Marea ruşine de pe obrazul acestui neam

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
tigani

Astăzi se împlinesc 163 de ani de la „abolirea sclăviei ţiganilor“. Pe acest teritoriu a existat cea mai lungă robie de pe faţa Pământului. 500 de ani în care nişte oameni nu au fost consideraţi oameni doar pentru că aparţineau unui grup minoritar. Textul pe care îl ofer este doar o încercare timidă de aducere aminte a cadrului social care a făcut posibil ceea ce Alecsandri numea „marea ruşine de pe obrazul acestui neam“.

Textul care urmează face parte dintr-o lucrare mai amplă pe care o coordonez şi pe care sper să o finalizez în viitorul apropiat. Selecţia de mai jos este un fragment din ceea e am lucrat împreună cu profesorul universitar doctor Marian Preda şi conferenţiarul universitar doctor Gabi Hâncean.

„(…) Aruncând numai şi o simplă privire asupra trecutului minorităţii rome în spaţiul cultural românesc rezultă fără putinţă de tăgadă suprapunerea aproape perfectă dintre momentul constituirii statalităţii moldo-valahe şi prima atestare a existenţei romilor în această parte răsăriteană de continent european. Practic, istoria romilor pe aceste meleaguri este la fel de veche precum însăşi statalitatea românească. Dintr-o anumită perspectivă, se poate sugera chiar faptul că trecutul minorităţii rome poate fi considerat o veritabilă oglindă în care se reflectă comportamentul majorităţii româneşti.

Robia, în perioada feudală

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi până la jumătatea secolului al XIX-lea, romii s-au aflat în condiţia de robi, aparţinând domniei, mănăstirilor sau boierilor şi constituind, conform reglementărilor juridice, un element social marginal, fără vreo implicare directă în evoluţia şi dezvoltarea principatelor dunărene. În ţările române, robia romilor a cunoscut mai multe forme de existenţă. Practic, în funcţie de ocupaţia tradiţională, unii dintre romi practicau mai degrabă nomadismul, iar alţii mai degrabă sedentarismul. Cu toţii, însă, erau în stare de robie (inclusiv romii nomazi). Trebuie înţeles faptul că nomadismul nu presupunea libertate juridică si nu era o alegere personala, ci presupunea o anumită libertate de deplasare în zonele aflate în proprietatea deţinătorului, condiţionată de exercitarea meseriei tradiţionale, din raţiuni pur economice.

Prima atestare documentară a prezenţei romilor pe teritoriul principatelor române datează din perioada domniei valahe a voievodului Dan I, care, la 1385, dăruieşte mănăstirii Tismana, între altele, şi 40 de sălaşe de ţigani. Principala caracteristică a robiei romilor consta atât în lipsa libertăţii personale (specifică totodată, în anumite privinţe, precum lipsa libertăţii de mişcare, şi ţăranilor şerbi, denumiţi rumâni în Valahia, vecini în Moldova şi iobagi în Transilvania), cât mai cu seamă în inexistenţa personalităţii juridice a acestora (…) Spre deosebire de categoriile mai sus mentionate, robul rom era în totalitate proprietatea stăpânului­­ său şi figura între bunurile mişcătoare ale acestuia. (…). Totodată, având în vedere importanta lor economica precum şi sărăcia în care trăiau, legea penală era permisivă cu infracţiunile săvârşite de robii romi. În conformitate cu Cartea românească de învăţătură a lui Vasile Lupu din 1646, furtul făptuit în Moldova de robii romi trebuia iertat sau sancţionat cel mult cu cearta sau dojana, în funcţie de amploarea infracţiunii.

Ameliorarea robiei, în perioada fanariotă

Premise ale dezrobirii romilor au apărut încă din secolul al XVIII-lea. Astfel, prima ameliorare legislativă a condiţiei romilor este edictată de Constantin Vodă Mavrocordat care decretează, în martie 1743, indisolubilitatea căsătoriei între romii robi şi interzice stăpânilor din Moldova să-i mai despartă pe soţii care aparţineau unor proprietari diferiţi. Domnitorul Grigore Alexandru Ghica era revoltat de modul în care erau trataţi romii robi şi printr-o reglementare din 1785, interzice separarea fraţilor, dar şi căsătoriile mixte, pentru a evita înrobirea românilor. Totuşi, dacă nu se ajungea la o altă formulă de compromis, copiii rezultaţi dintr-o astfel de căsătorie puteau fi împărţiţi între cei doi proprietari iniţiali ai părinţilor lor (până la 1785, când Alexandru Vodă Mavrocordat a interzis în Moldova această practică, prin Sobornicescul hrisov). Începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, s-a acceptat principiul ca sălaşul de romi să fie inseparabil, proprietarii trebuind să ofere compensaţii financiare în astfel de situaţii. Cu alte cuvinte, până la acest moment, căsătoria a două persoane rome ai căror părinţi nu au consimţit în prealabil la contractarea mariajului putea fi desfăcută. De regulă, raţionamentul pentru care se putea întâmpla separarea soţilor romi de către stăpâni a fost de natură economică. Căci, în calitate de romi căsătoriţi ei trebuiau să locuiască împreună, în sălaşul unuia dintre soţi. Proprietarul căruia îi dispărea, prin căsătorie, o persoană romă din patrimoniul mobil trebuia despăgubit de către celălalt stăpân (căruia, prin consecinţă, i se mărise patrimoniul mobil). Dacă cei doi stăpâni nu se înţelegeau asupra despăgubirii, puteau să îi separe pe cei doi soţi romi şi să se revină astfel la situaţia juridică anterioară. Începând însă cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, statul a intervenit pentru a reglementa această situaţie juridică şi a interzice o astfel de practică.

În ceea ce priveşte căsătoriile mixte dintre români şi romi, Constantin Vodă Mavrocordat modifică practica de până la 1743 (potrivit căreia românul devenea rob dacă se căsătorea cu o persoană de etnie romă) şi edictează faptul că fiecare dintre soţi îşi păstrează starea socială pe care a avut-o la momentul contractării căsătoriei, copiii acestora urmând să fie oameni liberi. Totuşi, această practică permisivă a contractării de căsătorii mixte, fără căderea în robie a soţilor care fuseseră anterior oameni liberi, a fost înlocuită către sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu interzicerea efectivă şi desfacerea imediată a acestor mariaje (procedură care a fost adoptată, între 1831-1832, şi în cadrul Regulamentelor Organice ale Ţării Româneşti şi Moldovei). În toate cazurile, copiii născuţi dintr-o căsătorie mixtă (legală sau ilegală) erau liberi. În prima parte a secolului al XIX-lea, în principatele dunărene, romilor le-a fost perpetuat statutul şi modul de viaţă pe care l-au avut încă de la începutul prezenţei lor pe teritoriul românesc. Robia romilor era văzută – în liniile sale generale – ca o parte componentă a sistemului social al ţării. După 1821, societatea românească a început un proces de modernizare instituţională şi de dezvoltare economico-socială, însă romii au beneficiat prea puţin de aceste schimbări benefice, Regulamentele Organice păstrând robia romilor. Până la legile dezrobirii în principatele române, robia a continuat să existe în cele trei forme clasice ale sale: robi ai domniei (ai statului), robi ai mânăstirilor şi robi ai boierilor. Deşi robia este menţinută în codurile româneşti de la începutul secolului al XIX-lea, drepturile stăpânilor încep să fie, într-o oarecare măsură, diminuate. Ideile liberale din Occident ajung şi în principate şi încep să fie adoptate măsuri care îi privesc şi pe romii robi.

Dezrobirea romilor, în perioada regulamentară

Regulamentele Organice, intrate în vigoare în Ţara Românească la 1831 şi în Moldova la 1832, au menţinut robia romilor, deşi au ameliorat situaţia celor aflaţi în proprietatea statului. Prin reglementări privitoare la fiscalitate şi sedentarism, legiuitorul din perioada regulamentară a încercat să îi transforme pe romii nomazi în lucrători agricoli şi în meşteşugari, pentru a-i apropia astfel, cel puţin din punct de vedere social, dacă nu şi juridic deocamdată, de statutul pe care îl aveau ţăranii români. Preocuparea statului pentru limitarea abuzurilor la care puteau fi supuşi robii romi a fost una statornică în această perioadă. Din această epocă istorică avem şi primele informaţii statistice privind numărul robilor romi din cele două principate dunărene, care a fost aproximat la 200.000-250.000 de persoane, între 1830 şi 1860, ceea ce reprezenta circa 7% din populaţia Ţării Româneşti şi a Moldovei. Având în vedere că la jumătatea secolului al XIX-lea, în întreaga Europă existau aproximativ 600.000 de romi, se aprecia că aproape o treime dintre aceştia se găseau în România, în perioada indicată.

În 1835, în Moldova, este retipărit hrisovul lui Mavrocordat referitor la danii, schimburi şi vânzări de romi, iar la 1839, aceştia primesc dreptul de a se răscumpăra. Totuşi, prima lege care a desfiinţat robia unei categorii de romi a fost promulgată în Ţara Românească de Gheorghe Vodă Bibescu la 22 martie 1843 (este vorba de legea pentru desfiinţarea dajnicilor de sub administraţia Vorniciei temniţelor şi trecerea lor sub administraţia ocârmuirilor de judeţe). La 28 august 1843, Departamentul Trebilor Dinlăuntru al Ţării Româneşti emite o dispoziţie prin care încearcă să combată nomadismul şi îi obligă pe toţi proprietarii de robi romi ca în termen de 18 luni să asigure statornicirea acestora. La 31 ianuarie 1844, la propunerea domnitorului Mihail Vodă Sturdza, în Moldova, a fost adoptată legea pentru regularisirea ţiganilor mitropoliei, a episcopiilor şi mănăstirilor în deobşte. Drept urmare, romii care aparţineau bisericii deveneau liberi, cei care locuiau pe moşiile boiereşti intrau în rândurile birnicilor, iar cei care practicau un meşteşug prin târguri erau asimilaţi patentarilor, ceea ce înseamnă că robii romi căpătaseră un statut juridic oarecum asemănător românilor din clasele sociale inferioare. La 14 februarie 1844, a fost adoptată o altă lege în Moldova potrivit căreia romii statului deveneau liberi. O serie de facilităţi fiscale încuraja aşezarea în sate a romilor nomazi.

În Ţara Românească, la 1843 şi 1847, romii statului şi ai bisericii sunt dezrobiţi, la propunerea domnului Gheorghe Vodă Bibescu, fără nicio răscumpărare. Aceştia sunt colonizaţi la sate, primesc pământ arabil şi sunt trataţi precum ţăranii liberi. În timpul revoluţiei de la 1848, desfiinţarea robiei romilor prin despăgubire a figurat printre priorităţile Partidei Naţionale. La 26 iunie 1848, guvernul provizoriu de la Bucureşti a emis un decret (repede revocat după înăbuşirea revoluţiei) pentru eliberarea din robie a romilor aparţinând particularilor. La 22 noiembrie 1850, printr-un decret al domnului Barbu Vodă Ştirbei se interzice în Ţara Românească ca familiile de romi să fie despărţite prin vânzare sau donaţie. Totodată, vistieria valahă este împuternicită să răscumpere, în vederea eliberării ulterioare, robii romi pe care proprietarii acestora intenţionau să îi vândă. În cele din urmă, legiuirea pentru emanciparea tuturor ţiganilor din Principatul Ţării Româneşti a fost promulgată de Barbu Vodă Ştirbei la 8/20 februarie 1856, ceea ce a însemnat eliberarea prin despăgubire a tuturor romilor şi obligaţia la statornicire a acestora.

O reglementare similară a fost adoptată şi în Moldova. La 10/22 decembrie 1855, legiuirea pentru desfiinţarea sclăviei, regularea despăgubirei şi trecerea emancipaţilor la dare a fost promulgată de domnitorul Grigore Alexandru Vodă Ghica. Odată votate cele două acte normative, unii boieri şi-au eliberat robii în mod gratuit, fără să mai pretindă vreo despăgubire din partea statului, la care aveau dreptul în mod legal. Astfel, s-a încheiat îndelungatul proces legislativ de emancipare a robilor romi, ceea ce a însemnat eliberarea din robie a 250.000 de persoane şi intrarea juridică a acestora în rândul cetăţenilor români. Totuşi, emanciparea juridică a romilor nu a fost însoţită şi de o emancipare socială. Si acest lucru este vizibil şi azi.“

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite