Am văzut, în ultimele săptămâni, în media şi pe reţelele de socializare atât de multe discursuri anti-rome încât am ajuns să conştientizez cum bulgărele urii din anii ’20 s-a rostogolit în societatea românească până a ajuns la apogeul concretizat prin exterminarea „ţiganilor” în masă. Desigur că unii dintre dumneavoastră aţi putea spune că „nu iese fum fără foc” sau că „aceste discursuri sunt alimentate de o realitate prezentă sau trecută” şi, da, aşa este, confirm şi eu, în calitate de rom. Aceste discursuri anti-rome, acum, ca şi în anii ’20, sunt alimentate de aproape aceleaşi realităţi: realitatea că unii oameni se consideră superiori altora, chiar şi numai prin faptul ca s-au născut „în familia care trebuie”, realitatea că unii oameni se consideră mai umani decât alţii, realitatea ţapului ispăşitor, realitatea manipulării maselor incapabile sau prea comode să îşi fabrice propriile ideii/gânduri, realitatea unirii sub umbrela urii, a celor care nu îşi pot identifica iubirea, valorile sau idealurile comune, realitatea oportunismului parşiv, realitatea marginalizării şi a excluderii, realitatea că orice individ cu comportament antisocial şi ascultător de manele este catalogat ca fiind ţigan, realitatea captării sau distragerii atenţiei.

Deşi tendinţele şi unele mentalităţi privind abordarea subiectului despre „ţigani” sunt aceleaşi ca în anii ’20, sunt totuşi optimist în ceea ce priveşte „integrarea” romilor în România. (Am optat pentru termenul integrare pus între ghilimele deoarece consider că este folosit într-un mod exagerat şi eronat când vine vorba de romi. A integra consider că presupune a insera într-un sistem un element din exterior fără a încerca să îl modifici. Ceea ce nu este cazul când vorbim de societatea românească şi romi, dovadă fiind secolele de interdependenţă dintre ele. Indiferent de locul pe care considerăm că îl ocupă un anumit grup într-o societate, chiar şi cel de sclav, votac sau parazit, atâta timp cât are un astfel de loc, grupul respectiv este integrat, este parte componentă a unui sistem). Şi trebuie să recunosc că acest optimism vine din privirea de ansamblu pe care o am din interiorul comunităţii şi nu neapărat din eficienţa programelor naţionale destinate integrării romilor. 

Eu sunt rom argintar din renumitul Ţăndărei. Sunt strănepotul lui Iucă (ţigan deportat în Transnistria cu tot neamul său, inclusiv cu bunicul meu Tătan). Iucă a avut la rândul său străbunici sclavi (străbunici care, la rândul lor, au avut strămoşi care au cunoscut vreo 500 de ani de robie pe teritoriul actualei Românii).

Sunt optimist pentru că, dintr-o cultură ce a gravitat doar în jurul supravieţuirii timp de 500 de ani, străbunicul meu a reuşit să lase moştenire urmaşilor săi o limbă, o meserie, un cod etic de conduită morală, spirituală şi comunitară.  Dar ne-a mai lăsat şi povara grea a unei stime de sine scăzute şi a unei memorii colective, care ne amintea în fiecare zi că gaje-ul de lângă noi a încercat să ne exploateze şi să ne extermine doar pentru că nu suntem ca el.

Sunt optimist pentru că, în ciuda lungii perioade de politici asimilatoare de sub comunism, bunicii şi părinţii mei au rezistat asimilării (ducând mai departe acel cod etic) si au continuat să rămână integraţi în societatea românească, mai ales că acea societate aprecia handmade-ul „ţiganilor” şi era dur sancţionată pentru orice ieşire rasistă.

Sunt optimist pentru că, deşi după ‘89 am cunoscut sărăcia extremă, marginalizarea şi rasismul în educaţie, sistem sanitar, poliţie, ocupare şi în societate, în general, am reuşit să merg la şcoală alături de ceilalţi 5 fraţi ai mei. Acela a fost momentul când am înţeles că trocul practicat de meşterii argintari nu mai poate fi tolerat deoarece statul nu putea impozita un inel vândut pe o găină şi, deci, se impunea o reconversie profesională. Din păcate, din cei 5 fraţi ai mei, doar eu am reuşit să termin mai mult de cinci clase, pentru că eu am reuşit să trec peste ruşinea repetenţiei din clasa I şi am acceptat să fiu ţiganul de serviciu din ultima bancă.

Sunt optimist pentru că a fost posibil să studiez 20 de ani în sistemul de educaţie românesc (doar 2 ani în aceeaşi clasă) şi 4 ani în străinătate deşi asta a presupus să învăţ să fiu „cameleon” deoarece statutul de tânăr educat şi cel de „ţigan” erau incompatibile în ambele lumi în care mă învârteam. În tot acest timp, fraţii mei au rezistat, în majoritatea cazurilor, tentaţiilor din zona micii infracţionalităţi şi, în cele din urmă, au devenit buni meseriaşi în construcţii.

 Sunt optimist pentru că văd mulţi romi ca mine, care aleargă în această ştafetă a vieţii în care capitalul material, intelectual şi cultural este predat din generaţie în generaţie, deşi noi am pornit în cursa aceasta cu vreo 500 de ani mai târziu şi, uneori, mai alergăm şi pe teren accidentat. Cu toate acestea, reuşim, de cele mai multe ori, să credem că putem fi pe picior de egalitate cu oricare alt cetăţean de vază al acestei ţări.