De aceea, mulţi se gândesc că cel mai bine este ca diriguitorii să fie medici, deoarece cunosc în profunzime sistemul. Este o opinie în bună parte eronată. Prima calitate a unui ministru al sănătăţii este de a fi om politic la propriu, aparţinînd unei echipe şi angajând răspunderea partidului prin măsurile sale. Inevitabil, un medic va pune accent pe ceea ce se pricepe mai bine, favorizând, intenţionat sau involuntar, domeniul în care activează şi neglijând ansamblul.

În cazul nostru concret însă, pregătirea profesională a ministrului Sănătăţii nu contează deoarece niciun singur partid politic nu a avut curajul să treacă dincolo de declaraţia goală de conţinut ”Sănătatea este prioritară pentru noi!” şi să elaboreze un plan în detalii, cu obiective şi termene clare, care să permită măsurarea rezultatelor posibile şi alegerea căilor celor mai rentabile de atingere ale acestora[1]. Am convingerea că nici viitorul guvern Ludovic Orban, ipotetic încă, nu va reuşi să îşi treacă în programul de guvernare ceva care să depăşescă truisme sau banalităţi.

Dacă ministrul ar avea obiective ferme, asumate de partidul său, ar beneficia de sprijinul şi accesul necondiţionat la premier, de acţiunea şi înţelegerea necesară din partea colegilor de cabinet pentru a pune în practică aceste sarcini. Însă această minune nu s-a întâmplat încă în ultimii 20 de ani.

Poate nu este foarte clar care este menirea principală a unui ministru idealal sănătăţii, de aceea mă simt dator să precizez, cu o oarecare doză de subiectivitate: adoptarea acelor măsuri LEGISLATIVE care să conducă la atenuarea inechităţii sociale în privinţa îngrijirii sănătăţii, să permită un acces neîngrădit şi rezonabil la acele tratamente şi măsuri profilactice pe care noi, ca ţară, ni le permitem, preocuparea privind accesul la permanent progres tehnologic din domeniu şi asigurarea finanţării adecvate a acestora.

Pentru a-şi atinge obiectivele, ministrul nu trebuie numai să se preocupe de asigurarea infrastructurii, medicamentelor şi  a resurselor umane ci mai ales să aibă capacitatea de a anticipa schimbările care survin în urma oricăror modificări, să comunice eficace cu multitudinea de actori şi centre de putere din sistem, să aibă capacitatea de a face faţă avalanşei de presiuni şi cereri nerezonabile şi cerinţei permanente din partea Ministerului de Finanţe de a cheltui mai puţin. De fapt, principala provocare o reprezintă comunicarea cu acest minister cheie, şi el supus la presiuni generalizate. Problema Ministerului Sănătăţii este că aici se cheltuie cei mai mulţi bani după sectorul pensiilor şi ajutoarelor sociale – respectiv 16% din totalitatea banilor publici, ceea ce face ca întotdeauna să fie cineva care să propună o amputare a acestui buget, aparent mare dar, în fapt, atât de mic raportat la aşteptări.

Însă cea mai importantă valenţă a ministrului este capacitatea de a comunica cât mai bine cu populaţia prin intermediul presei. Un proverb, mai puţin cunoscut, spune că ”Pentru un căpitan de corabie care nu ştie înspre ce port a pornit toate mările sunt ostile!”. În absenţa unei misiuni cunoscute şi acceptate de către Partid, Parlament, Premier, colegi de guvernare, orice întrevedere cu presa devine o traumă pentru titularul portofoliului, un prilej în care jurnaliştii îi pun întrebări la care nu poate răspunde rezonabil. Aşa că ne-am obişnuit cu un fel de conferinţe de presă de tip pompieristic, în care ministrul arată ce are de gând să facă legat de subiecte care au izbucnit în pre, adesea asumându-şi măsuri executive, atât de departe de menirea sa. Culmea este că specialiştii în comunicare care gravitează în jurul ministrului adesea fac mai mult rău, îmbrăcând în poleială măsuri goale de conţinut.

Pe scurt, funcţia de ministru al sănătăţii (nu exclud şi alte domenii pe care însă nu le cunosc la fel de bine) este un fel ce cenuşăreasă, o funcţie cu un potenţial enorm îngropat în mocirla diletantismului politic şi administrativ  în care ne scăldam de atâta vreme, în care cei care ocupa vremelnic poziţia, deşi bine intenţionaţi la început, ajung rapid să îşi dea seama de limitele puterii lor. Rapid se reorientează spre a rezolva ceva punctual din domeniul lor de activitate, încearcă să aibă un beneficiu cât de mic de pe urma funcţiei şi apoi, când scurtul mandat se termină, îşi ling rănile şi cuantifică sacrificiul personal făcut pentru a beneficia vremelnic de titlul de ministru, cam tot aşa cum o tânără fată se bucura de cel de ”Miss”

[1]PSD a făcut o tentativă de program de guvernare, plin de exagerări şi desprins de realitate. Chiar şi măsura necesară a majorării veniturilor personalului medical s-a aplicat haotic şi discriminator, vizând doar jumătate din totalul angajaţilor, fără a fi o măsură gândită ci aplicată populist. Restul propunerilor neonorate merită o analiză separată, spre luare aminte.