La noi nu sunt doar codri verzi de brad, ci şi batalioane de creduli. „Înghit gogoşi cu tona, dar minte-mă frumos" - iată refrenul care zumzăie prin apartamente şi defineşte raporturile candizilor cu televizorul sau cu pagina de ziar.

Cei care nu au nimic sunt dispuşi să creadă orice. Pe această logică strâmbă se sprijină o galerie de impostori: inşi care declară că au fost răpiţi de extratereştri şi readuşi pe Pământ din motive sentimentale, numerologi peltici, vraci cu bluetooth şi laptop, oameni care discută cu pietrele şi-ţi ghicesc data morţii, atleţi ai superstiţiilor, plus o liotă de superlative bipede: celebrul W, fenomenalul X, incredibila Y, irepetabilul Z.

Nu-i de mirare că o ţară care citeşte şi ascultă atât de mult Coruţ rămâne de coruţă. Zeiţa Fortuna şi-a luat două decenii sabatice, dar ni l-a lăsat în locul ei pe Lorin Fortuna, suplinitorul hăituit de reptilieni.

Flacăra violetă e doar una dintre neroziile de care românii se lipesc cu ataşamentul mărcii pentru scrisoare. Imaginea unui cetăţean de plan secund care mută energii dintr-un corp în altul aşa cum alţii mută canapele sau şifoniere poate prinde contur doar în mintea cuiva pentru care stupizenia e hrană zilnică.

Noua ţăcăneală cromatică ţine loc de explicaţie raţională şi argument. Din culoare, violetul devine armă. Spirala îi atinge până şi pe filologi, care îşi suspendă priorităţile, se opintesc neuronal şi dezbat enorma problemă: cum e corect, „flacăra violet" sau „flacăra violetă"? Cine se plictiseşte de această fandacsie are la dispoziţie bunele oficii ale ghicitoarelor şi vrăjitoarelor. Doamne onorabile, cu site, adresă de mail şi număr de mobil.

Oferta e vastă: „Aleasa Domnului, Măicuţa Larisa, născută în noaptea de Înviere cu harul sfânt, face rugăciuni cu 99 de călugări la 99 de mănăstiri cu 99 de evanghelii deschise". Printre altele, Larisa se ocupă şi de „ânpăcare", sinonimul vrăjitoresc şi agramat al împăcării.

Dacă Larisa nu vă inspiră încredere, iar la Mama Omida e coada prea mare, puteţi apela liniştit la „Cea mai puternică tămăduitoare, Valerica, numărul 1 în România, specialistă în vindecarea bolilor fără leac, cine va suna la ea nu va regreta". Sau la „Vindecătoarea Constanţa, deţinătoare a puterii magiei albe, singura vrăjitoare cu har de la Dumnezeu, recunoscută şi susţinută de biserică, lucrând cu ajutorul preoţilor".

Până vom avea parte de autopsia unui marţian, de sarmale cu protoni şi de teleportarea cu ajutorul unei muşcate în ghiveci, să ne bucurăm totuşi că lumea nu s-a smintit de tot. Michael Shermer face parte dintre cei dispuşi să pună comprese pe frunţile înfierbântate peste măsură. Cartea lui, „De ce cred oamenii în bazaconii" (Editura Humanitas, traducere foarte bună de Anca Florescu-Mitchell), descompune mecanismele naivităţii şi demască fraudele pseudoştiinţelor.

Tensiunea esenţială dintre scepticism şi credulitate, refuzul omului de a-şi pune întrebări, preferinţa lui pentru hrana gata mestecată, stările alterate ale conştienţei şi conspiraţionismul galopant al ultimelor decenii sunt doar câteva dintre temele puse în discuţie aici. Michael Shermer, care a fost la Bucureşti cu un an în urmă, îi dedică volumul lui Carl Sagan şi ne-o spune verde în faţă. Atracţia pentru năzbâtii nu vine din dorinţa noastră de-a fi veşnic martorii unui spectacol, ci din comoditate mintală. Unora creierul le stă tolănit în craniu. Iar din lenea asta se ridică o flacără violetă. Sau, mă rog, violet.