Cum cifrele din extrasul de cont nu se potriveau cu cele din „business plan”, a ajuns la concluzia că are nevoie de mai multi bani decât următoarele salarii puse cap la cap. A luat în calcul un al doilea job (un sfert sau o jumătate de normă), o afacere proprie si alte câteva opţiuni. Cum m-a auzit pe mine că aş mai avea nevoie de un programator, sau măcar de o jumătate de softist, m-a întrebat dacă nu ar fi o idee bună să lucreze câte 10h/zi şi sâmbăta 4 ore, timp de 6 luni, pentru o creştere de leafă de vreo 35%. Şi-a spus omu’ că e mai avantajos aşa, că nu mai pierde timp pe drum cu mutatul la alt „serviciu”, că ştie deja ce are de făcut etc. Mi-am făcut şi eu nişte socoteli şi am ajuns la concluzia că soluţia asta m-ar costa aproape la jumatate faţă de cât ar trebui să plătesc o jumătate de softist nou pentru un proiect de 6 luni.

Şi acum întrebarea:

În contextul discuţiilor despre revizuirea Constituţiei, asta aduce cu atât mai mult în faţă o întrebare de drept constituţional şi un principiu de filosofie constituţională, în fond: unde trebuie să se oprească statul în dorinţa lui arzătoare de a-ţi face bine împotriva voinţei tale? O fi mai bine să faci asta selectiv, doar pentru cei care au nevoie şi care vor? Şi ce te faci cu cei care nu ştiu ce e bine şi ce nu, nici pentru ei şi nici aşa, în lume?
 

Din punct de vedere tehnic, cu voce tare se vorbeşte de preeminenţa înţelegerii individuale în faţa acordului colectiv, şi a întăietăţii acestuia în faţa reglementării prin lege – bineînţeles, în situaţiile în care e vorba doar de interesele părţilor direct implicate şi nu se depăşesc graniţele acestui « sistem închis ». Că vor veni imediat unii care să spună că nu pot exista sisteme închise la nivel social, e altă dilemă de filosofie constituţională, însă nu putem gândi chiar atât de mult dintr-odată…

Sigur, există soluţia aceea foarte simplă de a adăuga în lege, la coadă, câteva cuvinte, puţine şi clare: « dacă părţile nu convin altfel ». Şi în contractele şi acordurile colective la fel, adică acestea să acopere doar situaţiile în care nu există un acord direct între angajat şi angajator sau între oameni, între oameni şi instituţii, instituţii între ele sau oricine cu oricine, la modul general, când e vorba despre entităţi cu judecată şi cu responsabilitate juridică. Că nu e bine şi că nu poţi pune « codiţa » asta chiar peste tot, în orice lege, se ştie şi o înţeleg chiar şi cei nu foarte inteligenţi. Însă, frecvenţa apariţiei ei în sistemul legislativ şi normativ al unei societăţi face diferenţa între felurile de a trăi şi de a te simţi acolo.

Ce se spune cu voce joasă şi când nu e cineva de la presă în apropiere, e că aceasta este, de fapt, luptă de clasă (fără ghilimele!) între cei care vor să-şi asume responsabilitatea pentru ceea ce fac şi cei care nu vor asta. Şi, dacă îi dăm la o parte pe cei vulnerabili fără vina lor şi mai slabi prin firea lucrurilor, e lupta de clasă dintre cei care nu au prea mult chef să muncească şi care ştiu că dacă se ascund în mulţime nu se mai vede, şi ceilalţi.

Şi acum sondajul. Imaginaţi-vă 3 ţări:

Ţara 1 – în care e puternic încurajat individualismul şi sistemul legislativ lasă spaţiu maxim de manevră individului şi înţelegerilor directe, la nivel personal (foarte multe « codiţe », de felul celei descrise mai sus, în sistemul lor legislativ).

Ţara 2 – în care e puternic încurajat colectivismul, e susţinut şi întărit prin sistemul legislativ, iar reglementarile şi acordurile colective sunt preeminente înţelegerilor individuale (fără « codiţe » în sistemul lor legislativ).

Ţara 3 – în care e încurajat colectivismul, însă, în care nu e impus printr-un sistem legislativ şi normativ (la fel, multe « codiţe » în sistemul lor legislativ).

Şi acum, luând în calcul doar definiţiile proprii şi criteriile personale după care evaluaţi bunăstarea şi fericirea – cu alte cuvinte, încercând să daţi un răspuns SPONTAN, fără să staţi prea mult pe gânduri: