Articol scris de Hal Foster

Mesenii se ospătau pe săturate cu mâncarea ieftină şi bună de la Express. Între mese, şi sub mese, pisicuţe fără adăpost căutau resturi de carne care căzuseră pe podea şi, dacă nu găseau niciuna, se uitau în sus, cu ochi rugători, la cei care luau masa. Cei care vin de obicei la Express sunt obişnuiţi cu pisicile, pe care le ignoră sau le hrănesc, în funcţie de cheful pe care îl au în acea zi.

Locuiesc lângă restaurant. Îmi place mâncarea ca la mama acasă, la fel ca majoritatea funcţionarilor de rând care mănâncă acolo, şi preţul — de obicei, 25 lei pentru o porţie de mâncare şi băutură. Aşa că mănânc acolo de două sau de trei ori pe săptămână.

Aproape îmi terminasem tocăniţa de vită cu piure când am observat că a venit un băiat. În loc să intre pe uşă, a păşit pe platforma joasă pe care stau mesele de afară.

A sărit într-o clipă la o masă de lângă mine şi a înfulecat un munte de cartofi prăjiţi pe care mesenii anteriori nu reuşiseră să îi termine. În timp ce făcea acest lucru, se uita pe furiş dintr-o parte în alta, părând îngrijorat că personalul restaurantului o să îl alunge.

Nu ar fi trebuit să se îngrijoreze. Personalul cafenelei Express este amabil. Femeile mai în vârstă care curăţau mesele au văzut ce făcea şi l-au lăsat în pace.

Am început să mă gândesc la băiat, care avea aproximativ 9 sau 10 ani. Avea un bronz puternic, ca şi cum nu ar fi fost fără adăpost sau poate provenea de ţară şi lucra foarte mult în soare.

Hainele lui erau ieftine, dar nu zdrenţuite. Şi avea pe cap o şapcă de baseball, întoarsă, cu sigla pe ceafă — felul în care o poartă copiii americani care vor să fie cool.

După un minut sau două, un tânăr zvelt de douăzeci sau treizeci şi ceva de ani a mers la copil, zâmbindu-i blând. I-a spus ceva copilului, care părea surprins, iar apoi l-a condus la autoservire.

Am privit cum tânărul, care purta un tricou alb, blugi şi ochelari, i-a explicat băiatului care erau diversele feluri şi l-a rugat să-şi ia ce vrea.  

Nu vorbesc limba română, aşa că nu am înţeles ce spunea, dar nu era nevoie. Vedeam ce se petrecea.

Tânărul s-a asigurat că băiatul şi-a luat o farfurie cu mâncare plină vârf şi o băutură, apoi l-a condus către o masă liberă, l-a aşezat la masă şi l-a spus să îl întrebe dacă are nevoie de altceva. Apoi, bărbatul s-a aşezat şi a terminat de mâncat.

Băiatul terminase cam jumătate din mâncare când tânărul s-a dus la el şi l-a întrebat dacă totul era în regulă. Băiatul nu a spus nimic — doar a dat din cap că da.

În acel moment, tânărul a început să se depărteze.

M-am întrebat cine era şi ce face, m-am gândit dacă lucrează într-un depozit sau este informatician. Mulţi programatori poartă o cămaşă sport şi blugi la serviciu, chiar dacă câştigă bine. Dar bănuiesc că nu era programator, aşa că nu câştiga mulţi bani. Ceea ce a făcut cu atât mai generos gestul său.

Nu eram sigur dacă ar trebui să-i spun că bunătatea îi este apreciată.  

Poate ar trebui să-mi ţin gura, m-am gândit — l-aş putea stânjeni.

Dar apoi am decis că cineva trebuia să-i recunoască fapta bună.

M-am ridicat şi i-am spus încet în engleză:

- Vă mulţumesc foarte mult pentru ceea ce tocmai aţi făcut pentru acel băiat. Sunteţi un om bun.

El s-a oprit, s-a uitat direct în ochii mei, şi-a împreunat mâinile în faţă în poziţia de rugăciune pe care o utilizează thailandezii şi şi-a aplecat puţin capul spre mine.  

Şi apoi a plecat.  

Cinci minute mai târziu, băiatul şi-a terminat masa şi a dispărut şi el.

În calitate de jurnalist, am fost în zeci de ţări. Nu am văzut pe nimeni în nicio altă ţară care să cumpere mâncare într-un restaurant pentru un copil sărac şi flămând.

Ceea ce a făcut tânărul mi-a spus ceva despre români.

Şi în timp ce mergeam spre casă, pasul meu a devenit puţin mai vioi.

În cadrul H5 Strategies, Hal Foster coordonează zona de pregătire pentru apariţii media a clienţilor companiei.