Imediat după Revoluţie m-am făcut jurnalist. În februarie 1990, fiind în cercul intim al lui Ion Raţiu, am înfiinţat o revistă culturală prin care încercam să-i implicăm pe marii intelectuali ai României în politica anticomunistă. Minerii au venit la mine acasă, unde era revista, au distrus şi au furat tot şi au tăiat oamenii cu securea. Am mai scris despre asta.

Prin Simina Mezincescu şi Ion Ghica, acesta ajuns de la Paris încă din ianuarie, i-am cunoscut pe jurnaliştii francezi care veneau deja în România aproape săptămânal. Eu vorbind bine franceza, am devenit asistentul celui de la Le Monde, şi aşa am ajuns să-i cunosc personal pe toţi noii conducători ai României şi să mă învârt în cercurile politice înalte, dar şi ale marilor afaceri care atunci începeau să se pună la cale. Şi lucram şi la radio, în acelaşi timp.

Pe lângă jurnalism, cel pentru care lucram se ocupa în paralel şi cu aducerea în ţară a marilor companii franceze. Unele dintre ele sunt şi acum în România, şi puţini ştiu că eu am contribuit la stabilirea lor aici, cu mult înainte ca să se semneze primele hârtii oficiale: apă, energie, construcţii, IT şi multe altele.

Într-o zi m-a anunţat bucuros că a reuşit să-l convingă pe unul dintre miliardarii Franţei să vină să investească masiv în România. Erau multe domenii luate în calcul: servicii publice, turism, construcţii de infrastructură şi altele. Am pregătit vreo două luni venirea lui, cu vizite la miniştri şi oficialităţi şi pe unde mai avea el nevoie.

Seara am făcut o masă la Intercontinental – nu prea aveai de ales atunci. Cred că era mai mult de jumătate din guvern acolo. Ne-au adus mai multe feluri de mâncare, desigur, pentru că era “masă de protocol”. Miliardarul mânca tot din farfurie (nu făcea nazuri, şi avea şi peste 130 Kg), dar la ultimul fel a luat puţin şi restul a rămas. Când a venit chelnerul să-i ia farfuria, îi spune acestuia să-i pună bucăţica aceea la pachet. O parte dintre perechile de ochi de la masa deja se fixaseră asupra lui, mai ales că avea şi o voce foarte sonoră şi, oricum, el era centrul atenţiei în seara aceea. Chelnerul observând reacţiile şi gândindu-se că poate mai “drege” situaţia în favoarea miliardarului, ca să destindă atmosfera sau din cine ştie ce alt motiv de el ştiut, adăugă, tot cu voce tare, de se auzea la toată masa: Aaaa, înţeleg, aveţi un căţel acasă… La care, miliardarul pune şervetul pe masă, se întoarce cât era el de mare cu totul către chelner, se uită fix în ochii lui preţ de câteva secunde, şi zice, cu vocea aceea groasă, care acum se auzea până în capătul restaurantului, nu doar al mesei: Nu, nu am, dar o mănânc eu mâine dimineaţă! Chelnerul nu a mai spus nimic, probabil că nu avea replică pregătită pentru acest scenariu. Ceilalţi de la masă se făceau că se uită în farfurie şi că vor să continue să mănânce. Şi îmi închipui că unii vorbeau în gând cu noi: “Ia uite, pe cine v-aţi mai găsit şi voi să aduceţi să investească în România…”