencia, şi acolo mă aşteptau 200 de invitaţi. Îmi organizaseră o petrecere supriză. A fost o despedida, cum spun ei, o petrecere de rămas bun, pentru că urma să plecăm peste câteva zile în România. A fost foarte emoţionant. Au venit prieteni, suporteri, oameni apropiaţi ai echipei care au vrut, cumva, să-mi mulţumească pentru ce am făcut eu acolo. 

„Am prins ani frumoşi cu Maricel în Valencia şi avem amintiri frumoase, şi de la meciuri, şi din călătorii. Ţin  minte că, într-un an, am găsit nişte oferte bune şi am plecat, prin ianuarie-februarie, când era extrasezon, în Tenerife. La întoarcere, ne-am urcat în avion şi, după ceva timp, ni s-a spus că trebuie să coborâm din avion că e o defecţiune tehnică. Maricel zice: «Băi, să lăsăm nişte semne pe-aici, pe aceleaşi locuri, să vedem dacă e acelaşi avion. Dacă e acelaşi, eu nu mai plec niciunde!». Şi el şi-a pus nişte semne. Când ne-am urcat înapoi, ne-am dat seama că era alt avion, era OK, puteam pleca. (râde) Eh, amintiri...“, povesteşte Vasile Stîngă despre perioada romantică de la finalul carierei, când călătorea des, iar, după meciuri, obişnuia să meargă la plajă pe malul Mării Mediterane să se relaxeze.

Omul care a adus fenomenul „Bingo“ în România: „Şi mama a jucat!“

Domnule Stîngă, după ce v-aţi lăsat de handbal, aţi întrat în mediul afacerilor. V-aţi întors în România până la urmă cu un plan.
Am început treaba cu „Bingo“. După ce preşedintele clubului de handbal de la Avidesa, care era director de bancă, a văzut că nu mai vreau să continui acolo în sport, mi-a spus că are un prieten care vrea să-mi propună o afacere. Omul ăla avea nevoie de un cineva în România care să-l ajute să deschidă afacerea asta. Mai întâi, mi-a zis: „Hai să te duc să vezi ce înseamnă Bingo“. Eu stăteam într-un cartier unde în apropiere era o sală de „Bingo“, unde mereu parcarea era plină de maşini, dar nu ştiam ce e acolo. Am mers, am văzut şi am zis „Da“ din start. „E o chestie interesantă, sigur o să prindă în România“.

Aţi presimţit bine, dar de ce credeaţi asta?
Era o noutate pentru anii ’90. Atunci totul „prindea“. În plus, era un joc de noroc destul de ieftin. Jucai, iar câştigurile erau destul de consistente. Îţi cumpărai un bilet cât o bere şi puteai să câştigi o casă. Apoi am făcut şi un „Bingo“ televizat, care a fost boom-ul boom-ului. Dup-aia, statul ne-a înşurubat şi ne-a scos încet de pe piaţă, pentru că eram în concurenţă cu Loteria Naţională şi deveniserăm periculoşi.

A revenit în handbal ca antrenor, sponsor şi manager

Sincer, aţi jucat vreodată la Tele Euro-Bingo Show?
Eu nu, dar, în schimb, maică-mea a jucat. (râde) I-am zis: „Nu mai juca! Poate te extrag ăia din urna aia şi o să vădă numele de «Stîngă», să vezi atunci ce necazuri îmi faci“. De atunci, a jucat în combinaţie cu o prietenă de-ale ei din Hunedoara, punea pe cartonul ei, ca să nu cumva să iasă numele ei.

Afacerea v-a adus bani frumoşi. În ce aţi investit?
Atunci am revenit în handbal şi am ajutat echipa naţională. Am fost şi antrenor, şi sponsor. În 2006, am câştigat cu Steaua, ca antrenor, Challenge Cup, după ce i-am învins pe portughezii de la Sporting Club da Hort. Am calficat echipa naţională la Mondialele din Islanda, în ’95. În fine, au fost câteva performanţe.

Cum sunteţi ca antrenor?
Cer foarte mult de la jucători. Şi ca jucător, şi ca antrenor, apoi ca manager, vreau să fie totul perfect. Cred că aşa sunt toţi jucătorii de mare clasă, pentru că altfel n-ai cum să faci performanţă. Probabil că experienţa personală îşi spune cuvântul. Când îl văd pe jucătorul de pe postul meu, vreau să joace exact cum am jucat eu. Îi insuflu lucrul ăsta, dar cateodată e foarte greu, pentru că poate cer prea mult de la ei.

„Nu mă simt bătrân la 60 de ani!“

Aveţi vreun regret, domnule Stîngă?
Regret că timpul trece prea repede. Nu-mi vine să cred că am 60 de ani. Când îi aud pe unii că zic „bătrânul ăla are 60 de ani“, mă supăr. Eu nu mă simt bătrân la 60 de ani! Le-a intrat în minte unora că, la 60 de ani, eşti trecut la „etcetera“. E adevărat că abia îmi mişc umărul de la nu-ştiu-câte luxaţii. Asta e o altă treabă care mă mai deranjează uneori. Că oamenii nu-şi dau seama de efortul unui sportiv de performanţă. Ei se gândesc întotdeauna: „Domne, câţi bani câştigă ăla!“. Nu-şi pun problema că omul ăla poate n-a avut copilărie, că a muncit enorm, că, după o viaţă de sportiv de performanţă, acum tot efortul se resimte. Ne dor toate: umerii, genunchii, tot. Parcă suntem nişte maşinării avariate. Dar, în suflet, să ştiţi, eu mă simt tânăr!