INTERVIU Marian Godină, poliţist: „Stăteam degeaba opt ore pe zi într-o intersecţie, în frig, singur şi fără maşină. O bătaie de joc!“

INTERVIU Marian Godină, poliţist: 

„Stăteam
degeaba opt ore pe zi într-o intersecţie, în frig, singur şi fără maşină. O bătaie de joc!“

Marian Godină nu se teme de nimic, atât timp cât ştie că îşi face meseria corect; Foto: Adevărul

Marian Godină vorbeşte despre dorinţa sa din copilărie de a fi poliţist, întâmpinată brutal de realitate: cu regulile stricte din internatul Şcolii de Poliţie şi cu regimul aspru din primele sale zile ca poliţist la Rutieră în Braşov. N-a fost uşor, dar Marian Godină s-a adaptat şi chiar a reuşit să schimbe bucăţica lui de sistem strâmb. A devenit cunoscut în toată lumea pentru curajul său şi acesta nu e puţin lucru.

Ştiri pe aceeaşi temă

Marian Godină(30 de ani) nu se încadrează nicidecum în contururile potretului-robot al poliţistului român. A dărâmat toate clişeele. La sfârşitul anului 2016, pagina sa de Facebook este urmărită de peste 380.000 de oameni şi se poate spune, fără nicio strângere de inimă, că este cel mai cunoscut poliţist din România. E de prisos să mai menţio-năm motivele popularităţii de care se bucură poliţistul braşovean. Şi totuşi: în urmă cu un an, un cetăţean român se comporta cinstit la locul de muncă şi pentru asta era admonestat de superiori; cetăţeanul nu a plecat capul tăcut, ci a anunţat lumii întregi fărădelegea. În final, a avut câştig de cauză şi superiorii au fost înlocuiţi. Este o poveste care a uimit o lume întreagă –
 s-a răspândit în toată Europa şi a traversat Atlanticul –, o lume în care poliţiştii fac abuz de putere şi împuşcă oameni nevinovaţi prin unele părţi sau închid ochii când se petrece câte-o mârşăvie, prin alte părţi. În plus, Marian Godină nu se încadrează nici în tipologia românului mereu îngândurat şi încruntat, doborât de greutăţile vieţii. Dimpotrivă, îşi menţine un tonus al gândirii şi al vorbei, uşor acide când e cazul, şi-şi ţine în priză publicul. Căci Marian Godină are un public! Este autor publicat în volum în toamna anului acesta. În fine, după tot acest val de celebritate, cu suişuri şi coborâşuri – ca-n viaţă –, Marian Godină mărturiseşte fără să clipească că a rămas acelaşi om simplu, locuitor al frumosului oraş Braşov, fără ifose şi mereu cu gândul să-şi îndrepte acţiunile către facerea de bine. 

„Adevărul“: Cum a fost copilăria la Braşov la începutul anilor ’90? Cum îţi petreceai timpul liber?
Marian Godină: Am avut parte de o copilărie în care tehnologia nu-şi făcuse încă loc, astfel că singurul mod de a-mi petrece timpul liber era alături de alţi copii, în faţa blocului sau în curtea şcolii. Eram foarte mulţi copii şi niciodată nu ne plictiseam, ba chiar aveam impresia că nu ne ajunge timpul pentru toate lucrurile pe care le găseam de făcut.
 
Ce jocuri îţi plăceau? De pildă, te-ai jucat hoţii şi vardiştii?
Sigur că da! Ne jucam hoţii şi vardiştii, fotbal, castel, v-aţi ascunselea, ne jucam cu ţevi cu cornet făcute din caietele care nu ne mai trebuiau la şcoală.
 
Ai copilărit şi la ţară, la bunici? Sau ai preferat mai degrabă viaţa la oraş?
Mergeam şi la ţară la bunici, dar majoritatea vacanţelor mi le-am petrecut acasă, în Braşov.
 
Ai trăit în anii ’90 bucuria primei sticle de Coca-Cola?
Aveam în cămară o sticlă goală de 0,25 de litri de Pepsi-Cola pe care o umpleam cu apă din când în când, însă nu-mi amintesc să fi fost vreodată plină cu Cola.
 
Un copil model, până-ntr-a IV-a
Când erai mic, erai băiatul mamei sau o fire mai independentă?
Până în clasa a patra am fost băiatul mamei, un copil foarte cuminte şi timid. La şcoală, nu aveam vreo medie de nouă, am luat în fiecare an premiul întâi cu media generală zece. Dintr-a patra am început să fac pozne, să nu mai fiu acelaşi băiat cuminte şi să fac şi prostii caracteristice vârstei. Cu toate astea, nu am luat-o pe căi greşite, deoarece tatăl meu era destul de autoritar, mergea destul de des pe la şcoală să se intereseze de situaţia mea.
 
Părinţii cu ce se ocupau?
Mama mea nu lucra pentru că avea cinci copii de crescut, iar tatăl meu lucra la Uzina Tractorul Braşov.
 
Spuneai că erai elev silitor, că te preocupa şcoala. Ce materii îţi plăceau?
Îmi plăcea matematica şi aveam note foarte bune la şcoală, însă nu aş putea spune că eram un elev silitor, pentru că nu învăţam niciodată acasă, ci mă bazam doar pe ce înţelegeam şi prindeam de la ore.
 
Recordman la absenţe,
în ultimul an de liceu
Ai chiulit vreodată?
Îmi amintesc de o şedinţă cu părinţii, din clasa a XII-a, la care am participat şi noi, elevii. În momentul în care doamna dirigintă a spus că elevul cu cele mai multe absenţe din liceu este de la noi din clasă, mă uitam spre tatăl meu care nici nu bănuia că despre mine e vorba. Mai ales că fusese deja pus într-o postură stânjenitoare în momentul în care am fost nominalizat pe o listă a elevilor care nu plătiseră fondul şcolii. Când a aflat că eu sunt cel cu recordul de absenţe pe liceu, tata s-a ridicat şi a spus că nu înţelege de ce mi se mai cere mie fondul şcolii, pentru că nu am uzat mai nimic pe-acolo din moment ce nu prea am dat pe la şcoală. Sala a râs, am râs şi eu, dar mi-a dispărut amuzamentul când am ajuns acasă.

Marian Godină a devenit cel mai cunoscut poliţist din România datorită povestirilor pline de umor din timpul patrulelor sale prin Braşov; Foto: Arhiva personală Marian Godină
 
Ai urmat Colegiul de Ştiinţe ale Naturii din Braşov. La ce profesie visai atunci?
Mi-am dorit întotdeauna să ajung poliţist. Deşi jucam fotbal de vreo câţiva ani la un club din Braşov, mi-ar fi plăcut să ajung şi fotbalist. Mă gândeam şi la medicină, mai ales că liceul era unul de profil.
 
Dar părinţii înspre ce te îndrumau? 
Părinţii nu au încercat să mă influenţeze cu nimic niciodată.
 
Cum ai luat decizia de a merge la Şcoala de Poliţie? Cum au văzut decizia asta prietenii, familia?
Singura variantă de a ajunge poliţist pe acea vreme era Şcoala de Poliţie, nu existau încadrările directe ca acum. Familia ştia de mult timp că asta am de gând, iar prietenii au fost surprinşi să mă vadă în uniformă, mai ales că nu mă ştiau chiar uşă de biserică prin cartier.
 
„În Şcoala de Poliţie, a chiuli era ceva utopic!“
Am citit pe blogul tău că prima impresie din Şcoala de Poliţie nu a fost tocmai conform aşteptărilor, că în prima zi te-ai trezit cu o scatoalcă pe spinare pentru că întârziai să-ţi găseşti măsura potrivită la caschetă.
Îmi doream atât de mult să ajung în acea şcoală, încât mă documentasem mult despre cum e acolo, dar o făcusem din broşuri şi monografii, acolo unde lucrurile erau prezentate într-o lumină foarte bună şi astfel îmi creasem o imagine care nu avea mare legătură cu realitatea. Abia ce am povestit că eu veneam dintr-un liceu teoretic unde eram obişnuit să chiulesc atunci când nu aveam chef să merg la ore. Or, în Şcoala de Poliţie, a chiuli era ceva utopic! Mie mi-a fost destul de greu să mă acomodez acolo, dar aveam colegi de dormitor care făcuseră şi armata şi ei se simţeau în şcoală ca la pensiune, lucru care mi-a dat de înţeles că se putea şi mult mai rău.
 
Prima zi la Şcoala de Poliţie nu a decurs aşa cum a visat; Fotografii: Arhiva personală Marian Godină
 
Cât de dură este, de fapt, viaţa în internat la Poliţie?
Viaţa în Şcoala de Poliţie era foarte bine organizată, aveai calculat la minut tot programul zilnic, regulile erau destul de stricte, nu aveai timp liber mai deloc, iar când ajungeai, la finalul zilei, în dormitor, îţi doreai doar să dormi.
 
Care este cea mai dură pedeapsă pe care ai primit-o şi pentru ce?
Pedeapsa cea mai dură pe care eu o primeam destul de des era aceea de a nu primi permisie în weekend. Era frustrant pentru mine, ca braşovean, să ştiu că sunt la doar 70 de kilometri de casă şi că nu pot pleca.
 
Pentru ce te pedepseau?
Motivele pentru care eram consemnat erau diverse, de la pantofii nefăcuţi, sectorul nefăcut, o notă sub şapte până la o faţă de pernă necusută.
 
Leac pentru aroganţă
În perioada aceea ai încercat vreodată să „sari gardul“, să fugi în oraş le fete sau la o bere cu băieţii?
Nu am încercat niciodată să sar gardul pentru că asta era o faptă destul de gravă şi îmi era teamă că tot efortul meu de a fi admis acolo se va duce pe apa sâmbetei.
 
Apropo de fete, cum se descurcă un adolescent cu viaţa sentimentală într-un internat de Poliţie?
Cu fetele nu prea aveam eu nicio treabă pe vremea aia pentru că exista o fată care mă aştepta în Braşov. Ştiu însă de la colege şi colegi de-ai mei că şcoala aia a produs multe despărţiri, dar ştiu şi multe cazuri în care s-a lăsat cu căsătorii.
 
Pentru a vedea şi reversul medaliei, care sunt părţile bune ale vieţii în şcoala de Poliţie? Cum te-a schimbat pe tine experienţa asta?
Şcoala de Poliţie m-a maturizat foarte mult, m-a făcut să înţeleg că nu totul e cum vreau eu, m-a învăţat să las de la mine, chiar dacă am dreptate. Am ieşit mult schimbat şi maturizat din acea şcoală. Nu ştiu cât de bărbat am plecat de acolo, dar cu siguranţă nu mai eram copilul care intrase pe poarta şcolii la admitere. Acum, mi se întâmplă des să opresc în trafic tineri cu fluturi în cap, care se cred buricul pământului, conducând o maşină pentru care nu au muncit ei niciodată şi primul gând care îmi trece prin minte e cât de mult mi-ar plăcea să îi văd într-o şcoală sau unitate militară unde le-ar ieşi pe nas aroganţa de care dau dovadă. 
 

„Nu eram foarte încântat că voi lucra la «circulaţie»“

 
Ai avut vreun om care să te inspire, pe care să-l admiri?
Am avut norocul să-l am diriginte pe cel mai apreciat profesor şi poliţist din şcoală. Pe domnul comisar şef
Tureac Ciprian nu ai cum să nu îl admiri. Orele cu domnia sa erau cele mai faine. Ne preda „Prevenirea şi combaterea crimei organizate şi criminologie“. Felul în care ne povestea diferite speţe ne făcea să ne dorim ca orele acelea să nu se mai termine. Pe lângă asta, ne era aproape şi în problemele personale. Chiar şi acum, la zece ani de când am absolvit Şcoala de Poliţie, îmi mai scrie câte-un elev din şcoală şi mă întreabă pe cine am avut diriginte. E de ajuns să-i răspund că mi-a fost diriginte cel mai tare poliţist de acolo şi următoarea lui întrebare este: „Tureac?“.

Marian Godină a fost premiat şi lăudat pentru curajul de a arăta problemele sistemului; Foto: Arhiva personală Marian Godină
 
De ce ai ales să lucrezi la Poliţia Rutieră? De ce nu la Frontieră, de pildă?
În primul rând, mă interesa să fiu repartizat în Braşov. Poliţia Rutieră a fost opţiunea pe care am ales-o pentru a prinde un loc în oraş, şi nu în vreun sat, deşi recunosc că nu eram foarte încântat că voi lucra la „circulaţie“.
 
Îţi mai aminteşti prima ta patrulă?
Prima zi pe teren ca poliţist n-am cum s-o uit, pentru că era iarnă şi mi-a fost incredibil de frig. Am fost trimis într-o intersecţie unde am stat opt ore, singur şi fără maşină. Aşa s-a întâmplat şi cu ceilalţi nouă colegi care absolviseră odată cu mine şi care fuseseră repartizaţi tot la Poliţia Rutieră Braşov. Aşa ne-am petrecut primele două săptămâni. Fiecare în câte o intersecţie, fiecare singur. Nu trebuia să dirijăm – şi oricum, nici nu am fi ştiut –, nici să dăm amenzi, nici să facem altceva. Trebuia doar să stăm „la vedere“. Acesta era nivelul de inteligenţă al şefilor de atunci şi aşa considerau ei că ne vom căli. Era, de fapt, o bătaie de joc pe care nu am reuşit să o înţeleg. Am înţeles însă ce fel de oameni sunt la conducerea Poliţiei.
 
Eu cred că lipsa educaţiei e principalul factor în producerea accidentelor rutiere. Când plouă torenţial, de-abia fac faţă ştergătoarele, mergi cu 30 km/h şi te depăşeşte unul de abia îl vezi, te întrebi dacă omul de la volan are creierul mai mare decât o nucă.
 
Capul conduce
Au apărut unele polemici, după ce s-a anunţat că legea nu va mai permite să se acorde carnet de conducere celor care nu au terminat zece clase. Crezi că este şi educaţia un factor în producerea de accidente rutiere? 
Eu cred că lipsa educaţiei e principalul factor în producerea accidentelor rutiere. Poliţia Română publică statistici cu tot felul de cauze ale producerii accidentelor rutiere, cele clasice pe care le ştim cu toţii: viteza excesivă sau neadaptată condiţiilor de drum, neacordarea de prioritate pietonilor, traversarea neregulamentară, alcoolul la volan etc. Dar toate acestea nu au şi ele, la rândul lor, o cauză? Aici cred că intervin educaţia şi nivelul de inteligenţă. Când plouă torenţial, de-abia fac faţă ştergătoarele, mergi cu 30 km/h şi te depăşeşte unul de abia îl vezi, te întrebi dacă omul de la volan are creierul mai mare decât o nucă. În cazul unui accident, vine medicina legală să-l culeagă şi Poliţia spune că neadaptarea vitezei este cauza accidentului. Da, aşa e, dar cu creierul cum rămâne? Era mai mare decât o nucă? Că neted sigur era!
 
„Nu m-am temut de repercusiuni“
Acum un an, ai început să publici diverse povestioare din timpul patrulelor tale. De aici au apărut şi problemele cu superiorii, la un moment dat, dar ai continuat. Te-ai temut de repercusiuni?
Am avut de gând să renunţ în momentul în care mi s-a dispus să închid pagina de Facebook. De fapt, chiar am făcut asta pentru o zi, dar am avut norocul să am parte de susţinerea a mii de oameni care s-au arătat revoltaţi, iar apoi lucrurile au intrat pe un făgaş normal, am redeschis pagina de Facebook şi am continuat. Nu m-am temut de repercusiuni şi nici acum nu mă tem, atât timp cât îmi fac treaba la serviciu cât de bine pot.
 
Consideri că s-au mai schimbat lucrurile în interiorul Poliţiei, al Ministerului de Interne în ultimul an, cel puţin? Unde simţi că trebuie lucrat cel mai mult, din punctul de vedere al omului care iese zilnic pe teren, se confruntă cu problemele la faţa locului?
Chiar cred că lucrurile s-au mai schimbat şi aceste instituţii au devenit mult mai umane în relaţia cu cetăţenii. Din punctul de vedere al omului de pe teren, consider că poliţistul are nevoie de legi mult mai bune care să îl protejeze.
Ideea cărţii „Flash-uri din sens opus“ a venit de la tine sau ţi-a propus cineva, în contextul popularităţii tale online?
Ideea cărţii a venit de la mine şi am primit propuneri de la mai multe edituri pentru a o publica. Într-un final, am ales Curtea Veche Publishing şi cred că am făcut cea mai bună alegere.
 
A urmat o carte pentru copii, din care să înveţe regulile de circulaţie – este, probabil, prima astfel de iniţiativă din România. Ai vrea să continui să scrii, să publici?
Îmi doresc în continuare să public şi încerc cât de mult pot să îmi fac timp pentru a scrie. 
 
Marian Godină, alături de alter ego-ul său din poveştile educative pentru copii
 

„Mi se pare puţin cam mult să se spună că «modelez Europa»“

 

UN CETĂŢEAN EUROPEAN MODEL

Numele: Marian Godină

Data şi locul naşterii: 7 septembrie 1986, Braşov

Studiile şi cariera:

A studiat la Colegiul de Ştiinţe ale Naturii „Emil Racoviţă“ din Braşov şi, ulterior, la Şcoala de Agenţi de Poliţie „Vasile Lascăr“ din Câmpina.

În anul 2006 a devenit agent al Poliţiei Rutiere din Braşov.

În 2016 a publicat volumul său de debut, „Flash-uri din sens opus“, editat de Curtea Veche Publishing, care cuprinde scurte poveşti din viaţa de poliţist a autorului. Al doilea său volum, „În misiune cu Marian: Eu nu-s pitic, am ghiozdanul mare!“, este adresat copiilor, care sunt învăţaţi regulile de circulaţie.

În mai 2016 a primit premiul „Arbitrul integrităţii“, în cadrul galei premiilor FreeEx 2016, acordate de organizaţia ActiveWatch. 

În decembrie 2016, săptămânalul european „Politico“ l-a inclus pe lista celor 28 de personalităţi care modelează şi mişcă Europa.

Locuieşte în: Braşov

 
Nu ţi-ai serbat niciodată ziua de naştere, fiind o fire introvertită. Cum te descurci cu valul de celebritate din ultimul an? Cum te raportezi la evenimentele din presa internaţională – mă refer mai degrabă la topul „Politico“ al oamenilor care modelează şi schimbă Europa, unde apari alături de lideri precum primarul Londrei Sadiq Khan şi liderul UE Federica Mogherini?
Cred că am reuşit să gestionez destul de bine acest val de notorietate, am ştiut să rămân cu picioarele pe pământ şi să rămân la fel cum eram înainte. M-am simţit onorat să scrie despre mine „The Wall Street Journal“ şi să fiu nominalizat pe acea listă „Politico“, chiar dacă mi se pare puţin cam mult să se spună despre mine că „modelez Europa“.
 
Ai o imagine singulară în Poliţie, de poliţist-model, să spunem aşa. S-a schimbat în vreun fel atitudinea colegilor faţă de tine? Dar a celor opriţi în trafic?
Prea mult nu s-a schimbat felul în care sunt privit de colegi. Am colegi care mă susţin şi colegi pe care îi simt invidioşi uneori. În schimb, cu cei opriţi în trafic îmi e mult mai uşor acum, sunt mult mai relaxaţi şi nu prea am mai întâlnit vreo persoană recalcitrantă în ultima vreme. Se simte un respect mult mai pronunţat din partea lor, iar acest lucru duce la o comunicare mult mai bună. Mi s-a întâmplat să opresc pe cineva, să-l avertizez doar verbal şi să mă roage să îi şi scriu un proces-verbal pentru a-l păstra ca autograf.
 
Ai primit susţinere din partea unor personaje publice în momentele în care ai fost în conflict cu superiorii?
Da. Au fost persoane publice care m-au susţinut fără să mă cunoască şi fără să îmi ceară ceva în schimb mai apoi.
 
Ai primit ameninţări vreodată?
Nu aş putea spune că am primit ameninţări. Uneori primesc unele mesaje mai urâte, dar nu le iau în seamă.
 
Toată lumea mai greşeşte din când în când. Când ai încălcat ultima dată legea?
Vara trecută. Am depăşit viteza şi am primit o sancţiune pe autostradă. 
 

Una din două

Steaua sau Dinamo?
Steaua.
 
Poliţistul bun sau poliţistul rău?
Depinde de situaţie. Pot intra în ambele roluri.
 
„Naşul“ sau „Cu mâinile curate“?
„Naşul“.
 
Creionul sau bastonul?
Creionul.
 
Dacia Logan sau motocicleta Honda?
Honda.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările